duminică, 31 octombrie 2010
marți, 26 octombrie 2010
duminică, 24 octombrie 2010
miercuri, 6 octombrie 2010
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR
RADIOUL ÎNVĂȚĂTORULUI
...Primul aparat de radio pe care l-am văzut a fost în casa învăţătorului meu din clasa a 3-a primară, Dumitru Popescu.
Era în iarna anului 1943. O iarna pe cât de geroasă, pe atat de bogată în zăpadă. În dimineaţa aceea, domnul învăţător ne-a promis „că dacă suntem cuminţi şi vom fi atenţi la lecţii”, are pentru noi o surpriză: ne va duce acasă la el să ne arate un aparat de radio, de care ne vorbise la ore. Abia aşteptam să se termine orele de şcoală şi să mergem să vedem un aparat de radio, „prin care se aude muzică şi vorbe”. Imaginaţia de copil lucra, dar nimic nu a corespuns cu adevărata realitate.
Timpul s-a scurs mai greu, orele s-au terminat, clasa a fost adunată în curtea şcolii şi cu toţii am pornit voioşi și neastâmparaţi, să ajungem la casa dascălului nostru. Ştiam unde locuieşte şi drumul îl cunosteam ca spre casa mea, dar domnul învățator ne-a făcut precizarea: „Trebuie să mergem peste câmp, nu pe drum, ca să ajungem mai repede, că vă este şi vouă foame!” Ne-am încolonat câte doi, în faţă băieţii, secondaţi de fete, care trebuiau protejate de zăpada abundentă ce fusese “cernută” din ceruri în noaptea aceea.
Prin zăpada aproape neîncepută, doar o urmă se vedea că trecuse în dimineaţa aceea pe acolo, pe unde am mers noi, o clasă de copii care am bătătorit cu opincuţele noaste o potecă adevărată, prin troienele câmpului de la gura Văianului.
...Când cu fețele îmbujorate am ajuns în curtea casei, întrând prin poarta din spate, pe lângă privată, şurele de coceni şi coteţul porcilor, mama domnului învăţător ne-a întâmpinat surprinsă de prezenţa noastră, atâţia copii veniţi deodată şi pentru ce motiv? Din două vorbe ale domnului învăţător, neauzite de noi, distinsa doamnă s-a dumirit şi a deschis uşa unei camere din cele trei.
Încolonaţi şi disciplinaţi, copiii au urcat în tinda casei şi numai din prag priveau misteriosul aparat, prezentat acum de binevoitorul dascăl a fi radioul de care ne vorbise la școală. Nu se pătrundea în camera respectivă, unde intrase numai el, fiindcă încălțările copiilor erau ude și, din zăpada care se topea datorită căldurii ieșită din piciorușele tinere, s-ar fi adunat multă apă pe scândura aproape goală a odăii, acoperită parțial cu preșuri înguste, făcute din betelii de cârpe, țesute în război. Când mi-a venit rândul, am văzut că în acea odaie, în care nu se făcea focul, era o cutiuţă mică şi neagră, care nu vorbea si nici nu cânta, nefiijnd mai mare decât o găină din bătătura noastră. Înainte de plecare, domnul învăţător s-a justificat “că radioul său nu merge” fiindcă n-are baterii, fără a ne explica ce mai sunt şi acelea. Cutia numita radio stătea într-o cameră neîncălzită iarna, deci nu funcţiona.
Atunci, pentru ce ne-a adus şi a vrut să ne arate un aparat de radio? După mulţi ani, am înţeles că domnul învăţător Dumitru Popescu nu avea pârtie să vină la şcoală pe drumul lui obişnuit, care era cel mai scurt, adica peste câmp! Iar noi, copiii, fuseserăm invitați să-i vedem radioul, doar ca să-i facem... pârtia prin zăpadă!
***
Mugurel
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
AM, CUM SĂ N-AM…
După Cârnelegi, de când a fost la praznicul de Sfântul Ion, la Sfrăncioaca, nora Gugioanii s-a îmbolnăvit rău, motiv să plece la Târg, la bărbatu-su, s-o ducă la doctor. A avut ceva „semne” încă de la tăierea porcului, când Ciufanu a umplut ceaunul cu carne de au mâncat toți pe săturate, dar a crezut că „i s-a aplecat” de prea multă untură…, ca după postul Crăciunului, nu că ar avea vreo boală. Când a fost la praznic, i-a venit silă când a văzut degetul mare de la mâna dreaptă a Sfrânciocii pe buza străchinii cu ciorbă acră, cu zeamă de varză, adusă la masă. Degetul acesta i-a puroiat o vară întreagă, apoi s-a înnegrit și s-a uscat de când s-a înțepat, zicea ea, într-un os de șarpe dintr-o pală de fân din Fundul Lupoii, și a rămas strâmb și încovoiat. Era întors peste marginea vasului ca mânerul umbrelei și atingea mâncarea. A trebuind să bage lingura în strachina cu ciorbă, să mănânce ca toată lumea,cu toate ca stomacul îi „ajunsese în gât.”
La spital, deși arăta rău, n-au ținut-o mult și doctorii l-au sfătuit pe bărbatu-su s-o ducă înapoi acasă, că „nu mai au ce-i face… și ca să se facă bine trebuie să țină regimul prescris.” Iar l-au chemat pe Dumitru lui Toacsen, cel care a dus-o la Târg , s-o ia înapoi. Avea zgăul sănii plin cu fân și, cu două pături de lână au astrucat-o bine, ca măcar să nu mai sufere pe drum și de frig.
Se dusese vorba în tot satul „că Veta lui Gociu îi bolnavă rău”… Popa Constantin a venit s-o grijească pe ea și pe soacră-sa și să le facă un maslu creștinesc, așa cum este datina. A fost chemată și baba Opregoanea să-i descânte și, după ce a plecat de la ea, baba a zis: „că trebuie să-l cheme pe Luță că-i treabă rea și să-i taie de sub limbă, că altfel moare!” Vorbele astea i le-a spus lui Dumitru și Stătienii, dar ca să nu audă și bolnava.
Lumea din sat ocolea casa Vetii, ferindu-se ca de ciumă. Cine a intrat la ea o dată și a văzut-o în halul cum arăta se „ducea în lumânări” și nu se mai întorcea.
Din femeia tânără, dolofană și frumoasă, cu ochii albaștri ca florile de Nu- mă-uita și obrazul persiciu, rămăsese doar o „umbră”, de se fereau până și copiii ei de ea. Nu trecuse mult de când spunea că o doare burta și dintr-o dată s-a ofilit ca o floare neudată, a slăbit de nu mai stăteau opregele pe ea, nu mai avea vlagă nici măcar să se scoale din pat, iar obrazul și pielea de pe mâini îngălbeniseră ca lămâia. Era clar… „Era bolnavă rău!” spusese Opregoanea moașei Mitoioanea, cu care s-a întâlnit pe drum, când se întorcea spre acasă.
- Mărie, așa o chema pe Mitoioanea, să știi că nepoată-ta îi bolnavă rău. Eu i-am descântat, zise cu îndoială în glas baba Opegoanea, dar mi-e frică de mai rău. S-a ofilit de tot și-i numai os și piele. Vezi, dacă te duci pe la ea, să le spui ălor ei să-l cheme pe Luță să-i taie sub limbă că, altfel, muierea moare.
Până în seară, Dumitru, tatăl Vetii, a plecat la Vișoi să-l cheme pe Luță, omul priceput la toate. Luță n-avea decât patru clase primare, dar făcuse armata la cavalerie, unde învățase multe lucruri bune, de care se folosea și acum, la bătrânețe. În comună, făcea pe agentul veterinar fără vreo recunoaștere oficială, dar era apreciat de toată comunitatea care, când avea nevoie, pe el îl chema.
A doua zi, pe un ger de „crăpau pietrele” , descălecă la poarta Gugioanii, de pe o iapă în păr roib, Luță, care era renumit în jugănirea taurilor, scopirea armăsarilor și a tuturor animalelor de pe bătătura omului. Se dusese buhul, ca de popă tuns, că și-a scopit ca pedeapsă cocoșul porumbac, care fusese oprit de la tăiere pentru prăsilă și care o vară a călcat găinile degeaba, că din ouăle clocite n-au ieșit pui.
…Focul mai ardea în sobă în dimineața aceea. Soacră-sa zăcea într-un pat,ea în altul. Copiii, Gore și Lora, noaptea dormeau pe jos. Ion era la târg la liceu și sta cu tat-su.
Stătiana, mamă și cuscră, încă nu plecase de la ea și era venită decuseară , să facă curat și ce mai trebuia de mâncare, știind că vine Luță și-i rușine să fie primit cu casa în neorânduială…
- Ce face fata, Stătiano?, o întrebă Luță pe mama Vetii, când ea îi descuie poarta să intre în bătătură, ținându-se la câine, să nu sară la om.
- Rău face, Păntilie!, că așa îl chema, Luță fiind porecla. Toată noaptea le-am păzit. Ea într-un pat, soacră-sa în ailalt. Mi-e c-o pierdem! Așa s-a prăpădit și Stanca lui Pomaje, care avea tot gălbinare, ca și Veta.
- Dacă mă chemau la Stanca, eu o făceam bine, dar n-au vrut și a murit! Pe cine am „operat” eu, pe picioare l-am pus în două săptămâni! Ai văzut ce bine ți-am jugănit pe Prian și ce smerit a stat când l-am prins de coaie și i le răsuceam. Mai scotea el limba, dar se făcuse blând ca mielul, iar voi nici la car nu puteați să-l înjugați.
Luță băgă iapa în obor, o priponi de mărul de la poartă și îi spuse Stătienii:
- Adă-i o pală de fân să roadă până facem treaba, că altfel n-are astâmpăr, că-i a dracului și asta, de n-are pereche! zise Luță supărat pe iapă. După ce-mi face un mânz, o scopesc eu cum știu, că era să mă arunce din șa pe la Vișana, când săriră cânii după noi.
- I-o fi venit de armăsar, că văd că nu-i bătrână! La iepe le vine de goniță și iarna, nu-s ca vacile, remarcă Stătiana diferența între o vacă și o iapă, apreciere valabilă și pentru femeile de la țară. Intră în casă, să nu stai în frig până vin eu, că mă sui să iau fân de pe pătuiagul din oborul vacilor.
Luță intră în casa cu două bolnave. Soacra, Măria Gugioanea, se ridică din așternut „în capul oaselor”, dar nu coborî din pat. Răspunse la binețe și se plânse că n-a dormit toată noaptea și crede că n-o mai duce. „Dar îi păcat de Veta, că-i „tinără” și are trei copii. Îl mili pe Costăin, fi-su, că rămâne văduv și „o să fie vai de capul lui! Eu măcar îs bătrână și nu-mi pare rău”…
Veta, întinsă cu fața în sus pe patul ei, schiță doar un surâs șters și îngăimă ceva parcă de mulțumire pentru cel venit, în speranța că nea Păntilie va fi vindecătorul ei. La spital, nu rezolvase nimic și fusese trimisă acasă, Opregoanea îi descântase degeaba, așa că ultima nădejde îi era în Luță.
- Vetă, tu ce mănânci? o întrebă „doftorul” pe bolnavă.
- Aproape nimic, că nu-mi priește! răspunse cu glas stins Veta.
- În armată, la bolnavii de gălbinare le dam numai pâine, poame, lapte și urdă, preciză el ca laudă, că „ știe de atunci să trateze boala de gălbinare. ”
- I-o-a, de unde să avem noi acum așa ceva? Nici coricove n-avem! Poamele - așa se numeau fructele uscate pe aici - le-am mâncat chisăliță pe postul Crăciunului, iar vaca n-a fătat. Ce să fac? N-am decât să mor… Aseară, mi-au dat zeamă de varză îngroșată, că n-am voie la carne și ouă, și am crezut că mor azi-noapte de dureri de burtă. Azi, beau un ceai din frunze de gutui, până s-o termina puținul de zahăr ce-l mai am.
Din chimir, cu un gest larg, Luță și-a scos o cârpă în care ținea „bisturiul”, un brici de bărbierit, odată marcă de prestigiu, Solingen, moștenit de la tată-su și acum destinat „operațiilor” de tăiat sub limbă, și două sârme lucitoare, frumos arcuite. În șapte sate numai Luță făcea acest lucru! Totul era să-l chemi și să ai încredere că te face bine, dar de frică mulți mureau până se hotărau să apeleze la el.
Când Stătiana a venit în odae, Luță pregătea „instrumentele”. Le-a șters, le-a trecut prin flcăra unei lămpițe cu spirt și, cu ele în mână, fără a le mai atige de ceva, aștepta ca bolnava să se ridice din așternut. Știa starea de spirit și emoțiile care puneau stăpânire pe „pacient” și de aceea se grăbea. După ce termina, stătea la taifas, bea și o oală cu vin și dădea sfaturi pentru ce mai trebuia făcut. Acum, totul trebuia făcut repede.
Tremurând de slăbeală și emoții, cu ajutorul mamei sale, Veta s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului și asculta smerită ceea ce spunea vraciul. Si-a clătit de mai multe ori gura cu apă dintr-o ulcea adusă de la bunar și a scuipat-o în postăvița trasă de sub pat. Apoi a trebuit să bea multă apă, fiindcă o zi, poate două n-o să mai poată, că i se umflă limba cât o broască de-a mare.
Între timp, apăru și Dumitru, tatăl Vetii, care primi poruncă de la muiere să stea lângă bolnavă, ca să nu se miște la „operație”. Veta, încadrată între mamă și tată, se închină resemnată, iar când zise Luță ea deschise larg gura, întorcând limba cu vârful înapoi, sub care, de boală, se vedeau două vene proeminente, înnegrite de sângele acumulat în ele.
- Dacă ești cuminte, merge repede, dar să nu te miști că nu doare! zise Luță, ca s-o încurajeze. Apoi spuse Stătienii să aducă o cotovaică unde să scuipe sângele „al rău”, care iese din tăietură.
Lora, fetița numai de trei ani care stătea pe o pătură în cotul sobii, când l-a văzut pe Luță cu „brifta” la gura mamei sale s-a speriat și a început să țipe, „că-i taie limba!” Doar Veta îi băgase în cap fetii ei, în postul Crăciunului, „că dacă nu ține post și mănâncă de dulce, popa-i taie limba”! Acum fata vedea spectacolul real cu tăiatul limbii și de spaimă a începuse să țipe „ca din gură de șarpe!”
- Dumitre, ia fata și du-o la Măria Bălașii, că ajungem de pomina lumii!
Operația se mai amână până la întoarcerea lui Dumitru. Noroc că vecina Măria Bălașii sta la poartă de vorbă cu Tomița lui Nicolae și luă pe dată fata de mână și intră cu ea în obor, în țipetele disperate „că Luță taie limba mamei!”
Vestea cu Luță ajunse repede până în capul satului, și la deal, și la vale, dusă de Tomița, care plecase până la soru-sa, Victoria, să-i ducă trei caiere de fuior de in pentru pânza din război, pe care nu avea cu ce s-o mai facă, fiindcă terminase și ultimul ghem. Cu cine se întâlnea, la acela spunea: „Ce jale o să fie la Gugioanea că și ea, și noru-sa sunt pe moarte!”
…Repede venise seara. Veta stătea în pat, cu fața în sus, cu obrajii sfrijiți și galbeni ca turta de ceară. Ochii i se împăinjeniseră de tot și părea ca moartă. Acum, nici nu mai putea vorbi și simțea că nu mai poate nici respira, limba umflându-i-se cât era gura de mare. „Operația” s-a făcut repede, a durut-o, dar nu tare pe cât se aștepta, a curs mult sânge, mai ales când Luță băga și scotea sârmele din venele limbii, din care curgea un sânge negru ca din „gâtul porcului Floricel”, când l-a înjunghiat Ciufanu.
Înainte de a pleca, pe când bea vinul adus în ulceaua de pământ nouă, luată din pod, Luță a zis „că treaba lui s-a terminat, dar pentru a se face bine neapărat să mănânce mult lapte și urdă de vaci!”
- Așa i-au spus și doctorii la spital, dar… n-avem de unde! Ale noastre n-au fătat, a Stătichii, de la care mai luam, a înțărcat… zise Stătiana cu tristețe în glas.
- La Lisăveta n-ați încercat? Că are două vaci cu lapte, de la care toată vara a muls câte un șiștar cu lapte. În toți anii are câte o brădoaică cu brâză și una cu urdă, pe care le păstreză până la Săptămâna Albă, spuse Luță despre vecina lui, care era sora mai mare a lui Dumitru Stătienii, măritată în Vișoi.
