IDILE

IDILE

Ogașul Popii

Dimineața, de când se scula din pat o prindeau grijile gospodăriei. Se urca pe scara podului casei, de unde umplea o traistă cu știuleți de porumb, cobora în tindă și introducea pe palmă curățătoarea din tablă, ce sta agățată la locul ei, pe stâlpul pridvorului. Cu sârguință dezghioca boabele de pe coceanul drugii, într-un ciurel. Apoi, le arunca împrăștiate în bătătura casei, unde, o tâlvură de găini, rațe și gâște, fiecare cârâind în felul lor de când auzeau mișcarea în pod, așteptau nerăbdătoare să dea năvală la mâncare.
Într-o găleată mare de tuci, în care se mai găseau și alte resturi de dovleți, fierți din ziua precedentă, punea apă cât era necesară pentru a o umple, o completa cu o strachină de tărâțe îndoită cu mălai, o mână de sare zgrumțuroasă luată dintr-un sac de hârtie, ambalajul sării, și le amesteca bine cu un un băț anume făcut, numit făcăleț.
Cu efort vizibil, scotea căldarea la ușa cuhniei, unde, porcul slobozit din coteț venea alergând, la masa lui de dimineață.
Horhoanele , cum le zicea soacră-sa la păsările și animalele mărunte din curte, fiind ostoite, se ocupa și de ea. Peste prispa casei, cu apă rece, adusă de seara și ținută în hodae, luată cu o ulcea de pământ dintr-o găleată de tablă emailată se spăla pe mâini, pe față și pe sub brațe folosind săpunul Palmoliv adus de acasă, foarte parfumat, primit cadou în trusa dăruită de bărbatu-su de ziua ei de naștere, de la care nu trecuseră prea multe zile. Pentru treaba asta își dădea jos de pe ea, bluza de stambă cu care dormise noaptea. Ca măsură de prevedere, să nu fie văzută în poziție indecentă de vreun călător sau vecin, făcea treaba asta când credea că nu trecea cineva strein pe ulița satului. Insista să-și spele totul și sănii dolofani, la care de fiecare dată când erau atinși, mameloanele deveneau erectile. Mai bine de o lună în afară de mâinile ei, mână de bărbat nu-i mai atinsese.
Trecuseră multe zile de când ținea gospodăria soacrei, era „sătulă” de treabă până în gât, dar n-avea altă cale de ieșire. De la bărbatu-su primise mai întâi o rugăminte, apoi, la reacție a ei, un fel de ordin, venind în sprijinul mamei sale, bolnavă, ce trebuia internată în spital. Pentru liniștea cuplului, se impunea să facă acest lucru, mai ales că de ceva vreme nu mai mergea la serviciu unde fusese angajată temporar, iar la noul loc de muncă convenabil, unde avea promisiuni de angajare, mai trebuia să aștepte vreo două luni, până pleca la pensie cel care ocupa postul.

Având la îndemână cele de trebuință, cu grijă, aprinse focul pe vatra cuhniei. Într-un ceaun agățat în zălar, pusă la fiert laptele muls de bunica lui bărbatu-su înainte de răsăritul soarelui, care venea de la casa ei să-i mulgă vacile și caprele… și numai atât, fiindcă mâncarea de prânz o servea la bunică, mergând ea acolo.
Într-o tigaie pe trei picioare în care puse o lingură de unt, prăji două oua de găină, adunate de ea, ziua, de prin cuibarele din podul șoprului cu fân, unde, întotdeauna când se urca, trăia spaima să nu fie înțepată de vreo vespie dintre care se cuibăriseră și păzeau fagurii plini cu pui.

Așa începea fiecare zi și trecuse mai bine de două săptămâni. Hainele cu care venise îi căpătaseră miros de fum, mâinile ei fine de doamnă și funcţionar de oraș, cu unghiile frumos tăiate și lăcuite, căpătaseră mici zgârâituri. Palmele se aspriseră și cu toată străduința ei, se cam înverziseră de clorofila vrejilor de dovleac, adunați de pe locul din capul grădinii casei pentru hrana porcilor și a gâștelor, dar se obișnuise și nu i se mai părea ceva degradant.
„O să treacă și asta!” își zicea mereu ca să se consoleze. Din când în când, în orele de repaus de la mijlocul zilei și după „baia generală” făcută în albia așezată la soare în spatele casei, își mai turna în palme apă de colonie dintr-o sticluță „cuibărită” în trusa, cadou, cu care venise de acasă. Asta, așa, pentru ea!, ca să nu-și piardă obiceiul de doamnă, abia trecută de 25 de ani.
Apoi, trebuiau pășunate vitele mari.
Se obișnuise cu ideea că trebuie să facă și acest lucru. Uneori, după amiază le mai lua nea Dumitru Bâzu, om bun și respectuos cu doamna Violeta, care seara când le aducea sătule, și ea îl omenea cu câte un țoi de rachiu scos din butoi cu sticluța legată cu o sforicică și slobozită pe vrana butoiului. Țuica veche se cam împuținase, tâlvul nu mai ajungea și atunci se inventase sticluța legată. Plăcerea era dată și de așteptarea umplerii, când aerul din ea înlocuit de lichid făcea un zgomot plăcut urechilor. Fusese și botezat cu numele de „șteofâlc” și nu-i sta rău.

Vrând, nevrând, Violeta în fiecare zi, mergea cu vacile la pășunat pe izlazul comunal, așezat în niște văi adânci în pădurea ce începea din marginea satului. Azi, mai mult ca oricând, dorea acest lucru. Era o treabă, pe care la părinții ei, tot de la sat, când era fată n-o prea făcuse fiindcă era un paznic comunal, angajat la mai multe gospodării, dar aici, n-avea altă șansă. Cele două capre le păzea Vasile, copilul Vetii din Deal, care le lua în turma lui cu promisiunea „că la bâlciul de Sfântul Ilie, v-a fi recompensat cu bani de tras în tiribombă și de cumpărat dulciuri: halvițe și bragă. Capre nici n-avusese pe bătătura părinților ei, iar de laptele de capră, până la soacră-sa, nici nu se atinsese. Era convinsă că pute!... așa auzise de la copii de seama ei din satul unde se născuse. Muls în vase curate, s-a convins de contrariu.
- „Este dulceag laptele în seara asta!”, i-a zis ea soacrei când a gustat din strachina cu lapte fiert în ceaunul golit de mămăligă pe cârpător și turnat în strachină peste mămăliga caldă, tăiată cu ața. Veniseră în vizită cu bărbatul său și era pe la începutul căsniciei lor.
- „Îți place!?” I-a răspuns soacra cu o întrebare.
- „Da!... E chiar interesant laptele de aici. Probabil iarba îi dă gustul acesta!”
- „Nu dragă, ăsta-i lapte numai de capră!” îi vorbi soacra răspicat. „Am vrut să-ți dovedesc, că nu laptele pute, ci oalele nespălate în care este muls. Țapii put, și put rău, dar numai toamna când se împerechează, că de aia le zice țapi și la unii bărbați mai nespălați! Ca să te obișnuiesc cu laptele de capră, în laptele fiert separat pentru tine, cum doreai, puneam și câte o cană din cel de capră, iar acum am fiert numai pe al caprelor. Al vacilor l-am turnat în putinei, să facem mâine zară, (adică lapte bătut), și să mai scoatem și unt, că-i bun cu mămăligă și cu ouă în tigaie!”...

