IGNATUL

Din Văianu la Toronto - Ignatul din copilărie (I) .Joi, 23 Decembrie 2010 , Vizualizari : 34 .
.Anterior1 of 2Următor....În săptămâna aceasta a Ignatului se tăiau porcii de Crăciun. Nu se ştia, sau nu se folosea termenul de sacrificat, care era străin din toate punctele de vedere pentru lumea satului. Tăiatul avea o semnificaţie sacră, cea care aducea prosperitatea în casă, belşugul care te ajuta să treci mai uşor prin greutățile iernii, către primăvară şi mult peste vară. Noi, copiii, de fiecare dată, eram confruntaţi cu ceva dureros, fiindcă în bătătura casei noastre, vrând, nevrând, trebuia să luăm parte la acest ritual, într-un fel barbar. Porcul făcea parte din existenţa noastră sentimentală! Avea şi un nume, chiar creştinesc. Bunica Stătiana, cât a stat la noi, a „botezat” un purcel ce a ajuns porc până la Ignat cu numele de Gore, ca pe fratele meu. Participam la creşterea lui timp de un an de zile. Îl hrăneam, îl duceam la scăldat, îl mângâiam şi-l gâdilam pe burtă cu afecţiune, la care el, animalul, răspundea pe măsură, expunându-şi pielea şi ridicând picioarele când intrai în zonele inghinale, grohăind de plăcere. La fiecare sfârşit de an, aveam în curte şi un purcel al cărui soroc se plănuia pentru Crăciunul viitor.

În sat, erau puţini bărbaţi rămaşi acasă şi dintre aceştia şi mai puţini care aduceau la îndeplinire actul de înjunghiere. Operaţiunea în sine viza secţionarea beregatei si arterelor jugulare şi trebuia făcută repede şi cu precizie, altfel porcul se chinuia şi ţipetele lui ţineau satul în alarmă. Cu cât porcul ţipa mai mult, cu atât măcelarul de ocazie era mai desconsiderat de comunitate, „că a chinuit animalul”.

La noi în curte, în anii copilăriei mele, de cele mai multe ori, porcul a fost tăiat de nea Dumitru Boştină poreclit Ciufanu, acela care, an de an, fura vara ceapa mamei din Dos, din dealul cu via noastră. Fiindcă se ştia, mama totdeauna punea câte un răzor de ceapă în plus, „că vine Ciufanu şi fură.” În compensaţia cepei furate, ne făcea acest serviciu gratuit. Treaba era planificată din timp, pentru că Ciufanu participa la multe familii, la tăiatul porcilor, chiar la două, trei gospodării într-o zi.

În ziua stabilită, mama se scula mai de dimineaţă, pregătea „rosturile” necesare, adică lemnele de foc, căldările şi apa adusă proaspăt, ca să fie, albia porcului, adică vasul în care se puneau pentru sărat carnea şi slăninile, postăviţa pentru maţe, vătraiele pentru pârlit. Turta de mălai si mâncarea se pregăteau până în ziuă, că apoi nimeni nu mai avea timp de aşa ceva! Cea mai dificilă operaţie în această activitate era jupuitul. Era considerată risipă să pârleşti porcul cu paie şi să nu recuperezi pielea și părul, trebuitoare în gospodărie. Aproape toată pielea, mai puţin o porţiune de pe burtă, era jupuită, pentru că din ea se meștereau opincile pe care noi le purtam în picioare, tot timpul iernii.

Când eram în clasa întâi de liceu, după trei luni de folosinţă, bocancilor lui Gheorghe, cumpăraţi de la Brăila de moş Dumitru cu mulţi ani înainte şi care-i rămăseseră mici şi-mi fuseseră transferaţi mie, li se rupseseră feţele, îmbătrânite de timp, motiv pentru care, după vacanţă, m-am întors la liceu încălţat cu opincuţe din piele de porc, care se „asortau” de minune cu hainele din dimie aspră, lucrate de Gore Drulă, croitorul satului, care învăţase meseria în armată. Ce umilinţă am suferit când colegii orăşeni au râs pe seama încălţărilor mele! Nu era de-ajuns că duceam cărţile într-o traistă, cu rol de servietă, confecţionată şi ea din păr de capră?

Interesant un lucru pe care n-am putut să-l dezleg. În dimineaţa zilei sacrificiului, în oborul animalelor era întotdeauna o linişte apăsătoare. În cocina porcului nu se auzea nici o mişcare! Pentru ultima oară, porcul şi purcelul „moştenitor” stăteau afundaţi în culcuşul de paie, parcă intuind tragedia deznodământului. Ce fel de telepatie funcţionează? Ar pute fi o coincidenţă?