Luță se sui în șa și plecă mândru și mulțumit de treaba făcută, mânând iapa în buestru, cum îi plăcea lui să fie legănat călare, amenințând-o „că o să vadă ea ce pateu, dacă îl mai supără cu năravurile ei.”
- Dumitre, mâine îi sărbătoare și, după ce ieși de la biserică, mergi la soru-ta să ne dea, până fată ale noastre, un castron de urdă, că ne moare fata de foame! Că, vezi bine, altceva nu mânâncă și-i păcat de Dumnezeu…
Discuția se termină și cei doi părinți rămaseră îngândurați și nu mai vorbiră vreme lungă.
…A două zi, când bătu clopotul la Biserica Nouă să cheme oamenii comunei la slujba Celor Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan, Dumitru luă prescura pentru popă și trei colaci din banița de pe polata din pivniță, pentru Doda Lisăveta, îi puse în traista cusută cu arnici, în care Stătiana băgase castronul de tablă pentru urdă, ca să nu se uite, și, cu Gore, copilul al mic al Vetii după el, plecară la biserică, cu gândul să meargă și la soru-sa Lisăveta, după urdă și lapte. Lisăveta era mai mare ca Dumitru și, conform datinii, Dumitru nu-i spunea pe nume, ci Dodă și mata. Când era cu tatăl lor și nemăritată, Lisăveta era a dracului fără pereche. Bătea la copiii ai mici de ziceai că-i omoară! Mă-sa murise, tac-su nu se mai însurase și ea era „șefă” peste șase frați, din care patru erau băieți, toți neastâmpărați. Cel mai rău pentru ăi mici era când trebuiau leșiați de Paști, sau de Crăciun. Îi băga în albie și, când vedea râpul de pe ei, îi lua la plesnit peste pielea goală, că era mai bine să nu fi fost pe acolo. Cum Dumitru era cel mai murdar, n-a fost dată de la Dumnezeu să nu fie chelfănit când trebuia leșiat. Mântuirea copiilor a fost când a venit băiatul lui Rovența din Vișoi și a pețit-o pentru a-i fi nevastă. Dar Lisăveta lui Răducanu, (și când era măritată, lumea din sat îi zice „tot a lui Răducanu”, numele lui tată-su) când rămânea singură, și rămânea foarte des, că omul îi pleca la stăpân la un negustor din Galați, mai venea pe la tac-su, să-l mai ajute, să-i mai facă vreo treabă, că de vrednică era vrednică și miloasă pentru părinte și era veșnic nemulțumită de mizeria în care-i găsea și-i plesnea pe cei mici din frații ei, așa ca să nu uite… Și Dumitru nu a uitat asta niciodată. Îi purta un respect deosebit și când amândoi deveniseră bunici, tot ce și cum spunea Lisăveta, așa rămânea. Că e albă, că e neagră, cum zicea ea era sfânt!
După ce dădu binețe, Dumitru, instruit de acasă de Stătiana, oferi colacii suroră-si și începu să-i spună despre fiică-sa Veta, care-i purta numele și pe care ea îl pusese când a făcut-o cumnată-sa Stătiana, în lipsa lui Dumitru care fusese luat în război. Era ora prânzului și, venind direct de la biserică, Lisăveta își întrebă fratele „dacă îi este foame”, la care răspunsul a fost, „Păi eu știu?!”Și continuă să vorbească, în timp ce Lisăveta pregătea totuși străchinile de mâncare.
- Dodă, Veta noastră îi bolnavă rău. Are gălbinare și i-a tăiat Luță de sub limbă! Era un argument că treaba era serioasă și de luat în seamă. Nu știm ce să ne mai facem, că n-avem ce-i da să mănânce, că de dulce n-are voie. Ne trebuie lapte și urdă și vacile noastre n-au fătat. Urdă n-avem nici pentru Săptămâna Albă, că am terminat-o de mult, că sunt guri multe. Cine și-a dat seama că dă necazul peste noi! Poate dă Dumnezeu și ieșim bine din iarnă, că altfel repede se alege praful și rămân copiii ăștia pe drumuri! Și arătă cu capul spre Gore.
Lisăveta îl asculta cu luare-aminte și, din când în când, cu privirea fixă pe un punct imaginar, închidea câte un ochi, semn că ea cugeta. În casă se lăsase liniștea, numai din cotul sobei se auzea un plescăit când copilul Gore încerca cu lingura să adune tot dumicatul din strachina de lapte cu mălai, cu care îl cinstise sora lui bunicu-su. Lapte fusese puțin, dar cu mălai în el vasul se umpluse. În asemea situații, copiii mănâncă „scurs”, adică aleg întâi mălaiul ca muietură, să-i ajungă și pentru alt dumicat, prelungind prezența laptelui pe fundul străchinii. Urechea lui era îndreptată spre discuția dintre frați și încerca să descifreze sensul vorbelor cu două înțelesuri, care nu lipseau de la niciunul,în conversația dintre soră și frate.
Lui Dumitru îi pusese într-o strachină niște varză fiartă cu slănină, bine ardeiată și o mânca nesățios cu mălai făcut în sobă, stând la masa înaltă. Și pe el îl pișca bine ardeiul la limbă, motiv pentru care o mesteca cu zgomot, ca deobicei. Fusese îmbiat și copilul, dar varza era prea iute și a spus „că-l frige ardeiul la limbă”… Atunci i-a pus lapte de care, acasă, nu mâncase de mult.
- Să-ți mai pun, Dumitre? îl întrebă Lisăveta pe frate-su, gândind ce să-i răspundă privitor la urdă. Deși nu se săturase, că Dumitru era un mâncău recunoscut în rândul fraților săi și Lisăveta îl știa, l-a întrebat totuși, cu gândul că o va refuza.
- De, eu știu?! răspunse Dumitru, ca să nu zică nici da, nici ba.
Pe copil nu l-a întrebat, că el ar fi zis da! Așa că masa s-a încheiat pentru amândoi.
…În timp ce ștergea cu palma firimiturile de mălai risipite pe masă, ca să le arunce în tindă la găini, care se adunaseră „ciorchine” de zăpadă și de frig, Lisăveta „dete” acum răspunsul la întrebarea lui Dumitru, pusă când înfuleca varza iute de-l ardea pe gât… „dacă are și poate să-i dea un castron de urdă pentru Veta, că altceva acum nu are voie să mănânce?”
- Dumitre, am urdă, nu zic că n-am, dar n-am început putinica!! În oala de pământ de unde îi pusese lui Gore laptele în strachină mai era vreo jumătate de kil și Lisăveta zise: „Laptele ce rămase de la copil ți-l dau să-l ei și să zică Veta bogdaproste, să fie mumii și lu’ tata.”
În casă se lăsă liniștea, Dumitru se sculă de la masă, zise bogdaproste, trase căciula pe urechi, luă traista de pe pat în care castronul pentru urdă pus de Stătiana sună a gol și zise, dând din cap:
- Gore, hai să mergem că acum vine noaptea și-i ger tare!...
Ieșiră în tindă, după ei veni și Lisăveta care închisă poarta bine, punând gujba și uitâdu-se pe linie, să vadă bine dacă nu cumva frate-su vrea să se întoarcă...
* *
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
DARE-AI ÎN PUNGA LUI POPA RADU!
La sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, preot paroh în comuna mea natală era Radu Diaconescu, frate cu Giubega, proprietar de multe curele de pământ, moară pe apă şi gater mecanic. Aveau şi o bancă prin care se acorda „creditul agricol” din care prin dobânzi încasau sume substanţiale de bani, prin care şi-au mărit proprietăţile. Pentru timpurile acelea, ei făceau parte din elita comunei, bucurându-se de prestigiu şi respectul cuvenit.
Preotul Radu Diaconescu a fost printre oameni de frunte ai comunei Ciuperceni, care au contribuit la construcţia bisericii comunale, Biserica Nouă, cu hramul sfinţilor Cei Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, care se prăznuiesc în ziua de 30 ianuarie. Lăcaşul de cult, după pisania de pe frontispiciul clădirii, a fost săvârşit în anul de graţie 1905. În înscrisul pisaniei apare şi numele preotului Radu Diaconescu.
Ca dovadă a popularităţii acestui paroh şi după zeci de ani de la trecerea lui în nefiinţă, în vocabularul consătenilor săi mai stăruia numele lui, prin sudălmile adresate celor care îţi făceau necazuri şi te supărau. Aceştia erau adesea blestemaţi cu „Dare-ai în punga lui popa Radu”!! Sensul explicit al blestemului era să mori, pentru că la moarte se plătea ortul popii, sumă modică pentru slujba oficiată înaintea îngropării şi trimiterii pe lumea cealaltă.
Unul din copiii lui,pe care l-am cunoscut,a fost Nicolae Diaconescu, institutor şi persoană respectată, ca şi părintele său, care a avut patru moştenitori, două fete şi doi băieţi. Ca vârstă, fetele erau mai mari ca mine, iar băieţii mai mici. Mărioara, a doua fiică, era născută doar cu un an înaintea mea şi a urmat cursurile şcolii primare în comuna natală şi cele liceale în acelaşi oraş cu mine, iar pe timpul adolescenţei eram prea neînsemnat, ca băiat, să mă bage în seamă. Şatenă, cu ochii albaştri azur, precum cerul toamnei, era frumoasă, precoce şi curtată, acceptând băieţii de o condiţie socială mai bună decât cea din care proveneam eu. Niciodată nu m-a încurajat cu privirea s-o invit în horă sau la un dans, la balurile din comună. Precis nu mă plăcea, fiindcă eram mai mic şi mai sărac!
După revenirea mea ca ofiţer în oraşul din care plecasem la şcoala militară, ne-am reîntâlnit la un bal la Casa Armatei, creându-i o surpriză postura mea cea nouă, de care poate n-auzise. Soarta i-a hărăzit un soţ, tot ofiţer ca şi mine, ceva mai în vârstă, dar în timpul acela cu liceul neterminat. Poate şi această situaţie o apăsa, el urmând liceul la seral. Era un tip manierat, sârguincios şi, lucrând în acelaşi comandament, pot spune că l-am cunoscut bine. A murit timpuriu, de o boală necruţătoare, lăsând în urma sa un fiu care merită toată lauda. Interesant este faptul cum am aflat mai multe date despre familia Ciobotea - aşa se numea familia Mărioarei Diaconescu - tocmai pe tărâmurile Canadei, de la prietena ei, care întâmplător ca şi mine ajunsese să locuiască în acelaşi bloc, fiecare la copiii săi, unde fiecare vorbă românească pe care o auzeai te făcea să tresari, să cauţi și să afli de unde provine.
Dar iată, fără intenţie, m-am hazardat să intru în detalii care nu au nimic comun cu dorinţa mea de a prezenta o situaţie specifică oamenilor din locurile unde m-am născut şi unde bogăția era doar un nivel superior de înavuțire, fără prea mari deosebiri în modul de a trăi . Întotdeauna am făcut o diferenţă între civilizaţie şi cultură. Pe vremuri, când eram tânăr licean, se spunea despre germani că sunt mai civilizaţi şi despre francezi că sunt mai culţi!! Bogaţii pot fi mai civilizaţi că au tot ce le trebuie, ceea ce nu presupune că-i nevoie să fie şi culţi. Una este să ai o casă spaţioasă cu multe camere pentru toate nevoile, care să-ţi asigure toate capriciile, să dormi pe lenjerie fină, să te hrăneşti cu tot ce este mai bun, deci să ai un trai civilizat, dar să fii mitocan, şi alta-i să fi om cult, cu maniere, iubitor de valori culturale, chiar dacă eşti de o condiţie socială mai modestă.
Revenind la cazul în discuţie, nu este normal să fac vreo aluzie la nivelul cultural al institutorului Nicolae Diaconescu, profesor de Limba română la Şcoala gimnazială din Ciuperceni, dar povestesc cum am ajuns să intru în casa lui popa Radu Diaconescu, moştenită de fiul său, Nicolae Diaconescu, şi cum el m-a impresionat pe mine, la vârsta aceea.
În vara anului 1948, susţinusem examenul de admitere în cursul superior al liceului şi fusesem declarat admis. An de răscruce în învăţământul românesc, când, pentru admitere, se prezentaseră elevi cu trei şi patru clase de curs inferior, creând multă zarvă în rândul părinţilor şi multă mândrie în tabăra celor ce aveau copii care reuşiseră să intre în treapta a doua a liceului, având mai puţine clase inferioare.
Trecuse luna august, venise şi nedeia de Sfânta Mărie a Mică de la 8 Septembrie, care se ţinea la locul din străbuni stabilit, în poiana de lângă Biserica Nouă. Toţi părinţii copiilor liceeni, mai ales cei care intraseră în cursul superior, găsiseră prilejul să discute cu mândrie despre progeniturile care le făceau fală. La acea dată, mama mea, care avea 32 de ani, s-a îmbrăcat în ţoalele de sărbătoare, şi-a pus busuioc în păr şi a mers la hora satului, unde, conform tradiţiei, suflarea comunei şi a altora din satele vecine se distra pe muzica lăutarilor. Tinerii jucau înlănţuiţi în mai multe hore, iar vârstnicii îi priveau admirativ, supraveghindu-şi odraslele prinse la joc cu iubita sau iubitul. Nu lipseau nici orăşenii originari din comună, iar micii negustori ambulanţi vindeau produsele tradiţionale, care constituiau deliciul sărbătorii. Comunismul încă nu era cunoscut bine, republica populară având vreo opt luni de existenţă.
Mama mersese să-şi conducă soţul, care pleca la Târg, pentru a fi la lucru a doua zi (mergea pe jos cale de 30 km.), după care, până în seară, a rămas singură la nedeie, în mulţimea adunată. S-a plimbat printre lume şi nu puţine persoane au întrebat-o: „ Ce a făcut fiu-tu, a intrat la liceu?!”, întrebare parcă aşteptată şi la care, cu multă plăcere, răspundea prin da! şi că „Ion al meu este un copil deştept”!
Institutorul Nicolae Diaconescu a venit şi el la petrecere şi se plimba printre hore, unde a întâlnit-o și pe Veta lui Gociu. Când a văzut-o, cu vocea-i caldă şi inconfundabilă i s-a adresat verişoarei lui de a treia spiţă:
- Vetuţo, am auzit că și fiu-tu a reuşit la capacitate! Brava lui, dar l-ai înscris?!
- De ce să-l înscriu?! El a dat examen tot la Comerţ, unde a învăţat până acum!
- Da, măi fato, dar trebuie să facă cerere de înscriere în anul l al noii structuri şcolare, altfel nu-i luat în evidenţă!
- Da bărbatu-meu ieri a venit de la Târg şi nu ştia nimic, altfel mi-ar fi spus ceva...
- Ce ştie bărbatu-tu!... Trimite mâine copilul până la mine să-i fac cererea şi s-o ducă cineva imediat la secretariatul şcolii, altfel rămâne pe dinafară!
Mamei, temperament „vulcanic”, nu i-a mai tihnit sărbătoarea. A mai vorbit ceva cu Nicolae Diaconescu, el încercând să-i explice pe îndelete cum stau lucrurile şi care sunt regulile şcolare şi a asigurat-o că el va face cerere, dar mâine copilul să vină s-o ia!!
A doua zi, când vacile păşunate de mine îşi rumegau în tihnă iarba din burţile sătule, mi-am „luat în picioare” drumul de peste trei km., să primesc cererea de înscriere la liceu. Împlinisem 14 ani, învăţasem să vorbesc frumos şi-mi crescuse spiritul de observaţie. Nu-mi mai era jenă de poziţia mea socială. Trecusem peste handicapul stării de inferioritate şi mă consideram egal cu toţi
copiii liceeni ca mine, chiar dacă unii dintre ei aveau alt statut social, fiind fii de învăţători, de preoţi sau altele asemănătoare.
„Înarmat” cu un baston, am ajuns la poarta celui ce se oferise să-mi dea un sprijin, pentru a nu rămâne pe dinafară, deși eram cu examenele luate. Casa era în centrul comunei, o ştiam, dar niciodată până acum nu fusesem atent la detalii. Treceam pe lângă ea meteoric, mai ales că Mărioara, fiica lui, nu mă băga în seamă şi, dacă te opreai din mers, erai lătrat insistent de un câine de pază cât un viţel!