Dar acum era singură cu toată gospodăria pe cap. De când „crăpa” ochii dimineața și până seara, mereu avea câte ceva de făcut. Și într-o gospodărie ţărănească, cu păsări, porc, capre și bovine, mai ales când ești singură, treabă-i destulă!...

…Mâncă , ce mâncă, închise porcul în coteț ca să nu facă vreun pocinog pe bătătură, - să se dea la vreo pasăre - că așa fusese instruită când și-a luat rolul în primire, își luă de pe masa din hodae trăistuța de bumbac țesută în cocleți în care vârâse de seara un cearșaf de pânză albă, puse și două mere popești din cele mai boftane, scuturate din mărul din grădină, un ștergar subțire brodat cu râuri din arnici roșu, ca să fie… și romanul la care citea, < Doamna Bovari> de Gustave Flaubert. Slobozi vitele din ocolul lor, care fără altă îndemnare, conform reflexului, se înșiruiră pe linie la Deal, spre islazul cu iarba încă neuscată.
Devenise cunoscută în sat.
Fusese „trasă de limbă” de vecinii curioși care doreau să știe totul despre nora Tomiții Dochiei, aflaseră ce doreau și nimeni nu se mai mira când o vedeau pe ea, o doamnă, fată de intelectuali, cu o nuia de alun destul de lungă, mergând în urma cioporului de ierbivore: două vaci și doi viței.
Pe drum, îi ieși înainte de la bunar, cu două găleți de apă, Polina lui Costăin al Sandii, care răspunzându-i la binețe, o asigură că azi, o să-i meargă bine „că-i cu plin!”… și n-o s-o mai piardă pe Steluța, vaca cea mai nărăvășe care se răznea de celelalte și, care cu două zile în urmă i-a creat mari emoții – că n-o mai găsea pe ogașele islazului - de-a știut tot satul!
…O stăpânea o emoție, mai ales că de gânduri nici nu prea dormise bine, mergea „plutind” și nu alegea pe unde calcă.
În dimineața aceasta, mai atentă ca oricând de când venise în sat, se îmbrăcase cu grijă, își pusese în picioare tenișii chinezești, spălați din ziua precedentă, luase pe tălpi o pereche de şosete de bumbac gri, care i se asortau cu fusta evazată de culoare bleumarin cu buline albe, prinsă în zece nasturi pe linia din față, și bluza fără mâneci, lejeră, din mătase gri cu decolteu larg. Sânii îi erau strânși, nederanjant, în sutienul de mătase albă, brodat cu o discretă danteluță ce îi dădea o notă seducătoare pentru cine-l vedea. Chiar și în acest sat, departe de urbea unde locuia, se îmbrăca frumos, ținând cont de ceea ce i se potrivește, fără a face notă discordantă cu mediul în care venise pentru a crea bârfe. Ţinuta vestimentară era potrivită unei doamne, venită la țară în concediu și cu grijile gospodărești pe cap.
Fu trezită din „visare”, când la ultima casă din sat, câinele din bătătura gospodăriei, sări pe poartă lătrând strident de sperie vacile, dar-mite și pe stăpâna lor de azi, dusă în gândurile ei!
- Taci, Floricele!!... îl boteză ea, nu vezi că n-avem treabă cu tine, zise ea blând către patrupedul îndârjit. Animalul nu tăcu până nu-l strigă gospodina, ieșită din casă unde rostuia de mâncare pentru prânzul din ziua aceea, dar și curioasă, „să vadă pe cine latră câinele ei!”.

…Așa începu ziua de azi pentru Violeta Neșu, nora Tomiții lui Boian Neșu din Brădet, care ţinea locul în gospodărie soacrei sale internată la un spital mare din capitală. N-avea încotro și trebuia să facă voia soțului și când nu-i convenea, așa cum era și de data aceasta, dar acum, nici n-avea cine, și era musai să-și calce pe simțăminte, ca să nu-l supere pe soț a cărei mama era destul de bolnavă.
Gheorghe Neșu, Gigi pe diminutiv, soțul Violetei era unicul copil la părinți. Tată-su se prăpădise de tânăr și Tomița îl crescuse singură. Muncise mult să-l țină prin școli, dar și Gheorghe s-a străduit să ajungă cineva, mai ales că plăcere pentru învățătura a avut de mic. E drept că a fost și muncitor necalificat pe la un furnal, după ce făcuse gimnaziu, dus de un unchi din partea mamei, dar până la urmă a ajuns inginer. Când a terminat facultatea avea 30 de ani și în acel an s-a căsătorit cu Violeta, care abia terminase liceul. De-atunci au trecut cinci ani, pentru cunoscuți și prieteni sunt o pereche potrivită, iar lumea din satul Brădet, îi apreciază pe măsură.
Violeta provenea dintr-o familie bună, cândva bine situată material, fiică de invățători cu mulți copii, dați toți la liceu. Pentru fete, era suficient numai liceul ca să devină o doamnă de societate. Deși ea dorise mai mult, să urmeze și o facultate, dar acum ce mai conta!?...