Când Ciufanu intra în bătătura casei, noi, copiii, aşa cum eram îmbrăcaţi, ne urcam în pat, ne aciuiam sub o pătură şi ne introduceam degetele în urechi, să nu auzim ţipătul sfâşietor de dureros al animalului prins, trântit la pământ, imobilizat de picioare şi înjunghiat fără milă. Acolo, în pat, nu scoteam o vorbă şi doar din când în când mai eliberam timpanele pentru a şti ce se mai întâmplă. Totul era terminat când măcelarul de ocazie și ajutoarele sale începeau să vorbească şi să stabilească modul de continuare a treburilor, în timp ce animalul îşi da duhul.

După înjunghiere şi când tot viul se scursese din el, porcul era urcat în tinda casei, apoi era adus în camera în care eram şi noi, cameră unică, funcţională ca dormitor, bucătărie şi pentru orice activitate ce nu se putea face afară, în frig.

- Coborâţi din pat, dracilor, că făcurăţi hurdu-burdu din casă! Așa spunea mama când vrea să ne certe pentru dezordinea ce-o lăsam în urma noastră. Ia uite, se suiră cu opincile în pat! Vă e milă, dar muşcheţii vă plac?!! mai continua mama cu sudălmile prefăcute, deşi chiar şi ei îi picuraseră câteva lacrimi din ochi...

Pe scânduri curate din lemn de plop, coborâte din podul şoprului cu fân, porcul era aşezat, jupuit, spintecat, tranşat în părţi bine stabilite, conform datinii străbune. Despicarea se făcea pe lângă șira spinării, după ce stratul de slănină era crestat, moment solemn, când gospodina aducea cotovaica din coajă de dovleac plină cu sare, din care măcelarul lua cu mâna dreaptă, să săreze locul încrustat în cruce, gest însoţit de urare : „Să trăiţi, să-l mâncaţi sănătoşi !”, la care gospodina mulţumea prin : „Să te audă Dumnezeu şi să mai vii şi la anul!.” Plata pentru această munca a măcelarului, consta din mâncarea şi băutura consumată după terminarea trebii. Din bucătile de carne cele mai gustoase, nea Dumitru umplea un tuci de carne, din care nu lipseau cei doi muşchiuleţi din zona rinichilor, pe care mama îl punea pe plită. Când carnea se prăjea, odaia se umplea cu un miros apetisant, care se răspândea până în vecini. Sub pat, stătea ascuns Pârtoc, motanul casei, care şi el aştepta mieunând din când în când, dar nu deranjant, ca să fie scos afară, să i se dea ceva din prospătura care ocupa încăperea.

...Sacrificările în sat începeau în ziua de Ignat şi continuau până aproape de Crăciun. Deci erau în zile de post, dar în ziua tăierii toţi ai casei se „dedulceau” din ceaunul plin cu muşchi şi jumări din slănină perselată cu carne, rumenite cât trebuie, „udate” cu ţuică fiartă şi vin de ananas, după care se închinau şi cereau iertare Domnului, pentru păcatul comis.

...Când aveam vreo şase sau şapte ani, într-un asemenea moment, bunica Mama Măria, conform obiceiului, n-a gustat din ispita păcătoasă şi eu, din multă iubire pentru ea, am făcut la fel. Pe aceeaşi masă cu trei picioare, lângă castronul imens cu bunătăţi, era şi strachina noastră cu iahnie de fasole fiartă şi dreasă cu ceapă zdrobită, dar fără prăjeală, nici măcar cu ulei. Sub ochii mei de copil pofticios, Riţu, fratele mai mic, se lăfăia cu jumări rumenite, pe care le lua cu mâna direct din vasul dedulcit şi, răutăcios, mi le trecea pe la nas, dându-mi motiv să-l plesnesc cu lingura de lemn peste degetele în care ţinea bunătatea culinară, care a căzut chiar în strachina cu fasole, spre indignarea tuturor comesenilor.

Masa s-a încheiat cu plânsetele noastre: el de durere, şi eu de ciudă, „că mi-a făcut-o Rițu în necaz”! (Va urma)

Mugurel Pădureanu-Coarba





.Tags:
crăciunignatparlirea_porculuiprosperitatesacrutaiere_porcitradiţii

Comentariu nou Cautare RSS Comentarii (0) Scrieti comentariu
Detaliile dvs.:
Nume:
Email: fara notificarecu notificare Web:
Comentariu:
Titlu:
UBB: -culoare-aquanegrualbastrufuchsiagriverdelimemaronavyolivepurplerosuargintiutealalbgalben -marime-minusculmicmediumareimens


Message:
Securitate
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

< Anterior Următor >