...Casa popii Radu Diaconescu, alcătuită din trei camere, toate de locuit, şi un beci, era aşezată într-o curte imensă, ce depăşea cu mult 15 ari de teren. Faţă de drumul comunal, se găsea la aproximativ 30 m distanţă, orientată spre răsărit, iar gardul de la drum avea peste 50 metri lungime. Latura din spate a curţii era ocupată cu anexe, şopru, pivniţă, bucătărie de vară şi coteţe pentru cârdurile de raţe, curci şi gâşte. Gardul din faţa curţii era confecţionat din ştacheţi de stejar, cu capetele frumos ornate, care între doi pociumpi formau o arcadă şi întreg ansamblul era de un bun-gust indiscutabil. Porţile de intrare în curte erau înalte, prevăzute cu acoperiş şi astereală, iar pe o scândură pe care patina vremii îşi pusese amprenta erau pictate nişte icoane, la care cu evlavie , cândva, cineva se închina. Gardul, deşi îmbătrânit de ploi şi vremuri, încă se menţinea pe poziţie. Părea că fiul moştenitor nu-şi prea adusese obolul cu ceva la menţinerea lui, fiind de la început bine construit.
Cu smerenie am bătut în poartă, dând naştere la un adevărat infern provocat de lătratul dulăului de pază, pe cât de mare, pe atât de rău, care, văzându-mă, s-a înfiinţat la locul cu pricina, căţărându-se cu labele pe porţile bine ferecate. Curtea părea pustie şi numai nişte curcani au început să gurguie, supăraţi de lătratul paznicului casei şi al lor, întărâtat de prezenţa mea inofensivă.
- Leu, fii cuminte şi vino aici! se auzi glasul stăpânului ce ieşea dintr-o cameră şi care nu prea a fost ascultat de la început, câinele continuând să-şi facă datoria de unic şi vajnic păzitor al curţii. Marş de-aici, potaie, că-ţi făcuşi numărul destul! îl mai dojeni stăpânul, în timp ce deschidea poarta de intrare.
- Tu eşti copilul Vetuţii? Ia te uită ce băiat mare are şi n-a trecut bine de 30 de ani! Brava, băiete! Am auzit de la Mărioara că şi tu ai luat examenul de capacitate. Tu ai făcut trei clase, ea a făcut patru, dar de-acum o să fiţi colegi de an. Aşa-i în viaţă, unii câştigă, alţii pierd! îşi continuă gazda mea monologul.
În timp ce mergeam alături de el spre scara casei, luam aminte la cele ce vedeam, fără a-l pierde din ochi pe răul de câine, care părea că se liniştise, după ce mă lăsase în grija stăpânului. Din curte, casa, deşi veche, mi s-a părut o bijuterie de construcţie! Scara din beton bine lustruit avea o balustradă pe măsură, în concordanţă cu restul tâmplăriei. Tinda şi balconul erau imense, împrejmuite de o prispă confecţionată din scânduri de brad duble, iar cele de pe exterior aveau aceeaşi lăţime şi aveau decupări florale. Stâlpii de susţinere erau şi ei îmbrăcaţi cu scânduri lucrate în acelaşi stil, iar pe sub streaşină atârnau ghirlande confecţionate din acelaşi material lemnos şi la fel lucrate. Totul era vopsit în albastru, un azur ce semăna cu ochii Mărioarei...
Când am ajuns în capătul de sus al scării, am rămas surprins de cantitatea mare de ştiuleţi de porumb, aruncaţi pe jos nedepănuşaţi, într-un strat ce atingea chiar 50 de cm. Călcând cu grijă, ca într-o casă străină, după domnul institutor, am intrat în camera de la drum, cameră spaţioasă şi impunătoare în imaginaţia mea. Era mobilată cu două paturi mari, cu capete înalte, frumos lustruite, cu intarsii şi sculpturi ce voiau să reprezinte ceva ce n-am înţeles, un dulap de haine, destul de încăpător, lucrat din acelaşi material ca paturile, având pe uşi încastrate oglinzi de cristal, şi un birou masiv, unde trona un scaun imens, capitonat în piele. Pe pereţi, erau agăţate două icoane, din care una cu rama filigranată din argint, şi un tablou cu un peisaj de la ţară. Biroul se asorta cu restul mobilierului şi probabil era moştenire, ca şi casa, şi avea pe blatul dezvelit, aranjate într-o anume ordine, o lampă cu petrol, de dimensiuni şi format cum nu mai văzusem până aici, o mapă de birou pe care se scria, confecţionată din piele maron, o călimară deosebită ca formă şi volum, cu cerneală, lângă care sălăşluia un suport pentru tocuri din lemn, cu diferite peniţe pregătite, un tampon cu sugativă şi un teanc din coli de hârtie albă. În cameră stăruia un miros jilav, caracteristic ştiuleţilor nedepănuşaţi. Cu oareşice efort şi o discretă sudalmă, binefăcătorul meu a împins ştiuleţii din încăpere, ajunşi până la birou, iar în locul eliberat a tras jilţul şi, sub privirile mele, a intrat în ritualul compunerii cererii către direcţia liceului. Scoase din dulapul biroului o sticluţă din care turnă în palma stângă un lichid care lăsă un miros discret de levănţică şi-şi frecă palmele cu insistenţă.
- Spune-mi, dragă, care-i numele dumneatale complet, rupse tăcerea ce se lăsase şi mă readuse la realitate prin reverenţa şi scopul întrebării.
- Gociu C. Ion, am răspuns, perceperea fiind confirmată cu o clătinare din cap din partea domnului profesor.
În cameră s-a instalat o linişte profundă, peniţa începuse să scârţâie pe coala velină, imaculată, dându-mi posibilitatea să „cotrobăiesc” cu privirea toată încăperea. Trăisem trei ani în oraş, învăţasem să mă comport civilizat, sesizasem forma politicoasă în care s-a adresat domnul profesor mie, proaspăt licean, şi luasem aminte în ce casă mă găseam.
Privind mai atent prin încăpere, am constatat că, în colţul tavanului din dreptul sobei de teracotă de culoare turcoaz, se formase un cocoloş din pânză de păianjen, înnegrit de praful verii sau de fumul ultimului foc. Paturile erau nearanjate şi, pe cel opus locului unde mă aşezasem, era expusă în mare neorânduială o plapumă cu feţe de atlaz albastru şi portocaliu, fără învelitoare de cearşaf, ceea ce eu n-aveam la mine acasă, rămasă aşa cum fusese lăsată de cel ce dormise noaptea în acel loc. Pernele erau şi ele în neorânduială, cu feţele încreţite de prea multă întrebuinţare, iar pe cea din patul pe care stăteam am văzut urmele puricilor ce trecuseră să viziteze noaptea pe cei care dormiseră şi nu păreau a fi schimbate de curând.
Mitul misterioasei case de intelectuali avuţi se destrămase prea repede, ca un balon de săpun, care te încântă prea puţin, faţă de cât te-ai fi aşteptat! „Vina” o purta cererea pentru care venisem.
- Gata, dragă, ţi-am făcut-o! Dumnezeu să-ţi ajute şi să înveţi bine, că numai aşa poţi ajunge cineva! Spune-i maică-tii s-o expedieze, ca să ajungă repede la secretariatul liceului, că pe 15 încep cursurile şi rămâi pe dinafară...
Mulţumind, am părăsit curtea, în timp ce pe porţile mari ale bătăturii intrau două care încărcate cu ştiuleţi de porumb abia cules, însoţite de o femeie necunoscută, care era de fapt soţia domnului Nicolae Diaconescu.
Unde era fiică-sa, unde era Mărioara, cea cu ochii întocmai ca azurul cerului de primăvară?!!
**
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
Anișoara sudorița
„ Timiditatea – un defect al oamenilor mari ,
tupeul – defectul oamenilor mici”
Maurice Coyaud
…Învoirea în oraş era un drept, dar, pentru abateri disciplinare sau rezultate slabe la învăţătură, puteai fi „uitat”, mai ales că nu întreg efectivul de elevi era învoit concomitent. De acest drept beneficia până la 50% din efectiv şi aceasta numai duminica, între orele 14.00-20.00. Orice drept se acordă, iar dacă nu se acordă se cere! Aveai dreptul să ceri învoire atunci când te vizita cineva din familie. În rest, ţi se acorda ca recompensă, în cadrul procentului stabilit. Erau duminici în şir, în care nimeni nu era învoit, în afara excepţiilor create de vizitatori. Se găseau multe motive care determinau anularea învoirilor: o epidemie de gripă în oraş, o activitate colectivă, pentru prestarea unor munci „voluntare”, un ordin superior, pe care atunci nu aveam de unde să-i cunoaştem rostul şi încă multe altele…
În ceea ce mă priveşte, mergeam în oraş fără prea multă tragere de inimă. Aveam destule motive care mă reţineau. În primul rând, eram stânjenit de propria-mi înfăţişare: îmbrăcăminte din haine grosiere, cizme din piele de bizon, prea largi la carâmb pentru supleţea piciorului, tuns zero de podoaba capilară şi cu un „statut” umilitor pentru pretenţia mea de absolvent de liceu, creat de unele promoţii anterioare de ofiţeri, fără o pregătire liceală, care formaseră în rândul civililor o impresie nu prea favorabilă. Eticheta se pusese şi a trebuit să treacă mult timp, pentru a schimba această concepţie. Vremea rea, frigul şi oboseala, cât şi anotimpul rece completau lista motivelor care te invitau să stai în cazarmă şi să renunţi la învoire.
Era greu să legi o prietenie cu o fată, care să-ţi convină, să-ţi placă de ea şi să te întâlneşti în taină. Cum şi unde?!! În hainele militare, care fuseseră mutilate prin altoirea culorii şi a croielii ruseşti, se dusese de râpă orice credibilitate în faţa celor cu pretenţii, iar fetele de condiţie bună ne ocoleau. Rămăseseră la dispoziţie muncitoarele şi servitoarele venite de la ţară, care aveau „piaţă bogată” şi realizau rapid legături pasagere de câteva ore.
În această conjunctură nefavorabilă, am rămas fidel concepţiei mele şi am reuşit să-mi păstrez prestanţa („aurul străluceşte şi-n noroi”), chiar dacă eu eram aur cu prea puţine carate, şi, din acest motiv, nu m-am combinat cu nici o fată din Sibiu. Încă nu avusesem vreo legătură cu o femeie, doar în somnul cu vise frumoase, când frustrările reale dispăreau miraculos şi mă puteam „apropia” oniric şi de cine nu se putea întâmpla în realitate. Cu toate greutăţile şi nemulţumirile provocate de viaţa de zi cu zi, nopţile nu erau bântuite de coşmaruri şi în vise apăreau miraculos imagini din tot ce era mai frumos şi mai mult dorit.
Primeam frecvent scrisori de la o fată, elevă bineînţeles, care-mi ţineau prietenia legată de ea cu slovă caldă şi intimă, dusă până la un infantilism care, acum, ar fi luată în derâdere şi de un copil de la şcoala generală! Atunci, pentru mine reprezentau ceva şi-mi alimentau trăirile de copil mai mare, dar tot copil.
Ea fusese fata cu care mă sărutasem prima dată şi ne „şcolisem” reciproc în această taină a dragostei, adăpostiţi de întunericul nopţii, martori având doar luna şi stelele de pe cer. În această intimitate a doi adolescenţi, eu am fost mentorul experimentat, dar, după modul în care îmi răspundea, şi ea fusese şcolită cel puţin teoretic, din aceleaşi surse ca ale mele. Întâlnirile noastre şi îmbrăţişările erau activităţi practice în care aplicam cunoştinţele teoretice, mai întâi cu timiditate, apoi mai degajat, fără însă a coborî sub „linia de plutire” a sânilor.
Primul sărut i l-am oferit delicat, pe frunte, gest însoţit de o scuză „că poate am făcut o necuviinţă”, urmat de o pauză, într-o tăcere deplină. Mă emoţionasem complet şi mă temeam de o reacţie negativă din partea ei, deşi gestul îl făcusem după o lungă ezitare, timp în care apreciasem că nu voi comite o faptă reprobabilă, de care mă voi putea ruşina. Pe măsură ce timpul trecea, starea mea de spirit se complica, mai ales că ea nu zicea nimic. Eram salvaţi de întunericul serii ce se lăsase. Feţele nu ni se vedeau, dar palmele care ne erau împreunate frigeau şi asudau sub ploaia de stele.
Încurajarea mi-a venit din partea ei, care s-a dovedit mai hotărâtă şi mai îndrăzneaţă în momentul meu de cumpănă, când nu ştiam ce să mai fac. Palma ei, care stătuse cuminte într-a mea, s-a destins, degetele ei s-au împreunat cu ale mele şi m-au strâns delicat, lipindu-se şi mai mult de mine, până i-am simţit respiraţia caldă în apropierea buzelor mele. Nici nu ştiu când şi cum am ajuns să ne contopim într-un sărut prelung şi apăsat, care nu se mai sfârşea…
-Ţi-a plăcut?, am zis eu pentru a rupe tăcerea apăsătoare. Nu eşti supărată pe mine?
- De ce să mă supăr? Nu vezi ce întuneric este şi nu ne vede nimeni…
*
- La ce te gândeşti, Ioane?! mă trezi din gândurile mele colegul de bancă Stricat Constantin, care tocmai intrase în sala de meditaţie, unde mă retrăsesem să-i răspund la scrisoare eroinei din idila mea de odinioară.
- La iarna aceasta, care s-a aşezat pe noi ca boala rea! La noapte, sunt planton schimbul doi şi vreau să-mi spăl toate mărunţişurile: batistele, obielele şi gulerele, că s-au adunat cam multe.
…Gândurile cu amintirile plăcute îmi fuseseră întrerupte şi revenisem la realitatea unei zile de duminică, fără învoiri în oraş.
Faţă de Târgu-Jiu, Sibiul era un oraş cu o populaţie cel puţin dublă şi cu o istorie mult mai bogată şi mai lungă. Era un oraş cu amprentă săsească, cu o tradiţie culturală, cu teatru, filarmonică, muzee, cinematografe, biblioteci, săli de expoziţii, săli de distracţie, biserici pentru toate confesiunile, parcul de agrement, cu lac şi grădină zoo în Dumbravă, împrejurimi superbe şi încă multe altele.
În decursul „democratizării” după modelul bolşevic, au apărut şi forme ale „proletcultismului”, care se mărgineau la nişte săli de dans, patronate de diverse întreprinderi, cu denumirea de cluburi, în care sâmbăta şi duminica se adunau UTM-iştii, băieţi şi fete, care-şi consumau timpul dansând în nişte încăperi cu miros acru de mâncare, fiindcă în cursul săptămânii erau cantine în care se servea angajaţilor masa de prânz.
Aici veneau şi oameni fără niciun căpătâi, de vârstă chiar mai înaintată, beţivi şi libidinoşi, care ademeneau cu promisiuni fetele ce schimbaseră sapa cu o funcţie de servitoare sau de muncitoare la unele din multele fabrici de industrie uşoară, care se dezvoltaseră peste măsură, absorbind ca un aspirator tineretul din satele în care începuse colectivizarea, ademenit de viaţa de la oraş.
Săptămână de săptămână îşi dădea aici întâlnire această faună pestriţă, mulţi din ei având, în cel mai bun caz, o cameră sărăcăcioasă prin vreo mansardă, unde aveau loc întâlnirile amoroase, terminate foarte des, cu urmări nefericite pentru unul dintre parteneri. O gonoree era „floare la ureche”, fiindcă se trata mai uşor, dar un sifilis atrăgea după sine complicaţii şi tratament pe perioade de ani de zile. Cei ce locuiau în colectivităţi, fetele pe la cămine, ca şi băieţii, de altfel, fără prejudecăţi şi amatori de împlinirea poftelor atât de fireşti vârstei, foloseau locurile dosnice de prin parcuri, străzile întunecoase, curţile şcolilor sau ale bisericilor, pustii la ore târzii. Frică de Dumnezeu nu mai exista, că „se demonstrase la şedinţele UTM că dumnezeu nu există” şi necuratul deschidea larg porţile lăcaşelor sfinte, pentru potolirea impulsului ancestral al animalului din om. În întunericul nopţilor de vară sau iarnă, se consumau în acelaşi fel idilele de ocazie, cu promisiunea fermă a reluării în duminica următoare…
În jocul acesta al dragostei la „prima vedere” au fost angajaţi şi elevi ai şcolilor militare, care deveniseră mai căutaţi şi, la un moment dat, câştigaseră de partea lor „sexul slab”, iscând neînţelegeri cu partea masculină civilă, care degenerau în adevărate lupte, soldate cu spitalizări şi anchete. Mulţi elevi ai şcolilor militare şi-au ales partenere de viaţă din aceste medii, dar cele mai multe mariaje au fost nereuşite şi ulterior abandonate.