Când a intrat pe izlaz, soarele se ridicase mult pe cerul limpede ca sticla. Și în ziua asta, se aștepta acea căldură caniculară, uscată, la care sătenii îi ziceau vipie. Nu erau vite multe pe unde intrase ea și observase dinainte, că pe Ogașul Popii nu prea vineau copiii. Părinții lor erau duși la muncă, iar ei se adunau în ceată, pe Poiana Mare, unde nu prea era iarbă, dar ei erau fericiți că jucau țurca până plecau acasă de prânz.
La început și Tanti Violeta, cum îi spuneau copiii satului, a stat alături de ei, dar fiindcă făceau multă larmă și nu era nici iarbă de păscut, s-a detașat, mergând în adâncimea văilor înguste și liniștite, cu care se obișnuie în lecturile ei. Aici, laturile poienilor erau umbrite de fagii seculari iar pe firul văii erau crovuri permanent pline cu apă limpede provenită din pânza freatică. Zilnic, când era soare, se spăla peste tot, pe unde avea nevoie, mai ales că aici era sigură că n-avea cine s-o vadă goală. Loc mai nimerit și pentru plaje nu se găsea în tot izlazul și nu se da în lături de la câteva ore de stat mai mult goală și la soare.

…Dar azi, că din cauza aceasta n-a avut somn azi-noapte, o bântuiau emoțiile unei întâlniri în liniștea pădurii tăcute. Intrase într-o dilemă provocată întâmplător cu câteva zile în urmă, când a avut mari emoții, mai ales că era și atunci singură, și era sigură, că-i singură…

…Vacile pășteau liniștit, făcuse destulă plaje și fiindcă transpirase se dezbrăcase și de sumara ei lenjerie și într-un crov din marginea pădurii,plin cu apă limpede ca cleștarul în care se vedeau și pietrele de pe fund, a intrat și s-a spălat, apoi după niște tufe, considerate paravan, care acopereau vederea celor ce treceau pe drumul de care, s-a întins din nou la soare. Liniștea ar fi fost deplină și putea ațipi dacă nu s-ar fi auzit cum vacile rup iarba și cântecul gutural al unei turturele izolate, ce cânta rar: tur, tur…
Dezbrăcată de fustă bluză și sutien, ca să se bronzeze și sânii ce contrastau cu restul pielii, întinsă pe un cearşaf, camuflată în dosul tufelor pe care le considera o perdea veritabilă, se afundase în cititul cărții încercănd să se compare cu eroina cărții <>, care în căsnicia ei nefericită și frustrată sexual, avea multe neîmpliniri, care, parcă se asemănau cu ale ei. Brutal fu scoasă din visare și chiar speriată rău, de lătratul unui câine foarte aproape de locul unde se afla. Animalul șiret, o simțise, se apropiase furișându-se prin pădure și prin lătratul său, dădea veste stăpânului, că a descoperit ceva.
Violeta, în graba cea mai mare, și-a îmbrăcat fusta și bluza, neavând răbdarea să pună și sutienul care mai trebuia prins și în copci, printr-o poziție destul de incomodă. Cățelul, că nu era un dulău, lătra a om, mai blând, parcă conștientizând spaima pe care o produsese.
Atunci observă Violeta că lângă vacile ei apăruseră doi boi care pășteau liniștiți și undeva în marginea cealaltă a pădurii, un bărbat, întins pe spate, citea la umbra fagilor. El venise pe sub poala pădurii în urma animalelor, o văzuse pe Violeta dezbrăcată când se spăla și se așezase în acel loc răzleț. Sta retras pentru a nu crea tinerei femei o stare de rușine și emoție. Cățelul, ca orice câine curios, scotocise prin pădure până a ajuns în acest loc unde simțise ceva, și descoperind-o pe Violeta, trebuia să dea semnalul stăpânului său.

*
* *

…Așa l-a cunoscut Violeta pe Bebe Popescu, fiul preotului din Nucet, satul de peste Dealul Scoruș, student la medicină.
Când femeia, Violeta, s-a îmbrăcat, Bebe s-a apropiat de ea, ca să o elibereze de lătratul lui Cuțu, cățelul cel vrednic și gălăgios.
Văzând-o de aproape pe această femeie tânără, frumoasă, cu părul șaten și coafat permanent, cu tenul catifelat și ochii azurii ca cerul diminețelor de vară și-a dat seama că are de-a face cu o persoană distinsă, o doamnă, ce nu aparține satului, întâmplătoare păzitoare de vaci ca și el, și a salutat-o cu formula: „Sărut mâninle doamnă”!
Cu fața îmbujorată de soare și emoție, Violeta i-a răspuns la salut cu un „Bună ziua!” În piept, de emoția creată, simțea bătăile puternice ale inimii, iar în timpane putea număra pulsul, care, precis trecea de o sută pe minut.
Cățelul Cuțu, convins că și-a îndeplinit misiunea, a tăcut cuminte și s-a retas la umbra unei tufe „ascultând” discret discuțiile dintre stăpânul lui, față de care își făcuse datoria, și această „pradă” feminină deosebit de frumoasă, găsită în pădure.