Electra, aşa se numea salonul de dans, unde, determinat de un coleg şi din curiozitate, am mers să văd cum decurge distracţia în acest mediu. Era iarnă. Construcţia era în incinta fabricii, la intrarea principală. Dansul se desfăşura într-o încăpere nu prea mare, cu un hol cu chiuvete pentru spălarea mâinilor, pe o latură, iar pe cea opusă avea cabine de WC. În cursul săptămânii, era una din sălile de mese pentru muncitorii fabricii. Plafonul era prea jos şi oferea puţin aer pentru suflarea adunată înăuntru, lucru ce făcea atmosfera înăbuşitoare, mai ales că era încălzită cu două sobe de teracotă, unde ardea încontinuu gazul metan. Bărbaţii erau îmbrăcaţi „la talie”, fără pretenţii, mulţi fiind doar în pulovere, iar fetele în rochii mai mult sau mai puţin colorate, din materiale ieftine. Paltoanele erau agăţate în nişte cuiere înşirate de-a lungul pereţilor, dând senzaţia unui lambriu pestriţ, ca şi lumea adunată aici. Muzica era transmisă prin nişte difuzoare suspendate pe pereţi, de la o staţie de amplificare, care trăsnea urechile cu decibelii împrăştiaţi fără măsură. Se cânta numai muzică de dans, transmisă fără pauză, în care alternau tangourile , cu valsurile şi, din când în când, foxtrotul, un dans mai dinamic.
În atmosfera creată de muzică, de căldura tineretului luat la „grămadă”, cât şi prin faptul că, înainte de a veni aici, servisem pentru curaj o cinzeacă de votcă, la început m-am simţit bine şi-mi reproşam „că deliberat m-am ţinut departe de acest loc de distracţie”…
Mi-am dezbrăcat mantaua şi, împreună cu colegul care mă adusese aici, căutam cu privirea un loc unde să le agăţăm. Dintr-un colţ al „sălii”, unde se găsea un grup de fete, ni s-a făcut semn cu mâna şi, fiindcă al meu coleg le cunoştea, ne-am îndreptat într-acolo. S-au găsit şi două cuie pentru mantalele noastre, care s-au amestecat cu nişte paltonaşe sărăcăcioase, pe măsura timpului şi posibilităţilor celor ce le purtau.
Au urmat prezentările, nu obişnuiam să sărut mâna, obicei la care m-am raliat mai târziu şi numai cu persoane feminine bine cunoscute, dar am remarcat că palmele strânse în mâna mea erau mai mult aspre, decât catifelate, fapt ce m-a făcut să fiu mai circumspect, ştiind sigur cu ce femei am de-a face.
- Cum ai zis că te cheamă, adică vreau să-ţi ştiu numele mic! mi s-a adresat una dintre fete, care, probabil ca şi mine, n-avea partener în seara aceea.
- Ion! am răspuns eu.
- Ion, sau Ioan? a continuat ea persuasiv, în intenţia ei „subtilă” de a ne încălzi din discuție.
- Ion şi nu altfel! Aşa sunt trecut în carnetul de serviciu, că buletin nu mai am.
- Pe mine mă cheamă Ana, dar prietenii îmi zic Anişoara! Te rog, aşa să-mi zici! Şi cam câţi ani ai ? Văd că nu te bărbiereşti!
- Nouăsprezece!, am răspuns eu mândru de vârsta mea.
- Iar eu am optsprezece, minţi ea cu sânge rece, fiindcă se observa vizibil că are mai mult. Şi, ca să mă conving de intuiţia mea, mai târziu i-am aruncat nişte întrebări ocolitoare, dar capcană, referitoare la ce şcoală a făcut, când a terminat cele şapte clase primare, de când lucrează şi unde anume. Şi aşa, uşor, uşor, am ajuns la concluzia că nu mă înşelasem şi că avea peste 23 de ani.
Anişoara, care în acea seară mi se autorepartizase, avea părul blond spre şaten, faţa puţin pistruiată pe pomeţii obrajilor, nasul drept, sprâncene lineare şi nepensate. Câteva liniuţe cu termen de rid se instalaseră la coada ochilor ei albaştri, dezbrăcând minciuna referitoare la cei 18 ani. Era muncitoare, sudoriţă la Uzinele „7 Noiembrie” din Sibiu şi locuia într-un cămin de nefamilişti. Am dansat de câteva ori cu ea şi am simţit că se lipea puternic de vestonul meu, cu pieptul ei destul de dezvoltat, de ţărancă din Siliştea Sibiului. În timpul tangoului, îşi vâra insistent piciorul destul de dolofan şi cald printre picioarele mele, încălţate în cizmele grosolane, model sovietic.
- Nu eşti prea afectiv! remarcă ea, în timp ce terminaserăm dansul care într-un fel mă plictisise cu monotonia muzicii lui.
În gesturile şi privirea ei persista ceva frivol, care nu era de natură să mă atragă. Nu-mi plăcea! Aş fi dorit să am ca parteneră în acea după-amiază pe alt-cineva, în măsură să purtăm o conversaţie pe o temă literară, să împărtăşesc unele impresii pe care mi le adunasem despre valorile artistice văzute în Muzeul Brukenthal, despre cetatea medievală a Sibiului, ale cărei relicve se găseau la tot pasul, despre imensa bibliotecă din care mă aprovizionam cu numeroase cărţi. Şi tot astfel... Ea dorea însă altceva şi eu, nu eram persoana căutată şi potrivită gândurilor ei. Eram mai înalt decât ea, deşi ea era mai focoasă decât mine! Nepotrivire… Chiar prezenţa mea aici era nepotrivită şi venisem mai mult din curiozitate, şi nu din nevoia unei aventuri.
Încercările ei de a-mi intra în „graţii” cu ceea ce probabil a avut succes la alţii, adică să se lipească strâns de mine în timpul dansului, să mă „împungă” cu sânii ei provocatori, care erau destul de mari, dar nu mai erau pietroşi şi probabil erau stăpâniţi de un sutien confecţionat din pânză ieftină, m-au deranjat, ca şi faptul că şi-a apropiat prea mult respiraţia oftătoare de urechea mea. Îi găsisem prea multe cusururi ca să mă eliberez, într-un fel, de această „povară”.
Nu era ceea ce mi-aş fi dorit şi plănuiam un motiv să mă retrag din această atmosferă, care întrunea mulţi tineri, dar nu pe gustul meu. N-avea ce să-mi placă, mai ales că şi această parteneră de ocazie era de o condiţie ce mă umilea. Ce dacă eram un necunoscut? În sinea mea eram mândru şi nu acceptam rabat de la principiile pe care mi le însuşisem. În mintea mea totul era poetic şi nu urmăream satisfacerea plăcerilor frivole, pe care nici nu le gustasem încă.
- Anişoara! Dansezi şi cu mine? i se adresă partenerei mele un individ cu obrajii colţuroşi şi cu părul lung, purtând cărare pe stânga, care, după modul de abordare, părea că se cunosc dinainte.
- Sigur! Mă scuzi, dragă… şi-mi eliberă palma din mâna ei aspră, pe care pusese stăpânire încă de la primul dans.
Am scos un oftat discret de uşurare, m-am retras uşor spre locul unde aveam mantaua, mi-am luat-o sub braţ şi am părăsit „infernul”, ieşind în holul răcoros şi liniştit, cu gândul de a-l părăsi cât mai repede posibil. Afară, totul era îngheţat, cerul era senin şi pe trotuarul fără zăpadă cizmele mele bocăneau fericite că-l duc „acasă” pe cel care le lustruia zilnic şi… ori de câte ori era nevoie!
Prietenul meu a rămas în continuare cu prietena lui, o cunoscută de mai multă vreme. Cine ştie, poate era mai „cu lipici”, fiindcă social făcea parte tot din aceeaşi categorie. Poate că şi el nu avea alte pretenţii, poate se „dedulcise” la ea şi deveniseră intimi, dar n-am catadicsit să-l judec pentru aceasta, niciodată.
„Să nu ai niciodată ghinionul să fii în locul şi momentul nepotrivit!” Eu am avut noroc, pentru că
epilogul serii s-a derulat într-un mod picant și picaresc.
„Ioane, bine că ai plecat!” îşi începu povestea colegul Emilian Codoban, care mă dusese la dansul de la Electra. „Nu ştiu ce oi păţi, fiindcă a venit patrula şi m-a notat şi pe mine, c-am fost prezent în sală.”
După plecarea mea, din nimic se născuse o gâlceavă între bărbaţii civili şi elevii militari, prezenţi în sala de dans.
„ A fost urgie!” povesteşte el. „La vreo jumătate de oră după plecarea ta, unul dintre artilerişti l-a plesnit cu centura peste faţă pe un civil, care în mod insistent venea şi îi tot lua fata la dans, împotriva plăcerii ei. Era şi băut şi fata nu-l simpatiza! Aşa-i obiceiul aici, pe oricine vine şi vrea să danseze cu o fată, aceasta nu poate să-l refuze, chiar dacă este în timpul dansului cu alt băiat. Dar nenorocirea a fost că băiatul acela nu era singur. Mai erau câţiva ca el şi scandalul a fost gata! Am înţeles că tărăboiul fusese plănuit mai demult şi s-a profitat că în seara aceasta erau mai puţini militari, faţă de civili. La intrare s-au postat doi civili cu câte un taburet în mână, care nu lăsau pe nimeni să intre sau să iasă din sală. Neinspirată a fost şi acţiunea artileristului, care, împreună cu încă cinci colegi şi tot atâtea fete, au fost imobilizaţi şi bătuţi până a venit patrula cu armele. Centurile şi paftalele artileriştilor n-au făcut faţă, iar cei de la celelalte şcoli militare au stat smeriţi, înapoia fetelor care îşi asumaseră rolul de partenere. La un moment dat, scandalul se amplificase şi nu se mai ştia cine cu cine se bate, iar ţipetele fetelor acopereau sunetele difuzoarelor. Martorii din stradă, care văzuseră prin lumina ferestrelor ce se întâmplă înăuntru, strigau ajutor şi chemau patrula garnizoanei”.
Aşa s-a încheiat acea seară dansantă, de la care m-am retras discret şi la timp, scăpând cu faţa curată, pe când colegul Codoban, prezent la scandal, s-a ales cu o consemnare în cazarmă pentru două luni, cu toate că nu făcuse nimic reprobabil.
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
NEA NICOLAE
„Mai bine mai târziu, decat niciodată”
Proverb românesc
Cu peste douăzeci de ani în urmă, pe vremea când temporar eram stăpâni pe casa de la Valea cu Apă, ne-am comportat cu toţi cei din jur ca buni cetăţeni, vecini şi gospodari ai satului. Ne-am câştigat simpatia consătenilor, ne-am coborât la înţelegerea lor şi am avut numai de câştigat, în sensul nobil al cuvântului. Prezenţa noastră acolo era un motiv de bucurie pentru vecini, care se ofereau să ne facă voluntar unele servicii, „fiindcă noi nu aveam timp”. Cât a trăit Mărioara, soţia lui Ionică Drăgoescu, când vedea că am sosit acasă, se prezenta ca la „raport” şi, de fiecare dată, venea cu farfuriile cu mâncare pentru doamna Nelly şi domnul Nelu. Satul era plin de nepoţi de botez şi fini de cununie, de-ai lui tata Ionică şi pe întrecute veneau la domnul colonel, să-i zică „Săru’ mâna!” Nu de puţine ori şi domnul colonel i-a mai ajutat cu câte o recrutare sau cu o mutare în zonă a unui copil luat la armată, prin depărtări. Eram un fiu adoptiv al satului şi am făcut tot ce se putea face pentru ei. Am venit în sat, am dat piţărăi şi ţuică fiartă, de stăteau bărbaţii vârstnici la rând, ca pe vremea lui boier Alexe, se închinau şi mulțumeau cerului „că în sat a venit un domn” care le dădea şi el băutură aleasă, îi băga în seamă şi nu se „ţinea mare”. Dar povestea mea de acum este alta...
...Era în ajun de Crăciun.Seara dăduserăm piţărăi, cu ţuică şi colaci din cei mai buni, aduşi de la târg, făcuţi din făină albă, o seară de vis pentru Mihăiţa, care a fost pentru prima şi ultima dată la colindat, cu fetele de seama ei din sat. Oare a uitat?
A doua zi, în ziua de Crăciun, am rămas să facem sărbătorile la ţară, mai ales că în ziua următoare se pregătea de-o vânătoare cu o echipă ce merita toată stima. Nu se „crăpase de ziuă” când cineva a bătut în uşa antreului. Iarna, dimineţile-s târzii. Noi încă mai „lâncezeam” sub plapomele moi şi călduroase, aduse în casă. Ca bărbat, am mers să văd cine este vizitatorul. Deşi aveam antecameră, Nelly s-a sculat, şi-a luat un halat şi asculta ce şi cu cine discutam eu în antreu.
În haine de sărbătoare, cu pălărie nouă de pai pe cap, deşi era iarnă, venise vecinul nostru de răzor, nea Nicolae Cilibiu, fost ordonanţă în război a socrului meu, să ne aducă „de pomană”, cum se obişnuia la ţară, având într-o sită acoperită cu un peşchir curat colaci copţi pe vatra sobei şi de-ale porcului, caltaboşi, cârnaţi şi muşchi prăjiţi, obicei îndătinat pentru pomenirea morţilor.
L-am invitat în casă. Cu smerenie, a intrat abia după ce s-a şters îndelung pe preş şi, scuzându-se de zăpada de pe încălţări, ne-a întins cu emoţie şi evlavie sita plină de bunătăţi, numind cu glas răspicat: „Să fie pentru...” toţi cei ce i-au fost lui dragi. Şi, cum la rândul nostru ştiam datina străbună, l-am invitat să ia loc, să facem şi noi acelaşi lucru, aşa cum am învăţat de la bunicii şi părinţii noştri, oferindu-i produse de „oraş”, cu semnificaţia cuvenită şi o cană plină cu vin din struguri novă.
... Nea Nicolae venise şi cu altceva. Purta în sufletu-i curat, de ţăran nealterat, obsesia unei vorbe aruncate de Rică, fiul său, când a fos adus la şedinţa de UTM pe comună, în care fata dascălului Şerbulescu, Cornelia, acum doamna Nelly, trebuia exclusă din sistem, ca fiică de exploatator. Asta se întâmplase cu mulţi ani în urmă. Rică a scos atunci din gură cuvinte neînţelese de el niciodată: „Pentru satul nostru, familia Şerbulescu a fost... bursa neagră!” Copila nevinovată a fost dată afară din UTM şi apoi din liceu, cu grele consecinţe pentru toată viaţa. Toamna i-a murit mama. Nea Nicolae Cilibiu a dus pe suflet păcatul acesta timp de 30 de ani şi venise nu doar „cu de pomană”, ci şi să ceară iertare pentru fiul său.
- Iertaţi-l, doamnă Nelly, că n-a ştiut ce vorbeşte, că aşa fusese învăţat să spună! Ce ştia un copil de la ţară ce-i aia „bursa neagră”!
Şi avea dreptate.
În primăvara următoare, ne-am dus să tăiem via şi să vedem ce mai este de făcut pe lângă casă, după o iarnă lungă şi cu zăpadă multă. Rică, eroul povestirii, vecin de gard, ne-a ieşit în cale cu treburile lui. Ne-a salutat respectuos şi ne-a urat bun venit pe la casa noastră.
„Rică, ce mai face nea Nicolae?”, l-a întrebat soţia mea, să afle ceva despre tatăl lui.
„Cred că bine, că-i la vale şi i-am făcut toate rosturile!”
În iarna aceea, tocmai murise, dar nu înainte de a ne cere nouă iertare pentru păcatul copilului său.
Dumnezeu să-l odihnească!
Mugurel
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
...Primul aparat de radio pe care l-am văzut a fost în casa învăţătorului meu din clasa a 3-a primară, Dumitru Popescu.
Era în iarna anului 1943. O iarna pe cât de geroasă, pe atat de bogată în zăpadă. În dimineaţa aceea, domnul învăţător ne-a promis „că dacă suntem cuminţi şi vom fi atenţi la lecţii”, are pentru noi o surpriză: ne va duce acasă la el să ne arate un aparat de radio, de care ne vorbise la ore. Abia aşteptam să se termine orele de şcoală şi să mergem să vedem un aparat de radio, „prin care se aude muzică şi vorbe”. Imaginaţia de copil lucra, dar nimic nu a corespuns cu adevărata realitate.
Timpul s-a scurs mai greu, orele s-au terminat, clasa a fost adunată în curtea şcolii şi cu toţii am pornit voioşi și neastâmparaţi, să ajungem la casa dascălului nostru. Ştiam unde locuieşte şi drumul îl cunosteam ca spre casa mea, dar domnul învățator ne-a făcut precizarea: „Trebuie să mergem peste câmp, nu pe drum, ca să ajungem mai repede, că vă este şi vouă foame!” Ne-am încolonat câte doi, în faţă băieţii, secondaţi de fete, care trebuiau protejate de zăpada abundentă ce fusese “cernută” din ceruri în noaptea aceea.
Prin zăpada aproape neîncepută, doar o urmă se vedea că trecuse în dimineaţa aceea pe acolo, pe unde am mers noi, o clasă de copii care am bătătorit cu opincuţele noaste o potecă adevărată, prin troienele câmpului de la gura Văianului.
...Când cu fețele îmbujorate am ajuns în curtea casei, întrând prin poarta din spate, pe lângă privată, şurele de coceni şi coteţul porcilor, mama domnului învăţător ne-a întâmpinat surprinsă de prezenţa noastră, atâţia copii veniţi deodată şi pentru ce motiv? Din două vorbe ale domnului învăţător, neauzite de noi, distinsa doamnă s-a dumirit şi a deschis uşa unei camere din cele trei.
Încolonaţi şi disciplinaţi, copiii au urcat în tinda casei şi numai din prag priveau misteriosul aparat, prezentat acum de binevoitorul dascăl a fi radioul de care ne vorbise la școală. Nu se pătrundea în camera respectivă, unde intrase numai el, fiindcă încălțările copiilor erau ude și, din zăpada care se topea datorită căldurii ieșită din piciorușele tinere, s-ar fi adunat multă apă pe scândura aproape goală a odăii, acoperită parțial cu preșuri înguste, făcute din betelii de cârpe, țesute în război. Când mi-a venit rândul, am văzut că în acea odaie, în care nu se făcea focul, era o cutiuţă mică şi neagră, care nu vorbea si nici nu cânta, nefiijnd mai mare decât o găină din bătătura noastră. Înainte de plecare, domnul învăţător s-a justificat “că radioul său nu merge” fiindcă n-are baterii, fără a ne explica ce mai sunt şi acelea. Cutia numita radio stătea într-o cameră neîncălzită iarna, deci nu funcţiona.
Atunci, pentru ce ne-a adus şi a vrut să ne arate un aparat de radio? După mulţi ani, am înţeles că domnul învăţător Dumitru Popescu nu avea pârtie să vină la şcoală pe drumul lui obişnuit, care era cel mai scurt, adica peste câmp! Iar noi, copiii, fuseserăm invitați să-i vedem radioul, doar ca să-i facem... pârtia prin zăpadă!
***
Mugurel
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
AM, CUM SĂ N-AM…
După Cârnelegi, de când a fost la praznicul de Sfântul Ion, la Sfrăncioaca, nora Gugioanii s-a îmbolnăvit rău, motiv să plece la Târg, la bărbatu-su, s-o ducă la doctor. A avut ceva „semne” încă de la tăierea porcului, când Ciufanu a umplut ceaunul cu carne de au mâncat toți pe săturate, dar a crezut că „i s-a aplecat” de prea multă untură…, ca după postul Crăciunului, nu că ar avea vreo boală. Când a fost la praznic, i-a venit silă când a văzut degetul mare de la mâna dreaptă a Sfrânciocii pe buza străchinii cu ciorbă acră, cu zeamă de varză, adusă la masă. Degetul acesta i-a puroiat o vară întreagă, apoi s-a înnegrit și s-a uscat de când s-a înțepat, zicea ea, într-un os de șarpe dintr-o pală de fân din Fundul Lupoii, și a rămas strâmb și încovoiat. Era întors peste marginea vasului ca mânerul umbrelei și atingea mâncarea. A trebuind să bage lingura în strachina cu ciorbă, să mănânce ca toată lumea,cu toate ca stomacul îi „ajunsese în gât.”
La spital, deși arăta rău, n-au ținut-o mult și doctorii l-au sfătuit pe bărbatu-su s-o ducă înapoi acasă, că „nu mai au ce-i face… și ca să se facă bine trebuie să țină regimul prescris.” Iar l-au chemat pe Dumitru lui Toacsen, cel care a dus-o la Târg , s-o ia înapoi. Avea zgăul sănii plin cu fân și, cu două pături de lână au astrucat-o bine, ca măcar să nu mai sufere pe drum și de frig.
Se dusese vorba în tot satul „că Veta lui Gociu îi bolnavă rău”… Popa Constantin a venit s-o grijească pe ea și pe soacră-sa și să le facă un maslu creștinesc, așa cum este datina. A fost chemată și baba Opregoanea să-i descânte și, după ce a plecat de la ea, baba a zis: „că trebuie să-l cheme pe Luță că-i treabă rea și să-i taie de sub limbă, că altfel moare!” Vorbele astea i le-a spus lui Dumitru și Stătienii, dar ca să nu audă și bolnava.
Lumea din sat ocolea casa Vetii, ferindu-se ca de ciumă. Cine a intrat la ea o dată și a văzut-o în halul cum arăta se „ducea în lumânări” și nu se mai întorcea.
Din femeia tânără, dolofană și frumoasă, cu ochii albaștri ca florile de Nu- mă-uita și obrazul persiciu, rămăsese doar o „umbră”, de se fereau până și copiii ei de ea. Nu trecuse mult de când spunea că o doare burta și dintr-o dată s-a ofilit ca o floare neudată, a slăbit de nu mai stăteau opregele pe ea, nu mai avea vlagă nici măcar să se scoale din pat, iar obrazul și pielea de pe mâini îngălbeniseră ca lămâia. Era clar… „Era bolnavă rău!” spusese Opregoanea moașei Mitoioanea, cu care s-a întâlnit pe drum, când se întorcea spre acasă.
- Mărie, așa o chema pe Mitoioanea, să știi că nepoată-ta îi bolnavă rău. Eu i-am descântat, zise cu îndoială în glas baba Opegoanea, dar mi-e frică de mai rău. S-a ofilit de tot și-i numai os și piele. Vezi, dacă te duci pe la ea, să le spui ălor ei să-l cheme pe Luță să-i taie sub limbă că, altfel, muierea moare.
Până în seară, Dumitru, tatăl Vetii, a plecat la Vișoi să-l cheme pe Luță, omul priceput la toate. Luță n-avea decât patru clase primare, dar făcuse armata la cavalerie, unde învățase multe lucruri bune, de care se folosea și acum, la bătrânețe. În comună, făcea pe agentul veterinar fără vreo recunoaștere oficială, dar era apreciat de toată comunitatea care, când avea nevoie, pe el îl chema.
A doua zi, pe un ger de „crăpau pietrele” , descălecă la poarta Gugioanii, de pe o iapă în păr roib, Luță, care era renumit în jugănirea taurilor, scopirea armăsarilor și a tuturor animalelor de pe bătătura omului. Se dusese buhul, ca de popă tuns, că și-a scopit ca pedeapsă cocoșul porumbac, care fusese oprit de la tăiere pentru prăsilă și care o vară a călcat găinile degeaba, că din ouăle clocite n-au ieșit pui.
…Focul mai ardea în sobă în dimineața aceea. Soacră-sa zăcea într-un pat,ea în altul. Copiii, Gore și Lora, noaptea dormeau pe jos. Ion era la târg la liceu și sta cu tat-su.
Stătiana, mamă și cuscră, încă nu plecase de la ea și era venită decuseară , să facă curat și ce mai trebuia de mâncare, știind că vine Luță și-i rușine să fie primit cu casa în neorânduială…
- Ce face fata, Stătiano?, o întrebă Luță pe mama Vetii, când ea îi descuie poarta să intre în bătătură, ținându-se la câine, să nu sară la om.
- Rău face, Păntilie!, că așa îl chema, Luță fiind porecla. Toată noaptea le-am păzit. Ea într-un pat, soacră-sa în ailalt. Mi-e c-o pierdem! Așa s-a prăpădit și Stanca lui Pomaje, care avea tot gălbinare, ca și Veta.
- Dacă mă chemau la Stanca, eu o făceam bine, dar n-au vrut și a murit! Pe cine am „operat” eu, pe picioare l-am pus în două săptămâni! Ai văzut ce bine ți-am jugănit pe Prian și ce smerit a stat când l-am prins de coaie și i le răsuceam. Mai scotea el limba, dar se făcuse blând ca mielul, iar voi nici la car nu puteați să-l înjugați.
Luță băgă iapa în obor, o priponi de mărul de la poartă și îi spuse Stătienii:
- Adă-i o pală de fân să roadă până facem treaba, că altfel n-are astâmpăr, că-i a dracului și asta, de n-are pereche! zise Luță supărat pe iapă. După ce-mi face un mânz, o scopesc eu cum știu, că era să mă arunce din șa pe la Vișana, când săriră cânii după noi.
- I-o fi venit de armăsar, că văd că nu-i bătrână! La iepe le vine de goniță și iarna, nu-s ca vacile, remarcă Stătiana diferența între o vacă și o iapă, apreciere valabilă și pentru femeile de la țară. Intră în casă, să nu stai în frig până vin eu, că mă sui să iau fân de pe pătuiagul din oborul vacilor.
Luță intră în casa cu două bolnave. Soacra, Măria Gugioanea, se ridică din așternut „în capul oaselor”, dar nu coborî din pat. Răspunse la binețe și se plânse că n-a dormit toată noaptea și crede că n-o mai duce. „Dar îi păcat de Veta, că-i „tinără” și are trei copii. Îl mili pe Costăin, fi-su, că rămâne văduv și „o să fie vai de capul lui! Eu măcar îs bătrână și nu-mi pare rău”…
Veta, întinsă cu fața în sus pe patul ei, schiță doar un surâs șters și îngăimă ceva parcă de mulțumire pentru cel venit, în speranța că nea Păntilie va fi vindecătorul ei. La spital, nu rezolvase nimic și fusese trimisă acasă, Opregoanea îi descântase degeaba, așa că ultima nădejde îi era în Luță.
- Vetă, tu ce mănânci? o întrebă „doftorul” pe bolnavă.
- Aproape nimic, că nu-mi priește! răspunse cu glas stins Veta.
- În armată, la bolnavii de gălbinare le dam numai pâine, poame, lapte și urdă, preciză el ca laudă, că „ știe de atunci să trateze boala de gălbinare. ”
- I-o-a, de unde să avem noi acum așa ceva? Nici coricove n-avem! Poamele - așa se numeau fructele uscate pe aici - le-am mâncat chisăliță pe postul Crăciunului, iar vaca n-a fătat. Ce să fac? N-am decât să mor… Aseară, mi-au dat zeamă de varză îngroșată, că n-am voie la carne și ouă, și am crezut că mor azi-noapte de dureri de burtă. Azi, beau un ceai din frunze de gutui, până s-o termina puținul de zahăr ce-l mai am.
Din chimir, cu un gest larg, Luță și-a scos o cârpă în care ținea „bisturiul”, un brici de bărbierit, odată marcă de prestigiu, Solingen, moștenit de la tată-su și acum destinat „operațiilor” de tăiat sub limbă, și două sârme lucitoare, frumos arcuite. În șapte sate numai Luță făcea acest lucru! Totul era să-l chemi și să ai încredere că te face bine, dar de frică mulți mureau până se hotărau să apeleze la el.
Când Stătiana a venit în odae, Luță pregătea „instrumentele”. Le-a șters, le-a trecut prin flcăra unei lămpițe cu spirt și, cu ele în mână, fără a le mai atige de ceva, aștepta ca bolnava să se ridice din așternut. Știa starea de spirit și emoțiile care puneau stăpânire pe „pacient” și de aceea se grăbea. După ce termina, stătea la taifas, bea și o oală cu vin și dădea sfaturi pentru ce mai trebuia făcut. Acum, totul trebuia făcut repede.
Tremurând de slăbeală și emoții, cu ajutorul mamei sale, Veta s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului și asculta smerită ceea ce spunea vraciul. Si-a clătit de mai multe ori gura cu apă dintr-o ulcea adusă de la bunar și a scuipat-o în postăvița trasă de sub pat. Apoi a trebuit să bea multă apă, fiindcă o zi, poate două n-o să mai poată, că i se umflă limba cât o broască de-a mare.
Între timp, apăru și Dumitru, tatăl Vetii, care primi poruncă de la muiere să stea lângă bolnavă, ca să nu se miște la „operație”. Veta, încadrată între mamă și tată, se închină resemnată, iar când zise Luță ea deschise larg gura, întorcând limba cu vârful înapoi, sub care, de boală, se vedeau două vene proeminente, înnegrite de sângele acumulat în ele.
- Dacă ești cuminte, merge repede, dar să nu te miști că nu doare! zise Luță, ca s-o încurajeze. Apoi spuse Stătienii să aducă o cotovaică unde să scuipe sângele „al rău”, care iese din tăietură.
Lora, fetița numai de trei ani care stătea pe o pătură în cotul sobii, când l-a văzut pe Luță cu „brifta” la gura mamei sale s-a speriat și a început să țipe, „că-i taie limba!” Doar Veta îi băgase în cap fetii ei, în postul Crăciunului, „că dacă nu ține post și mănâncă de dulce, popa-i taie limba”! Acum fata vedea spectacolul real cu tăiatul limbii și de spaimă a începuse să țipe „ca din gură de șarpe!”
- Dumitre, ia fata și du-o la Măria Bălașii, că ajungem de pomina lumii!
Operația se mai amână până la întoarcerea lui Dumitru. Noroc că vecina Măria Bălașii sta la poartă de vorbă cu Tomița lui Nicolae și luă pe dată fata de mână și intră cu ea în obor, în țipetele disperate „că Luță taie limba mamei!”
Vestea cu Luță ajunse repede până în capul satului, și la deal, și la vale, dusă de Tomița, care plecase până la soru-sa, Victoria, să-i ducă trei caiere de fuior de in pentru pânza din război, pe care nu avea cu ce s-o mai facă, fiindcă terminase și ultimul ghem. Cu cine se întâlnea, la acela spunea: „Ce jale o să fie la Gugioanea că și ea, și noru-sa sunt pe moarte!”
…Repede venise seara. Veta stătea în pat, cu fața în sus, cu obrajii sfrijiți și galbeni ca turta de ceară. Ochii i se împăinjeniseră de tot și părea ca moartă. Acum, nici nu mai putea vorbi și simțea că nu mai poate nici respira, limba umflându-i-se cât era gura de mare. „Operația” s-a făcut repede, a durut-o, dar nu tare pe cât se aștepta, a curs mult sânge, mai ales când Luță băga și scotea sârmele din venele limbii, din care curgea un sânge negru ca din „gâtul porcului Floricel”, când l-a înjunghiat Ciufanu.
Înainte de a pleca, pe când bea vinul adus în ulceaua de pământ nouă, luată din pod, Luță a zis „că treaba lui s-a terminat, dar pentru a se face bine neapărat să mănânce mult lapte și urdă de vaci!”
- Așa i-au spus și doctorii la spital, dar… n-avem de unde! Ale noastre n-au fătat, a Stătichii, de la care mai luam, a înțărcat… zise Stătiana cu tristețe în glas.
- La Lisăveta n-ați încercat? Că are două vaci cu lapte, de la care toată vara a muls câte un șiștar cu lapte. În toți anii are câte o brădoaică cu brâză și una cu urdă, pe care le păstreză până la Săptămâna Albă, spuse Luță despre vecina lui, care era sora mai mare a lui Dumitru Stătienii, măritată în Vișoi.
Luță se sui în șa și plecă mândru și mulțumit de treaba făcută, mânând iapa în buestru, cum îi plăcea lui să fie legănat călare, amenințând-o „că o să vadă ea ce pateu, dacă îl mai supără cu năravurile ei.”
- Dumitre, mâine îi sărbătoare și, după ce ieși de la biserică, mergi la soru-ta să ne dea, până fată ale noastre, un castron de urdă, că ne moare fata de foame! Că, vezi bine, altceva nu mânâncă și-i păcat de Dumnezeu…
Discuția se termină și cei doi părinți rămaseră îngândurați și nu mai vorbiră vreme lungă.