Inițiativa prezentării, i-a aparținut , cum era și normal, lui Bebe. I-a spus cine este, a precizat că-i student la medicină în anul IV. și că hârtiile pe care le citește sunt niște cursuri de la facultate, Că a venit în vacanță la părinți, dar mai are o restanță lăsată intenționat pentru a nu primi notă mică, ca să nu-și piardă dreptul la bursă.
- Cum să te descurci doamnă, în șase ani, într-un oraș mare, și câți bani trebuie pentru o asemenea facultate?...continuă Bebe cu argumentele sale, dar neinteresante pentru doamna încă emoționată și pradă gândurilor, care-l asculta fără să audă. Vă dați seama ce inseamnă bursa pentru un student!... Dar cum trebuie să vă apelez?...Doamnă sau domnișoară!
- Doamnă, și mă numesc Violeta Neșu
Bebe văzuse verigheta de pe degetul inelar al mâinii stângi, dar așa a crezut el că-i mai politicos, să o și întrebe.
- A,a,a !!. Cred că sunțeți soția lui Gică Neșu din Brădet. Îl cunosc demult! Este mai mare cu vreo zece ani decât mine. Când era flăcău o curta pe sora mea cea mare. Era tare frumușel și îi plăceau fetele. Și sora mea a fost și mai este și acum frumoasă. Gică a fost copil orfan de mic dar era inteligent foc. La gimnaziu avea note mai bune ca sora mea, era premiant. Mi se pare că a ajuns inginer, sau așa ceva, că nu l-am mai văzut demult.
- Da, așa este domnule Bebe!... confirmă Violeta, și se convinse în sinea ei din cele auzite, că el, Bebe este de vârstă ei.
Privindu-l de-acum, cu interes, mai atentă, observă la el maturitatea bărbatului, care, peste doi ani, ajungea medic stagiar pe la vreun dispensar din țară.
- Doamna Violeta, ziceți-mi Bebe!... că n-are rost să mă „domniți” dumneavoastră pe mine. Dar în gând dorea ca și el să-i zică pe nume, acestei femei, ce părea așa de tânără față de soțul ei, bărbatul cunoscut de el încă din copilărie.
- Știu că nu-i politicos să abordezi direct o doamnă, dar vă rog să nu vă supărați că vă întreb: Ce vârstă aveți? Eu, în decembrie împlinesc 25 de ani și am fost născut după ce ai mei părinți au tăiat în ziua de Ignat, porcul de Crăciun. Cred că mama de atâta efort depus în ziua aceea, m-a avortat! Sorocul fusese calculat să se petreacă în anul următor… Așa mi-au spus!
- Tot atâția ani am și eu, dar am fost născută, la termen, în luna mai, luna florilor, a verdeții și a veselii!...
- De aceea sunteți așa de frumoasă, continuă cu gratulațiile, studentul de la medicină, urmărind discret efectul complimentului făcut. Știa de la colegele de facultate ce le place să li se spună femeilor și nu făcea economie de superlative.
- Serios vă vorbesc și n-am nici un interes să vă măgulesc, mai ales că vă văd pentru prima și poate ultima dată. Corpul dumneavoastră este perfect, bine proporționat antropometric. Voi fi medic și pot aprecia obiectiv. Iar de ten nici nu mai vorbesc. Aveți o figură de icoană, ca cele pictate în frescă de Grigorescu la Mănăstirea Agapia. Natura a fost darnică cu dumneavoastră. Plaja la soare în acest loc, vă prinde foarte bine iar pielea dumneavoastră, pigmentată, răspunde pozitiv la razele solare. Vă bronzează fără să vă ardă! Totuși, să nu abuzați, și după ora 11.00, când acționează întens ultavioletele, să vă retrageți mai la umbră. Am văzut că ați făcut și baie, …„ca la mare!”. E buna apa din gâldaele astea, că provine din pânza freatică și-i bine filtrată natural. Nu-i periculoasă pentru a provoca eczeme.
„Deci mă văzu goală!... Ei și!?”.. gândi Violeta. „N-are de ce să-mi fie rușine și apoi ca student la medicină știe destule despre femei. Poate-i surâde specialitatea de ginecolog”…
- Sunteți generos domnule Bebe, …adică Bebe, dar și mie să-mi zici Violeta, așa cum îmi spun apropiații și prietenii. Asta, dacă doriți, …să fim fifty-fifty!...
- Violeta dragă!… parcă sună mai bine, nu? Îți dai seama că eu mă pregătesc într-o profesie care studiază corpul uman. Împreună cu fete, colege de facultate, facem laolaltă disecții pe toate organele corpului, așa că, dacă te văzui dezbrăcată, te privii cu ochii profesionistului, nu ai masculului. De la distanță îmi plăcu bustul tău , talia subțire, șoldurile bine proporționate, umerii largi, iar văzută de aproape n-ai nici un cusur, ba chiar ești încântătoare.
La asemenea vorbe măgulitoare din partea unui străin abia cunoscut, Violeta găsi de cuvință să bată în retagere, așa, ca să nu fie considerață o ușuratică, mai ales că era vorba despre ea. Acum aprecierile erau venite ca de la un mascul în fața femeii dorite, nu ca ale unui doctor despre o bolnavă întinsă pe targă.
- Regret că n-am fost prevăzătoare și m-am considerat singură în acest loc. Este adevărat proverbul „că pădurea are ochi și urechi”. Azi, pierdui din vedere și nu ținui seama de această maximă!... zise ea, ca scuză și cu gândul la ziua de ieri, când a procedat la fel, crezându-se tot singură și poate a mai fost văzută și de altcineva și umple de vorbe satul.

Au discutat mult timp. Soarele se apropria de miezul zilei, iar vițeii se culcaseră la umbra copacilor din marginea pădurii. Liniștea amiezii se așternuse pe valea ce se numea Ogașul Popii, dar care n-avea nici o legătură cu tatăl lui Bebe. La despărțire, când fiecare pleca pe drumul ce ducea la satul său, și-au promis „că dacă vremea este bună”, vor mai veni în acest loc, atât de liniștit și cu iarbă bună pentru animale.

*
* *

Azi erau la a treia zi de întâlnire.
În cele anterioare discutaseră „câte în lună și în stele”! Din familie și din cititul cărților, Violeta își crease un adevărat bagaj de cunoștințe. făcea cu ușurință recenzii ale unor cărți scrise de clasicii Literaturii Universale de parcă ar fi studiat filologia. Au discutat și despre muzică și pictură, lucru ce l-a impresionat pe Bebe, rămas în acest domeniu, numai la noțiunile primite în liceu.
El, purta asupra sa, cursurile „ca să se afle în treabă!”, dar nu le mai deschidea în poiana unde o găsea pe doamna cu romanul <>.
Azi, fiindcă venise el mai devreme și Violeta întârzia să apară, a găsit de cuvință să citească câte ceva din cursuri și s-a oprit la capitolul: Aparatul urogenital, Aparatul genital la femei. Parcă spera ceva…

*
* *

În acea noapte, neavând somn, Violeta încerca în imaginație o apropiere, așa ca-ntre femei, de Emma, eroina mult comentată a romanului. Chiar în ziua precedentă Bebe ar fi zis ceva mai excitant despre instabilitatea ei, eroina romanului, dar nu i-a lut vorbele în seamă. Și-a adus aminte de trăirile Doamnei Bovary în prezența soțului ei mai vârstnic decât ea. Nu o vedea ușuratică și avidă de aventuri amoroase. Găsea la Emma un trai ca al ei, și acest lucru o fământa. Și Gigi, avea unele asemănări cu domnul Charles Bovary, și era soțul ei de la care dorea afectiune.
Reiese din carte, că Charles Bovary, medic de profesie n-o pregătește pe Emma pentru ce o așteaptă în viitor, pentru tainele vieții. Crescuse fără tată și dus de un unchi prin străini, unde n-a avut o viață ușoară, ba dimpotrivă. Ca să ajungă ce a fost, făcuse multe eforturi care-l abrutizaseră într-un fel.
Violeta, în primii doi ani de căsnicie credea că Gigi, chiar o diviniza. Acum, simțea că se cam plictisise și nu mai era tot așa de afectiv cum îl văzuse la început. Pleca mereu în delegații și parcă dorea să fie cât mai mult absent de la domiciliul său și ea se simțea permanent stingheră. Și suferea!
Ea nu fusese crescută de maici pe la vreo mănăstire ca Emma , dar învățase de la mama ei toate regulile bisericești și le respecta. În ultimul timp de singurătate și tristețe devenise chiar bigotă și trecea destul de des pragul bisericilor. Dar dorința de viață nu-i pierise și gândea că trebuie trăită.
Întâlnindu-l în acest mediu pe Bebe, bărbatul de vârsta ei, frumos, spiritual și atent, care i-a mai și povestit câte ceva despre libertinajul din viața studențească, cu lipsuri dar și cu bucurii, s-a simțit atrasă și fizic și sentimental, mai ales că dorise să facă o facultate. Dorise să fie profesoară.
În vorbele lui, descoperă câte ceva care-i lipsește în viața alături de Gigi, care, devenise posac, mai ales de când a ajuns pe o funcție înaltă. Studiile făcute, stăruința de care a dat dovadă și faptul că a fost și muncitor într-un combinat siderurgic, i-a creat un statut de care s-a ținut seama la promovarea lui, Secretar cu probleme economice la județ. Acum mai mult ca oricând, Violeta își reproșează că a ținut seama de argumentul lui „că nu-i necesar” și nu a mers și ea să urmeze o facultate. E pur și simplu revoltată pe viața ei, anostă, lipsită de bucuriile tinereții, dar va face totul și nu va rămâne așa. Dar până atunci!?...

Timpul a trecu pe nesimțite și când a intrat din Ogașul Popii pe Valea cu Urzicile, fu adusă la realitate de Cuțu, cățelușul santinelă al lui Bebe, care o întâmpină cu un lătrat prietenesc, parcă certând-o de întârziere. În atmosferă plutea o liniște desăvârșită. Adia un vânticel dinspre pădure și din când în când se mai auzeau pâlpăirile molcome produse de frunzele plopilor tremurători. Transpirase de mersul pe jos și de emoțiile care puseseră stăpânire pe ea și a sentimentelor contradictorii provocate în urma discuțiilor plăcute din ziua precedentă.
Fusese atrasă de acest bărbat frumos, manierat, bine educat și cu perspective mari ca în curând sa devină medic. De aceea, azi îmbrăcă pe dedesubt desuurile cele mai fine și bluza de mătase naturală, vaporoasă și mult decoltată. Înainte de plecare din fața casei, se întorsese și luase în trăistuța țesută delicat din bumbac și arnici, costumul de baie, cumpărat anul-trecut, de la Mamaia când a fost singură la mare, fără bărbatul ei, Gigi fiind dus într-o delegație în străinătate.
Ce a mai curtat-o, acolo la mare, domnul Paul cunoscut întâmplător pe plaje. Era un bărbat la 50 de ani, care zicea că lucrează într-un minister și pretindea că-l cunoaștea și pe Gigi, lăudându-l. Era un tip chipeș, care arăta bine la anii săi. Suplu, cu pielea corpului întinsă și nepăroasă, ca la alți bărbați, cu fața permanent rasă și părul puțin grizonat, avea acel „sexappel” de care sunt atrase femeile. S-a interesat unde-i cazată și i-a propus „că dacă vrea”, îi aranjează mutarea într-o garsonieră unde să stea singură tot sejurul. A invitat-o într-o seară la o terasă, care avea și separeuri intime, dar a rezistat tentației mințind „că tocmai în seara aceea a fost invitată la niște rude, și le-a promis că se duce.”
Și cea câștigat!?
Bănuiam, iși zicea ea, ce dorea domnul Paul, dar atunci am avut tăria să mă abțin.
„Dar dacă azi o fi nevoie de a face și plaje, am nevoie de costum că nu mai sunt ca atunci,… singură!”
*
* */

De după niște tufe înșirate ca o perdea de protecție, avertizat de lătratul lui Cuțu, Bebe îi ieși în întâmpinare. Fiindcă stătuse dezbrăcat la soare își mai închidea ultimul nasture de la cămașe când se apropia de frumoasa Violetă.
- Săru’ mâna! Credeam că nu mai vii… Așa o întâmpină pe misterioasa doamnă cu care realizase un mic flirt. Și el în noaptea ce trecuse se gândise la ea. Cu ochii închiși, în gând, îi admirase formele nurilor, ale sânilor, dar și delicatețea în comportament și nivelul la care-și însușise cu temeinicie cultura generală. Vedea în ea un interlocutor pentru toate domeniile. El se specializa în medicină, dar, recunoștea că, în liceu și din citit se obține cultura generală și presupune mult mai multe decât anatomie, fiziologie și chimie. Ce știa el despre muzică și pictură? Literatură numai atât cât i se ceruse ca să treacă cu bine clasa și bacalaureatul. În rest? Nimic! La ea vedea și altceva, mult mai mult decât își însușise el.
- Bună dragă!... Îi răspunse Violeta sub privirile înțelegătoare ale lui Cuțu, care devenise mai îngăduitor cu străina de ieri, dând din coadă să le dea de înțeles că și el pricepe importanța momentului.
Introduse mâna în trăistuță și pe pipăite alese mărul cel mai frumos și oferindu-i-l, continuă.
Azi m-am cam încurcat în treburi, dar nu m-am lăsat copleșită. Trebuia să fierb și laptele că cel de ieri s-a acrit, mai ales că am și întâziat, cum prea bine ști.
Înaintau unul spre celălalt zâmbind și ochii le radiau, transmițând invizibilele dorinți ale iubirii. Violeta i-a întins mâna în care ținea fructul ispitei, așa cum se cuvenea din partea unei doamne, gest la care, fără prejedecăți, el i-o cuprinse și o sărută prelung inspirând plăcutul miros de măr copt și de busuioc. După o clipă de tăcere, în liniștea văii, se oglindiră unul în ochii celuilalt și cu respirația întretăiată de emoție, el o cuprinse în brațe și fără nici o restricție, Violeta, îi oferi, ținând de-acum ochii închiși, ferbințeala buzelor ei senzuale, gest care se materializă într-un sărut prelung. Erau atât de apropiați și lipiți unul de celălalt că-și simțeau inimile cum bat. Pe Violeta o trecu un fior care îi răscoli viscerele, o transpirație spontană se produse și simți cum se prelingea de-a lungul picioarelor. Din această stare euforică, îi aduse la realitate tot Cuțu, care începuse să mârâie, crezând că în această încleștare stăpânului său i se poate întâmpla ceva rău, și trebuie avertizat.