…A două zi, când bătu clopotul la Biserica Nouă să cheme oamenii comunei la slujba Celor Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan, Dumitru luă prescura pentru popă și trei colaci din banița de pe polata din pivniță, pentru Doda Lisăveta, îi puse în traista cusută cu arnici, în care Stătiana băgase castronul de tablă pentru urdă, ca să nu se uite, și, cu Gore, copilul al mic al Vetii după el, plecară la biserică, cu gândul să meargă și la soru-sa Lisăveta, după urdă și lapte. Lisăveta era mai mare ca Dumitru și, conform datinii, Dumitru nu-i spunea pe nume, ci Dodă și mata. Când era cu tatăl lor și nemăritată, Lisăveta era a dracului fără pereche. Bătea la copiii ai mici de ziceai că-i omoară! Mă-sa murise, tac-su nu se mai însurase și ea era „șefă” peste șase frați, din care patru erau băieți, toți neastâmpărați. Cel mai rău pentru ăi mici era când trebuiau leșiați de Paști, sau de Crăciun. Îi băga în albie și, când vedea râpul de pe ei, îi lua la plesnit peste pielea goală, că era mai bine să nu fi fost pe acolo. Cum Dumitru era cel mai murdar, n-a fost dată de la Dumnezeu să nu fie chelfănit când trebuia leșiat. Mântuirea copiilor a fost când a venit băiatul lui Rovența din Vișoi și a pețit-o pentru a-i fi nevastă. Dar Lisăveta lui Răducanu, (și când era măritată, lumea din sat îi zice „tot a lui Răducanu”, numele lui tată-su) când rămânea singură, și rămânea foarte des, că omul îi pleca la stăpân la un negustor din Galați, mai venea pe la tac-su, să-l mai ajute, să-i mai facă vreo treabă, că de vrednică era vrednică și miloasă pentru părinte și era veșnic nemulțumită de mizeria în care-i găsea și-i plesnea pe cei mici din frații ei, așa ca să nu uite… Și Dumitru nu a uitat asta niciodată. Îi purta un respect deosebit și când amândoi deveniseră bunici, tot ce și cum spunea Lisăveta, așa rămânea. Că e albă, că e neagră, cum zicea ea era sfânt!
După ce dădu binețe, Dumitru, instruit de acasă de Stătiana, oferi colacii suroră-si și începu să-i spună despre fiică-sa Veta, care-i purta numele și pe care ea îl pusese când a făcut-o cumnată-sa Stătiana, în lipsa lui Dumitru care fusese luat în război. Era ora prânzului și, venind direct de la biserică, Lisăveta își întrebă fratele „dacă îi este foame”, la care răspunsul a fost, „Păi eu știu?!”Și continuă să vorbească, în timp ce Lisăveta pregătea totuși străchinile de mâncare.
- Dodă, Veta noastră îi bolnavă rău. Are gălbinare și i-a tăiat Luță de sub limbă! Era un argument că treaba era serioasă și de luat în seamă. Nu știm ce să ne mai facem, că n-avem ce-i da să mănânce, că de dulce n-are voie. Ne trebuie lapte și urdă și vacile noastre n-au fătat. Urdă n-avem nici pentru Săptămâna Albă, că am terminat-o de mult, că sunt guri multe. Cine și-a dat seama că dă necazul peste noi! Poate dă Dumnezeu și ieșim bine din iarnă, că altfel repede se alege praful și rămân copiii ăștia pe drumuri! Și arătă cu capul spre Gore.
Lisăveta îl asculta cu luare-aminte și, din când în când, cu privirea fixă pe un punct imaginar, închidea câte un ochi, semn că ea cugeta. În casă se lăsase liniștea, numai din cotul sobei se auzea un plescăit când copilul Gore încerca cu lingura să adune tot dumicatul din strachina de lapte cu mălai, cu care îl cinstise sora lui bunicu-su. Lapte fusese puțin, dar cu mălai în el vasul se umpluse. În asemea situații, copiii mănâncă „scurs”, adică aleg întâi mălaiul ca muietură, să-i ajungă și pentru alt dumicat, prelungind prezența laptelui pe fundul străchinii. Urechea lui era îndreptată spre discuția dintre frați și încerca să descifreze sensul vorbelor cu două înțelesuri, care nu lipseau de la niciunul,în conversația dintre soră și frate.
Lui Dumitru îi pusese într-o strachină niște varză fiartă cu slănină, bine ardeiată și o mânca nesățios cu mălai făcut în sobă, stând la masa înaltă. Și pe el îl pișca bine ardeiul la limbă, motiv pentru care o mesteca cu zgomot, ca deobicei. Fusese îmbiat și copilul, dar varza era prea iute și a spus „că-l frige ardeiul la limbă”… Atunci i-a pus lapte de care, acasă, nu mâncase de mult.
- Să-ți mai pun, Dumitre? îl întrebă Lisăveta pe frate-su, gândind ce să-i răspundă privitor la urdă. Deși nu se săturase, că Dumitru era un mâncău recunoscut în rândul fraților săi și Lisăveta îl știa, l-a întrebat totuși, cu gândul că o va refuza.
- De, eu știu?! răspunse Dumitru, ca să nu zică nici da, nici ba.
Pe copil nu l-a întrebat, că el ar fi zis da! Așa că masa s-a încheiat pentru amândoi.
…În timp ce ștergea cu palma firimiturile de mălai risipite pe masă, ca să le arunce în tindă la găini, care se adunaseră „ciorchine” de zăpadă și de frig, Lisăveta „dete” acum răspunsul la întrebarea lui Dumitru, pusă când înfuleca varza iute de-l ardea pe gât… „dacă are și poate să-i dea un castron de urdă pentru Veta, că altceva acum nu are voie să mănânce?”
- Dumitre, am urdă, nu zic că n-am, dar n-am început putinica!! În oala de pământ de unde îi pusese lui Gore laptele în strachină mai era vreo jumătate de kil și Lisăveta zise: „Laptele ce rămase de la copil ți-l dau să-l ei și să zică Veta bogdaproste, să fie mumii și lu’ tata.”
În casă se lăsă liniștea, Dumitru se sculă de la masă, zise bogdaproste, trase căciula pe urechi, luă traista de pe pat în care castronul pentru urdă pus de Stătiana sună a gol și zise, dând din cap:
- Gore, hai să mergem că acum vine noaptea și-i ger tare!...
Ieșiră în tindă, după ei veni și Lisăveta care închisă poarta bine, punând gujba și uitâdu-se pe linie, să vadă bine dacă nu cumva frate-su vrea să se întoarcă...
* *
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
DARE-AI ÎN PUNGA LUI POPA RADU!
La sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, preot paroh în comuna mea natală era Radu Diaconescu, frate cu Giubega, proprietar de multe curele de pământ, moară pe apă şi gater mecanic. Aveau şi o bancă prin care se acorda „creditul agricol” din care prin dobânzi încasau sume substanţiale de bani, prin care şi-au mărit proprietăţile. Pentru timpurile acelea, ei făceau parte din elita comunei, bucurându-se de prestigiu şi respectul cuvenit.
Preotul Radu Diaconescu a fost printre oameni de frunte ai comunei Ciuperceni, care au contribuit la construcţia bisericii comunale, Biserica Nouă, cu hramul sfinţilor Cei Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, care se prăznuiesc în ziua de 30 ianuarie. Lăcaşul de cult, după pisania de pe frontispiciul clădirii, a fost săvârşit în anul de graţie 1905. În înscrisul pisaniei apare şi numele preotului Radu Diaconescu.
Ca dovadă a popularităţii acestui paroh şi după zeci de ani de la trecerea lui în nefiinţă, în vocabularul consătenilor săi mai stăruia numele lui, prin sudălmile adresate celor care îţi făceau necazuri şi te supărau. Aceştia erau adesea blestemaţi cu „Dare-ai în punga lui popa Radu”!! Sensul explicit al blestemului era să mori, pentru că la moarte se plătea ortul popii, sumă modică pentru slujba oficiată înaintea îngropării şi trimiterii pe lumea cealaltă.
Unul din copiii lui,pe care l-am cunoscut,a fost Nicolae Diaconescu, institutor şi persoană respectată, ca şi părintele său, care a avut patru moştenitori, două fete şi doi băieţi. Ca vârstă, fetele erau mai mari ca mine, iar băieţii mai mici. Mărioara, a doua fiică, era născută doar cu un an înaintea mea şi a urmat cursurile şcolii primare în comuna natală şi cele liceale în acelaşi oraş cu mine, iar pe timpul adolescenţei eram prea neînsemnat, ca băiat, să mă bage în seamă. Şatenă, cu ochii albaştri azur, precum cerul toamnei, era frumoasă, precoce şi curtată, acceptând băieţii de o condiţie socială mai bună decât cea din care proveneam eu. Niciodată nu m-a încurajat cu privirea s-o invit în horă sau la un dans, la balurile din comună. Precis nu mă plăcea, fiindcă eram mai mic şi mai sărac!
După revenirea mea ca ofiţer în oraşul din care plecasem la şcoala militară, ne-am reîntâlnit la un bal la Casa Armatei, creându-i o surpriză postura mea cea nouă, de care poate n-auzise. Soarta i-a hărăzit un soţ, tot ofiţer ca şi mine, ceva mai în vârstă, dar în timpul acela cu liceul neterminat. Poate şi această situaţie o apăsa, el urmând liceul la seral. Era un tip manierat, sârguincios şi, lucrând în acelaşi comandament, pot spune că l-am cunoscut bine. A murit timpuriu, de o boală necruţătoare, lăsând în urma sa un fiu care merită toată lauda. Interesant este faptul cum am aflat mai multe date despre familia Ciobotea - aşa se numea familia Mărioarei Diaconescu - tocmai pe tărâmurile Canadei, de la prietena ei, care întâmplător ca şi mine ajunsese să locuiască în acelaşi bloc, fiecare la copiii săi, unde fiecare vorbă românească pe care o auzeai te făcea să tresari, să cauţi și să afli de unde provine.
Dar iată, fără intenţie, m-am hazardat să intru în detalii care nu au nimic comun cu dorinţa mea de a prezenta o situaţie specifică oamenilor din locurile unde m-am născut şi unde bogăția era doar un nivel superior de înavuțire, fără prea mari deosebiri în modul de a trăi . Întotdeauna am făcut o diferenţă între civilizaţie şi cultură. Pe vremuri, când eram tânăr licean, se spunea despre germani că sunt mai civilizaţi şi despre francezi că sunt mai culţi!! Bogaţii pot fi mai civilizaţi că au tot ce le trebuie, ceea ce nu presupune că-i nevoie să fie şi culţi. Una este să ai o casă spaţioasă cu multe camere pentru toate nevoile, care să-ţi asigure toate capriciile, să dormi pe lenjerie fină, să te hrăneşti cu tot ce este mai bun, deci să ai un trai civilizat, dar să fii mitocan, şi alta-i să fi om cult, cu maniere, iubitor de valori culturale, chiar dacă eşti de o condiţie socială mai modestă.
Revenind la cazul în discuţie, nu este normal să fac vreo aluzie la nivelul cultural al institutorului Nicolae Diaconescu, profesor de Limba română la Şcoala gimnazială din Ciuperceni, dar povestesc cum am ajuns să intru în casa lui popa Radu Diaconescu, moştenită de fiul său, Nicolae Diaconescu, şi cum el m-a impresionat pe mine, la vârsta aceea.
În vara anului 1948, susţinusem examenul de admitere în cursul superior al liceului şi fusesem declarat admis. An de răscruce în învăţământul românesc, când, pentru admitere, se prezentaseră elevi cu trei şi patru clase de curs inferior, creând multă zarvă în rândul părinţilor şi multă mândrie în tabăra celor ce aveau copii care reuşiseră să intre în treapta a doua a liceului, având mai puţine clase inferioare.
Trecuse luna august, venise şi nedeia de Sfânta Mărie a Mică de la 8 Septembrie, care se ţinea la locul din străbuni stabilit, în poiana de lângă Biserica Nouă. Toţi părinţii copiilor liceeni, mai ales cei care intraseră în cursul superior, găsiseră prilejul să discute cu mândrie despre progeniturile care le făceau fală. La acea dată, mama mea, care avea 32 de ani, s-a îmbrăcat în ţoalele de sărbătoare, şi-a pus busuioc în păr şi a mers la hora satului, unde, conform tradiţiei, suflarea comunei şi a altora din satele vecine se distra pe muzica lăutarilor. Tinerii jucau înlănţuiţi în mai multe hore, iar vârstnicii îi priveau admirativ, supraveghindu-şi odraslele prinse la joc cu iubita sau iubitul. Nu lipseau nici orăşenii originari din comună, iar micii negustori ambulanţi vindeau produsele tradiţionale, care constituiau deliciul sărbătorii. Comunismul încă nu era cunoscut bine, republica populară având vreo opt luni de existenţă.
Mama mersese să-şi conducă soţul, care pleca la Târg, pentru a fi la lucru a doua zi (mergea pe jos cale de 30 km.), după care, până în seară, a rămas singură la nedeie, în mulţimea adunată. S-a plimbat printre lume şi nu puţine persoane au întrebat-o: „ Ce a făcut fiu-tu, a intrat la liceu?!”, întrebare parcă aşteptată şi la care, cu multă plăcere, răspundea prin da! şi că „Ion al meu este un copil deştept”!
Institutorul Nicolae Diaconescu a venit şi el la petrecere şi se plimba printre hore, unde a întâlnit-o și pe Veta lui Gociu. Când a văzut-o, cu vocea-i caldă şi inconfundabilă i s-a adresat verişoarei lui de a treia spiţă:
- Vetuţo, am auzit că și fiu-tu a reuşit la capacitate! Brava lui, dar l-ai înscris?!
- De ce să-l înscriu?! El a dat examen tot la Comerţ, unde a învăţat până acum!
- Da, măi fato, dar trebuie să facă cerere de înscriere în anul l al noii structuri şcolare, altfel nu-i luat în evidenţă!
- Da bărbatu-meu ieri a venit de la Târg şi nu ştia nimic, altfel mi-ar fi spus ceva...
- Ce ştie bărbatu-tu!... Trimite mâine copilul până la mine să-i fac cererea şi s-o ducă cineva imediat la secretariatul şcolii, altfel rămâne pe dinafară!
Mamei, temperament „vulcanic”, nu i-a mai tihnit sărbătoarea. A mai vorbit ceva cu Nicolae Diaconescu, el încercând să-i explice pe îndelete cum stau lucrurile şi care sunt regulile şcolare şi a asigurat-o că el va face cerere, dar mâine copilul să vină s-o ia!!
A doua zi, când vacile păşunate de mine îşi rumegau în tihnă iarba din burţile sătule, mi-am „luat în picioare” drumul de peste trei km., să primesc cererea de înscriere la liceu. Împlinisem 14 ani, învăţasem să vorbesc frumos şi-mi crescuse spiritul de observaţie. Nu-mi mai era jenă de poziţia mea socială. Trecusem peste handicapul stării de inferioritate şi mă consideram egal cu toţi
copiii liceeni ca mine, chiar dacă unii dintre ei aveau alt statut social, fiind fii de învăţători, de preoţi sau altele asemănătoare.
„Înarmat” cu un baston, am ajuns la poarta celui ce se oferise să-mi dea un sprijin, pentru a nu rămâne pe dinafară, deși eram cu examenele luate. Casa era în centrul comunei, o ştiam, dar niciodată până acum nu fusesem atent la detalii. Treceam pe lângă ea meteoric, mai ales că Mărioara, fiica lui, nu mă băga în seamă şi, dacă te opreai din mers, erai lătrat insistent de un câine de pază cât un viţel!
...Casa popii Radu Diaconescu, alcătuită din trei camere, toate de locuit, şi un beci, era aşezată într-o curte imensă, ce depăşea cu mult 15 ari de teren. Faţă de drumul comunal, se găsea la aproximativ 30 m distanţă, orientată spre răsărit, iar gardul de la drum avea peste 50 metri lungime. Latura din spate a curţii era ocupată cu anexe, şopru, pivniţă, bucătărie de vară şi coteţe pentru cârdurile de raţe, curci şi gâşte. Gardul din faţa curţii era confecţionat din ştacheţi de stejar, cu capetele frumos ornate, care între doi pociumpi formau o arcadă şi întreg ansamblul era de un bun-gust indiscutabil. Porţile de intrare în curte erau înalte, prevăzute cu acoperiş şi astereală, iar pe o scândură pe care patina vremii îşi pusese amprenta erau pictate nişte icoane, la care cu evlavie , cândva, cineva se închina. Gardul, deşi îmbătrânit de ploi şi vremuri, încă se menţinea pe poziţie. Părea că fiul moştenitor nu-şi prea adusese obolul cu ceva la menţinerea lui, fiind de la început bine construit.