*
* *

Pe drumul de întoarcere spre casă, când soarele trecuse de amiază, legată la picior cu niște feșe făcute din cearceaful adus pentru plaje, Violeta venea șchiopătând în urma vacilor ei. Ziua începuse minunat și din cauza unei mici neatenții se terminase rău. Nu simțea încă durere în pulpa rănită din care cursese mult sânge, oprit cu greu de Bebe, dar… fusese oprit. În mintea lui de medicinist persista ideea unui vaccin antitetanos ce trebuia făcut urgent. Dar de unde să-l iei?

După multe și prelungite săruturi, cei doi îndrăgoștiți ajunseră la punctul culminant pe care hotărâră să-l consume în interiorul pădurii pe o poieniță, la umbra gorunilor, unde crescuse o „pătură” groasă de mușchi și licheni. Locul acesta fusese recunoscut de Bebe până la sosirea Violetei și-l considera ca fiind cel mai potrivit din toate punctele de vedere: era ferit de vederile celor care întâmplător ar fi trecut prin poiană, că drum nu era, înlocuia un pat veritabil dotat cu o „saltea suport” moale și rezistentă, dar înlocuită de pătura naturală, ce permitea o participare fără emoții pentru cei doi amorezi.
Cum nu aveau alte griji decât ale iubirii, s-au dezbrăcat de tot ce aveau pe ei și s-au întors la natură. Sutienul brodat cu danteluță a fost desfăcut din copci de Bebe, neuitând să-i sărute apăsat și umerii cu pielea bronzată și catifelată. Apoi a privit-o din față, i-a mângâiat abdomenul, i-a atins pubisul și i-a admirat cu insistență locul mult dorit. Ochii i s-au oprit și asupra sânilor pregătiți pentru momentul culminant. Mameloanele se ascuțiseră și deveniseră tari, pregătite pentru al „înțepa” pe cel ce îi dorea să-i mângâie și să-i sărute.

Pentru ambii plăcerile au fost intense, precedate de un preludiu până la ignorarea totală a reținerii. În postludiu Bebe i-a admirat în detaliu zona puberală și a asigurat-o , ca specialist, că natura a fost darnică cu ea în această privință atât cu exteriorul drăgălaș și bine proporționat, dar în special cu interiorul îngust și elastic, de invidiat de orice femeie și dorit de orice bărbat.
- Cine te-a iubit o dată, te dorește de-o mie de ori și nu te uită cât trăiește!, i-a zis Bebe când puneau hainele pe ei.
„Dacă-i așa, Gigi, de ce nu o apreciază atât de mult!” gândi resemnată Violeta.
Hotărâseră să coboare pe aceeași potecuţă pe unde au urcat la locul de iubire. Când ajung la marginea pădurii, ea să meargă prima să se spele în apa limpede a gâldăului. Apoi, tot de unul singur, să facă și el același lucru. Așa, ca o măsură de prevedere, chiar dacă pe această vale nu era drum de care..
- Nu trebuie să fi în costumul de baie, că poate apare cineva și te vede cu mai multe vaci de câte ai, când te crezi mai în siguranță! remarcă serios Bebe, convins că nu trebuie lăsată nici o urmă de vreo bănuială.
Panta era abruptă și la coborâre era și mai vizibil acest lucru. Sprintenă ca o căprioară și împlinită de satisfacțiile de care avusese parte în această zi minunată de iulie, pierdu din vedere pericolul cel reprezenta înclinația coastei acoperită cu frunzele uscate picate din copaci în anii trecuți. O mică neatenție, pe când își ademenea cu gesturi și vorbe dulci iubitul, și în ochii căruia se uita, puse piciorul pe frunze, în afara pământului aspru al potecii, cauciucul tălpii tenișilor nu mai avu aderență și alunecând violent, căzu pe abrupt. A avut ghinionul că sub frunzele uscate, mascat de acestea se găsea un ciot de rădăcină ieșita din pământ care i s-a înfipt în pulpa piciorului, intrând în carne profund. De durere a scos un țipăt scurt, ce l-a pus în alertă pe Cuțu și care s-a prezentat lătrând la ei. Sângele curgea șiroi iar Violetei, lacrimile îi umplură fața. Ce ghinion!!...

Din cearșaful ce acoperise „salteaua din mătasea verde” a pădurii, suport al trupurilor împreunate în dogoarea dragostei, se croiră, prin rupere - feși – pentru oprirea sângelui și legarea rănii. În mintea lui Bebe stăruia adminisrarea unui vaccin antitetanos, dar… de unde să-l iei!?...
Trecuse bine de orele amiezii.
Cu piciorul bandajat, mergând agale, Violeta venea spre casă în urma cioporului ei de cornute, unde era așteptață cu masa de prâmz de Mama mare, mama soacrei ei. Târziu și greu ajunse acasă. După ce băgă vitele în oborul lor, închise bine porțile și șchiopătâmd merse „la Vale” la bunica, să mănânce de prânz.
Văzând-o cum arăta și mirată de ceea ce vedea, fu întrebată.
- Da!... ce pățiș Violetă, că te văd bandajată la picior și șchioapăți?
- Prin tufele de la Tăietură, intrai după Steluța care nu mai ieșea la drum, de aceia și întârziai până acum, - iar căzu beleau pe vaca Steluța -, mă împiedecai de un rug, căzui și-mi intră un șteap în pulpa piciorului. Îmi cursă mult sânge, rupsei cearșaful să mă leg. Și acum, mă zvâcâie și începu să mă doară rău.
Fu căinată îndelung și pentru faptul că în gospodăria fie-si erau multe treburi de făcut.
Mâncă prânzul ca deobicei la bunică și când să plece, aceasta îi spuse „că o să-l roage pe Dumitru lui Andrei” să-i ia la păscut vacile în după-amiaza acestei zile, că-s învățate cu ale lui. Pe urmă om vedea!...
Nea Dumitru, cum îi spunea Violeta, era un bătrân blajin. Îndeplinea riguros toate dorințele tinerei doamne venită în sat, să-și ajute soacra, fiind convins că pe lângă binele ce-l face,nu rămânea nerăsplătit. Când venea cu ele de la păscut, la prânz sau seara, primea câte un „șteofâlc” de rachiu, scos de pe fundul butoiului Tomiței, că până la el, - lichidul mult dorit - tâlvul nu mai ajugea.
O sticluță, un deț , un țoi legat la gură cu un fir de ață, se introducea pe vrana butoiului, se scufunda în lichidul rămas și gâlgâitul eliminarii aerului din, îi confirma umplerea . Cu ce plăcere se asculta!! Lichidul din butoi era o țuică îmbătrânită de timp, amestecată cu reziduurile depuse pe pereții butoiului, dar care nu deranjau pe cel care o ingurgita. La gust era deosebită și cantitatea de alcool în lichidul stătut era crescut.