Cu smerenie am bătut în poartă, dând naştere la un adevărat infern provocat de lătratul dulăului de pază, pe cât de mare, pe atât de rău, care, văzându-mă, s-a înfiinţat la locul cu pricina, căţărându-se cu labele pe porţile bine ferecate. Curtea părea pustie şi numai nişte curcani au început să gurguie, supăraţi de lătratul paznicului casei şi al lor, întărâtat de prezenţa mea inofensivă.
- Leu, fii cuminte şi vino aici! se auzi glasul stăpânului ce ieşea dintr-o cameră şi care nu prea a fost ascultat de la început, câinele continuând să-şi facă datoria de unic şi vajnic păzitor al curţii. Marş de-aici, potaie, că-ţi făcuşi numărul destul! îl mai dojeni stăpânul, în timp ce deschidea poarta de intrare.
- Tu eşti copilul Vetuţii? Ia te uită ce băiat mare are şi n-a trecut bine de 30 de ani! Brava, băiete! Am auzit de la Mărioara că şi tu ai luat examenul de capacitate. Tu ai făcut trei clase, ea a făcut patru, dar de-acum o să fiţi colegi de an. Aşa-i în viaţă, unii câştigă, alţii pierd! îşi continuă gazda mea monologul.
În timp ce mergeam alături de el spre scara casei, luam aminte la cele ce vedeam, fără a-l pierde din ochi pe răul de câine, care părea că se liniştise, după ce mă lăsase în grija stăpânului. Din curte, casa, deşi veche, mi s-a părut o bijuterie de construcţie! Scara din beton bine lustruit avea o balustradă pe măsură, în concordanţă cu restul tâmplăriei. Tinda şi balconul erau imense, împrejmuite de o prispă confecţionată din scânduri de brad duble, iar cele de pe exterior aveau aceeaşi lăţime şi aveau decupări florale. Stâlpii de susţinere erau şi ei îmbrăcaţi cu scânduri lucrate în acelaşi stil, iar pe sub streaşină atârnau ghirlande confecţionate din acelaşi material lemnos şi la fel lucrate. Totul era vopsit în albastru, un azur ce semăna cu ochii Mărioarei...
Când am ajuns în capătul de sus al scării, am rămas surprins de cantitatea mare de ştiuleţi de porumb, aruncaţi pe jos nedepănuşaţi, într-un strat ce atingea chiar 50 de cm. Călcând cu grijă, ca într-o casă străină, după domnul institutor, am intrat în camera de la drum, cameră spaţioasă şi impunătoare în imaginaţia mea. Era mobilată cu două paturi mari, cu capete înalte, frumos lustruite, cu intarsii şi sculpturi ce voiau să reprezinte ceva ce n-am înţeles, un dulap de haine, destul de încăpător, lucrat din acelaşi material ca paturile, având pe uşi încastrate oglinzi de cristal, şi un birou masiv, unde trona un scaun imens, capitonat în piele. Pe pereţi, erau agăţate două icoane, din care una cu rama filigranată din argint, şi un tablou cu un peisaj de la ţară. Biroul se asorta cu restul mobilierului şi probabil era moştenire, ca şi casa, şi avea pe blatul dezvelit, aranjate într-o anume ordine, o lampă cu petrol, de dimensiuni şi format cum nu mai văzusem până aici, o mapă de birou pe care se scria, confecţionată din piele maron, o călimară deosebită ca formă şi volum, cu cerneală, lângă care sălăşluia un suport pentru tocuri din lemn, cu diferite peniţe pregătite, un tampon cu sugativă şi un teanc din coli de hârtie albă. În cameră stăruia un miros jilav, caracteristic ştiuleţilor nedepănuşaţi. Cu oareşice efort şi o discretă sudalmă, binefăcătorul meu a împins ştiuleţii din încăpere, ajunşi până la birou, iar în locul eliberat a tras jilţul şi, sub privirile mele, a intrat în ritualul compunerii cererii către direcţia liceului. Scoase din dulapul biroului o sticluţă din care turnă în palma stângă un lichid care lăsă un miros discret de levănţică şi-şi frecă palmele cu insistenţă.
- Spune-mi, dragă, care-i numele dumneatale complet, rupse tăcerea ce se lăsase şi mă readuse la realitate prin reverenţa şi scopul întrebării.
- Gociu C. Ion, am răspuns, perceperea fiind confirmată cu o clătinare din cap din partea domnului profesor.
În cameră s-a instalat o linişte profundă, peniţa începuse să scârţâie pe coala velină, imaculată, dându-mi posibilitatea să „cotrobăiesc” cu privirea toată încăperea. Trăisem trei ani în oraş, învăţasem să mă comport civilizat, sesizasem forma politicoasă în care s-a adresat domnul profesor mie, proaspăt licean, şi luasem aminte în ce casă mă găseam.
Privind mai atent prin încăpere, am constatat că, în colţul tavanului din dreptul sobei de teracotă de culoare turcoaz, se formase un cocoloş din pânză de păianjen, înnegrit de praful verii sau de fumul ultimului foc. Paturile erau nearanjate şi, pe cel opus locului unde mă aşezasem, era expusă în mare neorânduială o plapumă cu feţe de atlaz albastru şi portocaliu, fără învelitoare de cearşaf, ceea ce eu n-aveam la mine acasă, rămasă aşa cum fusese lăsată de cel ce dormise noaptea în acel loc. Pernele erau şi ele în neorânduială, cu feţele încreţite de prea multă întrebuinţare, iar pe cea din patul pe care stăteam am văzut urmele puricilor ce trecuseră să viziteze noaptea pe cei care dormiseră şi nu păreau a fi schimbate de curând.
Mitul misterioasei case de intelectuali avuţi se destrămase prea repede, ca un balon de săpun, care te încântă prea puţin, faţă de cât te-ai fi aşteptat! „Vina” o purta cererea pentru care venisem.
- Gata, dragă, ţi-am făcut-o! Dumnezeu să-ţi ajute şi să înveţi bine, că numai aşa poţi ajunge cineva! Spune-i maică-tii s-o expedieze, ca să ajungă repede la secretariatul liceului, că pe 15 încep cursurile şi rămâi pe dinafară...
Mulţumind, am părăsit curtea, în timp ce pe porţile mari ale bătăturii intrau două care încărcate cu ştiuleţi de porumb abia cules, însoţite de o femeie necunoscută, care era de fapt soţia domnului Nicolae Diaconescu.
Unde era fiică-sa, unde era Mărioara, cea cu ochii întocmai ca azurul cerului de primăvară?!!
**
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
Anișoara sudorița
„ Timiditatea – un defect al oamenilor mari ,
tupeul – defectul oamenilor mici”
Maurice Coyaud
…Învoirea în oraş era un drept, dar, pentru abateri disciplinare sau rezultate slabe la învăţătură, puteai fi „uitat”, mai ales că nu întreg efectivul de elevi era învoit concomitent. De acest drept beneficia până la 50% din efectiv şi aceasta numai duminica, între orele 14.00-20.00. Orice drept se acordă, iar dacă nu se acordă se cere! Aveai dreptul să ceri învoire atunci când te vizita cineva din familie. În rest, ţi se acorda ca recompensă, în cadrul procentului stabilit. Erau duminici în şir, în care nimeni nu era învoit, în afara excepţiilor create de vizitatori. Se găseau multe motive care determinau anularea învoirilor: o epidemie de gripă în oraş, o activitate colectivă, pentru prestarea unor munci „voluntare”, un ordin superior, pe care atunci nu aveam de unde să-i cunoaştem rostul şi încă multe altele…
În ceea ce mă priveşte, mergeam în oraş fără prea multă tragere de inimă. Aveam destule motive care mă reţineau. În primul rând, eram stânjenit de propria-mi înfăţişare: îmbrăcăminte din haine grosiere, cizme din piele de bizon, prea largi la carâmb pentru supleţea piciorului, tuns zero de podoaba capilară şi cu un „statut” umilitor pentru pretenţia mea de absolvent de liceu, creat de unele promoţii anterioare de ofiţeri, fără o pregătire liceală, care formaseră în rândul civililor o impresie nu prea favorabilă. Eticheta se pusese şi a trebuit să treacă mult timp, pentru a schimba această concepţie. Vremea rea, frigul şi oboseala, cât şi anotimpul rece completau lista motivelor care te invitau să stai în cazarmă şi să renunţi la învoire.
Era greu să legi o prietenie cu o fată, care să-ţi convină, să-ţi placă de ea şi să te întâlneşti în taină. Cum şi unde?!! În hainele militare, care fuseseră mutilate prin altoirea culorii şi a croielii ruseşti, se dusese de râpă orice credibilitate în faţa celor cu pretenţii, iar fetele de condiţie bună ne ocoleau. Rămăseseră la dispoziţie muncitoarele şi servitoarele venite de la ţară, care aveau „piaţă bogată” şi realizau rapid legături pasagere de câteva ore.
În această conjunctură nefavorabilă, am rămas fidel concepţiei mele şi am reuşit să-mi păstrez prestanţa („aurul străluceşte şi-n noroi”), chiar dacă eu eram aur cu prea puţine carate, şi, din acest motiv, nu m-am combinat cu nici o fată din Sibiu. Încă nu avusesem vreo legătură cu o femeie, doar în somnul cu vise frumoase, când frustrările reale dispăreau miraculos şi mă puteam „apropia” oniric şi de cine nu se putea întâmpla în realitate. Cu toate greutăţile şi nemulţumirile provocate de viaţa de zi cu zi, nopţile nu erau bântuite de coşmaruri şi în vise apăreau miraculos imagini din tot ce era mai frumos şi mai mult dorit.
Primeam frecvent scrisori de la o fată, elevă bineînţeles, care-mi ţineau prietenia legată de ea cu slovă caldă şi intimă, dusă până la un infantilism care, acum, ar fi luată în derâdere şi de un copil de la şcoala generală! Atunci, pentru mine reprezentau ceva şi-mi alimentau trăirile de copil mai mare, dar tot copil.
Ea fusese fata cu care mă sărutasem prima dată şi ne „şcolisem” reciproc în această taină a dragostei, adăpostiţi de întunericul nopţii, martori având doar luna şi stelele de pe cer. În această intimitate a doi adolescenţi, eu am fost mentorul experimentat, dar, după modul în care îmi răspundea, şi ea fusese şcolită cel puţin teoretic, din aceleaşi surse ca ale mele. Întâlnirile noastre şi îmbrăţişările erau activităţi practice în care aplicam cunoştinţele teoretice, mai întâi cu timiditate, apoi mai degajat, fără însă a coborî sub „linia de plutire” a sânilor.
Primul sărut i l-am oferit delicat, pe frunte, gest însoţit de o scuză „că poate am făcut o necuviinţă”, urmat de o pauză, într-o tăcere deplină. Mă emoţionasem complet şi mă temeam de o reacţie negativă din partea ei, deşi gestul îl făcusem după o lungă ezitare, timp în care apreciasem că nu voi comite o faptă reprobabilă, de care mă voi putea ruşina. Pe măsură ce timpul trecea, starea mea de spirit se complica, mai ales că ea nu zicea nimic. Eram salvaţi de întunericul serii ce se lăsase. Feţele nu ni se vedeau, dar palmele care ne erau împreunate frigeau şi asudau sub ploaia de stele.
Încurajarea mi-a venit din partea ei, care s-a dovedit mai hotărâtă şi mai îndrăzneaţă în momentul meu de cumpănă, când nu ştiam ce să mai fac. Palma ei, care stătuse cuminte într-a mea, s-a destins, degetele ei s-au împreunat cu ale mele şi m-au strâns delicat, lipindu-se şi mai mult de mine, până i-am simţit respiraţia caldă în apropierea buzelor mele. Nici nu ştiu când şi cum am ajuns să ne contopim într-un sărut prelung şi apăsat, care nu se mai sfârşea…
-Ţi-a plăcut?, am zis eu pentru a rupe tăcerea apăsătoare. Nu eşti supărată pe mine?
- De ce să mă supăr? Nu vezi ce întuneric este şi nu ne vede nimeni…
*
- La ce te gândeşti, Ioane?! mă trezi din gândurile mele colegul de bancă Stricat Constantin, care tocmai intrase în sala de meditaţie, unde mă retrăsesem să-i răspund la scrisoare eroinei din idila mea de odinioară.
- La iarna aceasta, care s-a aşezat pe noi ca boala rea! La noapte, sunt planton schimbul doi şi vreau să-mi spăl toate mărunţişurile: batistele, obielele şi gulerele, că s-au adunat cam multe.
…Gândurile cu amintirile plăcute îmi fuseseră întrerupte şi revenisem la realitatea unei zile de duminică, fără învoiri în oraş.
Faţă de Târgu-Jiu, Sibiul era un oraş cu o populaţie cel puţin dublă şi cu o istorie mult mai bogată şi mai lungă. Era un oraş cu amprentă săsească, cu o tradiţie culturală, cu teatru, filarmonică, muzee, cinematografe, biblioteci, săli de expoziţii, săli de distracţie, biserici pentru toate confesiunile, parcul de agrement, cu lac şi grădină zoo în Dumbravă, împrejurimi superbe şi încă multe altele.
În decursul „democratizării” după modelul bolşevic, au apărut şi forme ale „proletcultismului”, care se mărgineau la nişte săli de dans, patronate de diverse întreprinderi, cu denumirea de cluburi, în care sâmbăta şi duminica se adunau UTM-iştii, băieţi şi fete, care-şi consumau timpul dansând în nişte încăperi cu miros acru de mâncare, fiindcă în cursul săptămânii erau cantine în care se servea angajaţilor masa de prânz.
Aici veneau şi oameni fără niciun căpătâi, de vârstă chiar mai înaintată, beţivi şi libidinoşi, care ademeneau cu promisiuni fetele ce schimbaseră sapa cu o funcţie de servitoare sau de muncitoare la unele din multele fabrici de industrie uşoară, care se dezvoltaseră peste măsură, absorbind ca un aspirator tineretul din satele în care începuse colectivizarea, ademenit de viaţa de la oraş.
Săptămână de săptămână îşi dădea aici întâlnire această faună pestriţă, mulţi din ei având, în cel mai bun caz, o cameră sărăcăcioasă prin vreo mansardă, unde aveau loc întâlnirile amoroase, terminate foarte des, cu urmări nefericite pentru unul dintre parteneri. O gonoree era „floare la ureche”, fiindcă se trata mai uşor, dar un sifilis atrăgea după sine complicaţii şi tratament pe perioade de ani de zile. Cei ce locuiau în colectivităţi, fetele pe la cămine, ca şi băieţii, de altfel, fără prejudecăţi şi amatori de împlinirea poftelor atât de fireşti vârstei, foloseau locurile dosnice de prin parcuri, străzile întunecoase, curţile şcolilor sau ale bisericilor, pustii la ore târzii. Frică de Dumnezeu nu mai exista, că „se demonstrase la şedinţele UTM că dumnezeu nu există” şi necuratul deschidea larg porţile lăcaşelor sfinte, pentru potolirea impulsului ancestral al animalului din om. În întunericul nopţilor de vară sau iarnă, se consumau în acelaşi fel idilele de ocazie, cu promisiunea fermă a reluării în duminica următoare…
În jocul acesta al dragostei la „prima vedere” au fost angajaţi şi elevi ai şcolilor militare, care deveniseră mai căutaţi şi, la un moment dat, câştigaseră de partea lor „sexul slab”, iscând neînţelegeri cu partea masculină civilă, care degenerau în adevărate lupte, soldate cu spitalizări şi anchete. Mulţi elevi ai şcolilor militare şi-au ales partenere de viaţă din aceste medii, dar cele mai multe mariaje au fost nereuşite şi ulterior abandonate.
Electra, aşa se numea salonul de dans, unde, determinat de un coleg şi din curiozitate, am mers să văd cum decurge distracţia în acest mediu. Era iarnă. Construcţia era în incinta fabricii, la intrarea principală. Dansul se desfăşura într-o încăpere nu prea mare, cu un hol cu chiuvete pentru spălarea mâinilor, pe o latură, iar pe cea opusă avea cabine de WC. În cursul săptămânii, era una din sălile de mese pentru muncitorii fabricii. Plafonul era prea jos şi oferea puţin aer pentru suflarea adunată înăuntru, lucru ce făcea atmosfera înăbuşitoare, mai ales că era încălzită cu două sobe de teracotă, unde ardea încontinuu gazul metan. Bărbaţii erau îmbrăcaţi „la talie”, fără pretenţii, mulţi fiind doar în pulovere, iar fetele în rochii mai mult sau mai puţin colorate, din materiale ieftine. Paltoanele erau agăţate în nişte cuiere înşirate de-a lungul pereţilor, dând senzaţia unui lambriu pestriţ, ca şi lumea adunată aici. Muzica era transmisă prin nişte difuzoare suspendate pe pereţi, de la o staţie de amplificare, care trăsnea urechile cu decibelii împrăştiaţi fără măsură. Se cânta numai muzică de dans, transmisă fără pauză, în care alternau tangourile , cu valsurile şi, din când în când, foxtrotul, un dans mai dinamic.