*
* *
Vacile fuseseră mulse, vițeii băgați în cotețul lor, animalele de curte ostoite.
Seara se așezase peste sat, iar Violeta mânca, dintr-un taier, la masa de sub patul de vie din curte, ghiveciul de legume făcut în sahanul de lut în cuptorul din bucătărie. Terminase de mâncat și bea lapte, în loc de apă dintr-o ulcică de lut. Curtea, în locul unde era masa, era luminată „ca ziua” de lampa cu neon din prispa casei.
De-odată, Leu, câinele Tomiții, care aștepta smerit să-și primească porția de mâncare, se repede înrăit la gardul de la drum, lătrând, iritat de un adversar apărut incognito. Larma era mare. De-a lungul gardului Leu, lătra îndârjit la un câine care făcea la fel de cealaltă parte a ulucii. Fugeau când la Deal și când la Vale, căutând o hudă, inexistentă, prin care să iasă la luptă.
Nu i se păruse! Cineva bătea discret în poarta mică de intrare.
Cu greutate, din cauza rănii căpătate, se ridică de la masă și merse să vadă cine este acolo, la ora aceasta. Dacă ar fi fost vreun vecin, ar fi strigat cu voce tare, dar se vede treaba că era cineva strein.
- Cine-i acolo? Întrebă Violeta, ca să se asigure, și să nu deschidă poarta la oricine pe timp de seară.
- Eu, Bebe! Se auzi răspunsul, cu vocea scăzută și bine-cunoscută de ea.
Uitând de durere, cu o îndemânare rapidă trase zăvorul pus și în spațiul întunecat al porții, apăru silueta iubitului, venit incognito.
- Venii să-ți îngrijesc rana. Uitând unde este, o strânsă la piept și o sărută pe gura ce n-apucase să fie măcar clătită cu apă în urma cinei.
Cumpărai de la Dispensar un flacon cu vaccin, apă oxigenată, feșe sterile, tampoane cu rivanol. Rana trebuie vindecată rapid și fără complicații.
Urcară în tinda casei. În timp ce Violeta stinse lampa cu neon, câinii se mai „războiau” alergând de-a lungul gardului din ulucă înaltă.
Intrară în camera din spatele casei a cărei lumină nu se vedea din drum. Violeta merse la găleata cu apă de pe prispă și își clăti bine cavitatea bucală de resturile de mâncare și urmele de lapte. Leu se retrăsese din „luptă” spre masa pe care o părăsise și cuminte aștepta porția ce i se cuvenea și-i dovedise stăpânii că o merită, luptându-se pentru apărarea ei.
Cuțu, cățelul cuminte al lui Bebe se retrăsese și el în șanțul plin cu buruieni din partea cealaltă a drumului, și se „cuibărise” în așteptarea stăpânului. Era un cățel de statură mică, o corcitură între o cățea obișnuită și un Foxterier, cu care, cățeaua, s-a împerecheat întâmplător, în vara când au venit în sat, pe la părinți, ai lui Pupăză. Crescut de părinții săi, acum se atașase de Bebe pe care-l urma peste tot unde se ducea. Și lui Bebe îi convenea compania, mai ales noaptea când umbla prin sat, „vorbind” cu el, să nu-i fie urât.

Retrași în camera din dos, Bebe își pusă în aplicare cunoștințele de viitor medic, dar și de bărbat viril. După ce îi făcu vaccinul, îi curăți cu grijă locul rănit spălându-l cu tampoane de vată înmuiate în apă oxigenată, aplică feșa cu rivanol și apoi pansă piciorul cu banda de tifon. Încurajată de prezența lui și a tot ceea ce i se făcuse, Violetei îi pieriseră durerile și răspunse cu voluptate, dorinței lor. A fost o seară minunată la care nu se aștepta. Încă odată Bebe a dovedit că este în stare și de atașament sufletesc, nu numai de sex.

Spre miezul nopții, pe întuneric, coborâră în curtea casei și strâns lipiți, mergeau spre poartă. Leu nu mai ripostă. Prietenul stăpânii, devenise și prietenul lui și în locul lătratului se gudura însoțindu-i. De la răsărit, peste Dealul Brebului luna plină și gălbuie ca o portocală se ridicase de „un stat de om” aruncâd spre pământ o lumină albăstrie. Două privighetori se întreceau în cântat, iar din văzduh, întâi mai slab, apoi din ce în ce, mai puternic, se auzi zgomotul reactoarelor unui avion. Instantaneu, amândoi ridicară privirea spre cer, admirară lămpile de poziție ale aeronavei și apoi cu un sărut prelung încheiară o seară minunată.
- Ca să vezi, că și o rană prinde bine!...zise Bebe înainte de a pleca și încă mai stăteau făță în față, ținându-se de mâini.
- Noapte bună, dragule! Răspunse ea la salutul lui de plecare și mulțumesc pentru această seară minunată, de neuitat…
- A! Uitasem să-ți dau și astea. Și scoase din buzunar un pachet cu mănuși chirurgicale, din caciuc, necesare la treburile gospodăriei ca să-i protejeze delicatele mâini, care le adusese amândurora, atâtea satisfacții.