În atmosfera creată de muzică, de căldura tineretului luat la „grămadă”, cât şi prin faptul că, înainte de a veni aici, servisem pentru curaj o cinzeacă de votcă, la început m-am simţit bine şi-mi reproşam „că deliberat m-am ţinut departe de acest loc de distracţie”…
Mi-am dezbrăcat mantaua şi, împreună cu colegul care mă adusese aici, căutam cu privirea un loc unde să le agăţăm. Dintr-un colţ al „sălii”, unde se găsea un grup de fete, ni s-a făcut semn cu mâna şi, fiindcă al meu coleg le cunoştea, ne-am îndreptat într-acolo. S-au găsit şi două cuie pentru mantalele noastre, care s-au amestecat cu nişte paltonaşe sărăcăcioase, pe măsura timpului şi posibilităţilor celor ce le purtau.
Au urmat prezentările, nu obişnuiam să sărut mâna, obicei la care m-am raliat mai târziu şi numai cu persoane feminine bine cunoscute, dar am remarcat că palmele strânse în mâna mea erau mai mult aspre, decât catifelate, fapt ce m-a făcut să fiu mai circumspect, ştiind sigur cu ce femei am de-a face.
- Cum ai zis că te cheamă, adică vreau să-ţi ştiu numele mic! mi s-a adresat una dintre fete, care, probabil ca şi mine, n-avea partener în seara aceea.
- Ion! am răspuns eu.
- Ion, sau Ioan? a continuat ea persuasiv, în intenţia ei „subtilă” de a ne încălzi din discuție.
- Ion şi nu altfel! Aşa sunt trecut în carnetul de serviciu, că buletin nu mai am.
- Pe mine mă cheamă Ana, dar prietenii îmi zic Anişoara! Te rog, aşa să-mi zici! Şi cam câţi ani ai ? Văd că nu te bărbiereşti!
- Nouăsprezece!, am răspuns eu mândru de vârsta mea.
- Iar eu am optsprezece, minţi ea cu sânge rece, fiindcă se observa vizibil că are mai mult. Şi, ca să mă conving de intuiţia mea, mai târziu i-am aruncat nişte întrebări ocolitoare, dar capcană, referitoare la ce şcoală a făcut, când a terminat cele şapte clase primare, de când lucrează şi unde anume. Şi aşa, uşor, uşor, am ajuns la concluzia că nu mă înşelasem şi că avea peste 23 de ani.
Anişoara, care în acea seară mi se autorepartizase, avea părul blond spre şaten, faţa puţin pistruiată pe pomeţii obrajilor, nasul drept, sprâncene lineare şi nepensate. Câteva liniuţe cu termen de rid se instalaseră la coada ochilor ei albaştri, dezbrăcând minciuna referitoare la cei 18 ani. Era muncitoare, sudoriţă la Uzinele „7 Noiembrie” din Sibiu şi locuia într-un cămin de nefamilişti. Am dansat de câteva ori cu ea şi am simţit că se lipea puternic de vestonul meu, cu pieptul ei destul de dezvoltat, de ţărancă din Siliştea Sibiului. În timpul tangoului, îşi vâra insistent piciorul destul de dolofan şi cald printre picioarele mele, încălţate în cizmele grosolane, model sovietic.
- Nu eşti prea afectiv! remarcă ea, în timp ce terminaserăm dansul care într-un fel mă plictisise cu monotonia muzicii lui.
În gesturile şi privirea ei persista ceva frivol, care nu era de natură să mă atragă. Nu-mi plăcea! Aş fi dorit să am ca parteneră în acea după-amiază pe alt-cineva, în măsură să purtăm o conversaţie pe o temă literară, să împărtăşesc unele impresii pe care mi le adunasem despre valorile artistice văzute în Muzeul Brukenthal, despre cetatea medievală a Sibiului, ale cărei relicve se găseau la tot pasul, despre imensa bibliotecă din care mă aprovizionam cu numeroase cărţi. Şi tot astfel... Ea dorea însă altceva şi eu, nu eram persoana căutată şi potrivită gândurilor ei. Eram mai înalt decât ea, deşi ea era mai focoasă decât mine! Nepotrivire… Chiar prezenţa mea aici era nepotrivită şi venisem mai mult din curiozitate, şi nu din nevoia unei aventuri.
Încercările ei de a-mi intra în „graţii” cu ceea ce probabil a avut succes la alţii, adică să se lipească strâns de mine în timpul dansului, să mă „împungă” cu sânii ei provocatori, care erau destul de mari, dar nu mai erau pietroşi şi probabil erau stăpâniţi de un sutien confecţionat din pânză ieftină, m-au deranjat, ca şi faptul că şi-a apropiat prea mult respiraţia oftătoare de urechea mea. Îi găsisem prea multe cusururi ca să mă eliberez, într-un fel, de această „povară”.
Nu era ceea ce mi-aş fi dorit şi plănuiam un motiv să mă retrag din această atmosferă, care întrunea mulţi tineri, dar nu pe gustul meu. N-avea ce să-mi placă, mai ales că şi această parteneră de ocazie era de o condiţie ce mă umilea. Ce dacă eram un necunoscut? În sinea mea eram mândru şi nu acceptam rabat de la principiile pe care mi le însuşisem. În mintea mea totul era poetic şi nu urmăream satisfacerea plăcerilor frivole, pe care nici nu le gustasem încă.
- Anişoara! Dansezi şi cu mine? i se adresă partenerei mele un individ cu obrajii colţuroşi şi cu părul lung, purtând cărare pe stânga, care, după modul de abordare, părea că se cunosc dinainte.
- Sigur! Mă scuzi, dragă… şi-mi eliberă palma din mâna ei aspră, pe care pusese stăpânire încă de la primul dans.
Am scos un oftat discret de uşurare, m-am retras uşor spre locul unde aveam mantaua, mi-am luat-o sub braţ şi am părăsit „infernul”, ieşind în holul răcoros şi liniştit, cu gândul de a-l părăsi cât mai repede posibil. Afară, totul era îngheţat, cerul era senin şi pe trotuarul fără zăpadă cizmele mele bocăneau fericite că-l duc „acasă” pe cel care le lustruia zilnic şi… ori de câte ori era nevoie!
Prietenul meu a rămas în continuare cu prietena lui, o cunoscută de mai multă vreme. Cine ştie, poate era mai „cu lipici”, fiindcă social făcea parte tot din aceeaşi categorie. Poate că şi el nu avea alte pretenţii, poate se „dedulcise” la ea şi deveniseră intimi, dar n-am catadicsit să-l judec pentru aceasta, niciodată.
„Să nu ai niciodată ghinionul să fii în locul şi momentul nepotrivit!” Eu am avut noroc, pentru că
epilogul serii s-a derulat într-un mod picant și picaresc.
„Ioane, bine că ai plecat!” îşi începu povestea colegul Emilian Codoban, care mă dusese la dansul de la Electra. „Nu ştiu ce oi păţi, fiindcă a venit patrula şi m-a notat şi pe mine, c-am fost prezent în sală.”
După plecarea mea, din nimic se născuse o gâlceavă între bărbaţii civili şi elevii militari, prezenţi în sala de dans.
„ A fost urgie!” povesteşte el. „La vreo jumătate de oră după plecarea ta, unul dintre artilerişti l-a plesnit cu centura peste faţă pe un civil, care în mod insistent venea şi îi tot lua fata la dans, împotriva plăcerii ei. Era şi băut şi fata nu-l simpatiza! Aşa-i obiceiul aici, pe oricine vine şi vrea să danseze cu o fată, aceasta nu poate să-l refuze, chiar dacă este în timpul dansului cu alt băiat. Dar nenorocirea a fost că băiatul acela nu era singur. Mai erau câţiva ca el şi scandalul a fost gata! Am înţeles că tărăboiul fusese plănuit mai demult şi s-a profitat că în seara aceasta erau mai puţini militari, faţă de civili. La intrare s-au postat doi civili cu câte un taburet în mână, care nu lăsau pe nimeni să intre sau să iasă din sală. Neinspirată a fost şi acţiunea artileristului, care, împreună cu încă cinci colegi şi tot atâtea fete, au fost imobilizaţi şi bătuţi până a venit patrula cu armele. Centurile şi paftalele artileriştilor n-au făcut faţă, iar cei de la celelalte şcoli militare au stat smeriţi, înapoia fetelor care îşi asumaseră rolul de partenere. La un moment dat, scandalul se amplificase şi nu se mai ştia cine cu cine se bate, iar ţipetele fetelor acopereau sunetele difuzoarelor. Martorii din stradă, care văzuseră prin lumina ferestrelor ce se întâmplă înăuntru, strigau ajutor şi chemau patrula garnizoanei”.
Aşa s-a încheiat acea seară dansantă, de la care m-am retras discret şi la timp, scăpând cu faţa curată, pe când colegul Codoban, prezent la scandal, s-a ales cu o consemnare în cazarmă pentru două luni, cu toate că nu făcuse nimic reprobabil.
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
NEA NICOLAE
„Mai bine mai târziu, decat niciodată”
Proverb românesc
Cu peste douăzeci de ani în urmă, pe vremea când temporar eram stăpâni pe casa de la Valea cu Apă, ne-am comportat cu toţi cei din jur ca buni cetăţeni, vecini şi gospodari ai satului. Ne-am câştigat simpatia consătenilor, ne-am coborât la înţelegerea lor şi am avut numai de câştigat, în sensul nobil al cuvântului. Prezenţa noastră acolo era un motiv de bucurie pentru vecini, care se ofereau să ne facă voluntar unele servicii, „fiindcă noi nu aveam timp”. Cât a trăit Mărioara, soţia lui Ionică Drăgoescu, când vedea că am sosit acasă, se prezenta ca la „raport” şi, de fiecare dată, venea cu farfuriile cu mâncare pentru doamna Nelly şi domnul Nelu. Satul era plin de nepoţi de botez şi fini de cununie, de-ai lui tata Ionică şi pe întrecute veneau la domnul colonel, să-i zică „Săru’ mâna!” Nu de puţine ori şi domnul colonel i-a mai ajutat cu câte o recrutare sau cu o mutare în zonă a unui copil luat la armată, prin depărtări. Eram un fiu adoptiv al satului şi am făcut tot ce se putea face pentru ei. Am venit în sat, am dat piţărăi şi ţuică fiartă, de stăteau bărbaţii vârstnici la rând, ca pe vremea lui boier Alexe, se închinau şi mulțumeau cerului „că în sat a venit un domn” care le dădea şi el băutură aleasă, îi băga în seamă şi nu se „ţinea mare”. Dar povestea mea de acum este alta...
...Era în ajun de Crăciun.Seara dăduserăm piţărăi, cu ţuică şi colaci din cei mai buni, aduşi de la târg, făcuţi din făină albă, o seară de vis pentru Mihăiţa, care a fost pentru prima şi ultima dată la colindat, cu fetele de seama ei din sat. Oare a uitat?
A doua zi, în ziua de Crăciun, am rămas să facem sărbătorile la ţară, mai ales că în ziua următoare se pregătea de-o vânătoare cu o echipă ce merita toată stima. Nu se „crăpase de ziuă” când cineva a bătut în uşa antreului. Iarna, dimineţile-s târzii. Noi încă mai „lâncezeam” sub plapomele moi şi călduroase, aduse în casă. Ca bărbat, am mers să văd cine este vizitatorul. Deşi aveam antecameră, Nelly s-a sculat, şi-a luat un halat şi asculta ce şi cu cine discutam eu în antreu.
În haine de sărbătoare, cu pălărie nouă de pai pe cap, deşi era iarnă, venise vecinul nostru de răzor, nea Nicolae Cilibiu, fost ordonanţă în război a socrului meu, să ne aducă „de pomană”, cum se obişnuia la ţară, având într-o sită acoperită cu un peşchir curat colaci copţi pe vatra sobei şi de-ale porcului, caltaboşi, cârnaţi şi muşchi prăjiţi, obicei îndătinat pentru pomenirea morţilor.
L-am invitat în casă. Cu smerenie, a intrat abia după ce s-a şters îndelung pe preş şi, scuzându-se de zăpada de pe încălţări, ne-a întins cu emoţie şi evlavie sita plină de bunătăţi, numind cu glas răspicat: „Să fie pentru...” toţi cei ce i-au fost lui dragi. Şi, cum la rândul nostru ştiam datina străbună, l-am invitat să ia loc, să facem şi noi acelaşi lucru, aşa cum am învăţat de la bunicii şi părinţii noştri, oferindu-i produse de „oraş”, cu semnificaţia cuvenită şi o cană plină cu vin din struguri novă.
... Nea Nicolae venise şi cu altceva. Purta în sufletu-i curat, de ţăran nealterat, obsesia unei vorbe aruncate de Rică, fiul său, când a fos adus la şedinţa de UTM pe comună, în care fata dascălului Şerbulescu, Cornelia, acum doamna Nelly, trebuia exclusă din sistem, ca fiică de exploatator. Asta se întâmplase cu mulţi ani în urmă. Rică a scos atunci din gură cuvinte neînţelese de el niciodată: „Pentru satul nostru, familia Şerbulescu a fost... bursa neagră!” Copila nevinovată a fost dată afară din UTM şi apoi din liceu, cu grele consecinţe pentru toată viaţa. Toamna i-a murit mama. Nea Nicolae Cilibiu a dus pe suflet păcatul acesta timp de 30 de ani şi venise nu doar „cu de pomană”, ci şi să ceară iertare pentru fiul său.
- Iertaţi-l, doamnă Nelly, că n-a ştiut ce vorbeşte, că aşa fusese învăţat să spună! Ce ştia un copil de la ţară ce-i aia „bursa neagră”!
Şi avea dreptate.
În primăvara următoare, ne-am dus să tăiem via şi să vedem ce mai este de făcut pe lângă casă, după o iarnă lungă şi cu zăpadă multă. Rică, eroul povestirii, vecin de gard, ne-a ieşit în cale cu treburile lui. Ne-a salutat respectuos şi ne-a urat bun venit pe la casa noastră.
„Rică, ce mai face nea Nicolae?”, l-a întrebat soţia mea, să afle ceva despre tatăl lui.
„Cred că bine, că-i la vale şi i-am făcut toate rosturile!”
În iarna aceea, tocmai murise, dar nu înainte de a ne cere nouă iertare pentru păcatul copilului său.
Dumnezeu să-l odihnească!
Mugurel
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0
FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010
sâmbătă, 2 octombrie 2010
Miracolul Ciuperceni
Din Văianu la Toronto”
ACTUALITATE - Luni, 13 Septembrie 2010
Manuela Novăceanu
(0) (0) (1) (0)rrently 0.00/54
• 5
Da-i o nota!
După ce a avut parte de o lansare la care au participat oameni de cultură din judeţul Gorj, cartea intitulată „Din Văianu la Toronto”, semnată Ion Gociu, a fost lansată şi la Ciuperceni, în comuna natală a autorului. Gorjeanul care s-a stabilit la Toronto a ales să-şi lanseze cartea în prezenţa colegilor de la şcoala în care a învăţat să scrie şi a prietenilor din copilărie.
„Din Văianu la Toronto” este carte semnată de colonelul în rezervă Ion Gociu, în care autorul şi-a povestit viaţa. Văianu este satul în care scriitorul s-a născut şi a crescut, însă foarte devreme şi-a luat zborul şi s-a stabilit la Toronto. De această dată Ion Gociu a ales să-şi lanseze cartea la Şcoala Generală de la Ciuperceni, şcoala unde i s-a pus prima dată condeiul în mână Dacă la lansarea oficială a cărţii, Ion Gociu a avut lângă el oameni de cultură din judeţul Gorj, de data aceasta lângă autor au fost consătenii săi, foşti colegi de şcoală şi prieteni din copilărie. În cartea sa „Din Văianu la Toronto” Ion Gociu nu uită să vorbească despre dragoste şi despre femei, unde face referire directă la soţia sa şi povestea lor de dragoste
Abonați-vă la:
Postări (Atom)