*
* *

…Trei seri la rând, a venit alinătorul de dureri. De fiecare dată, Leu era legat în spatele pivniței - ca să nu se mai producă larmă -. Era săturat de mâncare și stătea cuminte, fiind dezlegat numai după plecarea lui Bebe. Cuțu se aciuia în buruienele din șanț, așteptându-și cu răbdare stăpânul.
În fiecare zi nea Dumitru păzea vacile Tomiții și la întoarcere cu ele, cu burțile pline, își primea cota din „șteofâlc” pentru care, după ce se ștergea la gură, încheia cu un Bogdaproste și să fie cui a făcut-o!
În după amiaza celei de a treia zi, Violeta primi o telegramă de la Gigi,
„Mâine 14 iulie, mama mea vine acasă adusă de o mașină de teren . Poate o mai ajuți tu, câteva zile, că a stat mult în spital.” Semnat Gigi
I-a arătat telegrama lui Bebe. După multe discuții în seara aceea, au hotărât că este bine să rămână conform dorinței soțului ei.
Se îndrăgostiseră și trăiau crâmpeie de fericire, ca’n luna de miere.
- A fost prea puțin și nici rana nu ți s-a vindecat! Zise Bebe cu gândurile duse…
- Voi sta cu tine până pleci la examenul restanță.
Dacă se întâmplă ceva neprevăzut și trebuia să plece, Violeta îi dădu scris adresa de acasă și numărul de telefon.
- Cel mai bine este să suni dimineața sau după masă între orele 17 la 20.
- Îți mulțumesc pentru favoarea ce mi-o faci!... îi răspunse Bebe, cu gândul că trebuie se aprofundeze materia pentru examen ca să ia o notă mare și la cursul restant…



VA URMA

Din Văianu la Toronto - Ignatul din copilărie (I)

IGNATUL

Din Văianu la Toronto - Ignatul din copilărie (I) .Joi, 23 Decembrie 2010 , Vizualizari : 34 .
.Anterior1 of 2Următor....În săptămâna aceasta a Ignatului se tăiau porcii de Crăciun. Nu se ştia, sau nu se folosea termenul de sacrificat, care era străin din toate punctele de vedere pentru lumea satului. Tăiatul avea o semnificaţie sacră, cea care aducea prosperitatea în casă, belşugul care te ajuta să treci mai uşor prin greutățile iernii, către primăvară şi mult peste vară. Noi, copiii, de fiecare dată, eram confruntaţi cu ceva dureros, fiindcă în bătătura casei noastre, vrând, nevrând, trebuia să luăm parte la acest ritual, într-un fel barbar. Porcul făcea parte din existenţa noastră sentimentală! Avea şi un nume, chiar creştinesc. Bunica Stătiana, cât a stat la noi, a „botezat” un purcel ce a ajuns porc până la Ignat cu numele de Gore, ca pe fratele meu. Participam la creşterea lui timp de un an de zile. Îl hrăneam, îl duceam la scăldat, îl mângâiam şi-l gâdilam pe burtă cu afecţiune, la care el, animalul, răspundea pe măsură, expunându-şi pielea şi ridicând picioarele când intrai în zonele inghinale, grohăind de plăcere. La fiecare sfârşit de an, aveam în curte şi un purcel al cărui soroc se plănuia pentru Crăciunul viitor.

În sat, erau puţini bărbaţi rămaşi acasă şi dintre aceştia şi mai puţini care aduceau la îndeplinire actul de înjunghiere. Operaţiunea în sine viza secţionarea beregatei si arterelor jugulare şi trebuia făcută repede şi cu precizie, altfel porcul se chinuia şi ţipetele lui ţineau satul în alarmă. Cu cât porcul ţipa mai mult, cu atât măcelarul de ocazie era mai desconsiderat de comunitate, „că a chinuit animalul”.

La noi în curte, în anii copilăriei mele, de cele mai multe ori, porcul a fost tăiat de nea Dumitru Boştină poreclit Ciufanu, acela care, an de an, fura vara ceapa mamei din Dos, din dealul cu via noastră. Fiindcă se ştia, mama totdeauna punea câte un răzor de ceapă în plus, „că vine Ciufanu şi fură.” În compensaţia cepei furate, ne făcea acest serviciu gratuit. Treaba era planificată din timp, pentru că Ciufanu participa la multe familii, la tăiatul porcilor, chiar la două, trei gospodării într-o zi.

În ziua stabilită, mama se scula mai de dimineaţă, pregătea „rosturile” necesare, adică lemnele de foc, căldările şi apa adusă proaspăt, ca să fie, albia porcului, adică vasul în care se puneau pentru sărat carnea şi slăninile, postăviţa pentru maţe, vătraiele pentru pârlit. Turta de mălai si mâncarea se pregăteau până în ziuă, că apoi nimeni nu mai avea timp de aşa ceva! Cea mai dificilă operaţie în această activitate era jupuitul. Era considerată risipă să pârleşti porcul cu paie şi să nu recuperezi pielea și părul, trebuitoare în gospodărie. Aproape toată pielea, mai puţin o porţiune de pe burtă, era jupuită, pentru că din ea se meștereau opincile pe care noi le purtam în picioare, tot timpul iernii.

Când eram în clasa întâi de liceu, după trei luni de folosinţă, bocancilor lui Gheorghe, cumpăraţi de la Brăila de moş Dumitru cu mulţi ani înainte şi care-i rămăseseră mici şi-mi fuseseră transferaţi mie, li se rupseseră feţele, îmbătrânite de timp, motiv pentru care, după vacanţă, m-am întors la liceu încălţat cu opincuţe din piele de porc, care se „asortau” de minune cu hainele din dimie aspră, lucrate de Gore Drulă, croitorul satului, care învăţase meseria în armată. Ce umilinţă am suferit când colegii orăşeni au râs pe seama încălţărilor mele! Nu era de-ajuns că duceam cărţile într-o traistă, cu rol de servietă, confecţionată şi ea din păr de capră?

Interesant un lucru pe care n-am putut să-l dezleg. În dimineaţa zilei sacrificiului, în oborul animalelor era întotdeauna o linişte apăsătoare. În cocina porcului nu se auzea nici o mişcare! Pentru ultima oară, porcul şi purcelul „moştenitor” stăteau afundaţi în culcuşul de paie, parcă intuind tragedia deznodământului. Ce fel de telepatie funcţionează? Ar pute fi o coincidenţă?

Când Ciufanu intra în bătătura casei, noi, copiii, aşa cum eram îmbrăcaţi, ne urcam în pat, ne aciuiam sub o pătură şi ne introduceam degetele în urechi, să nu auzim ţipătul sfâşietor de dureros al animalului prins, trântit la pământ, imobilizat de picioare şi înjunghiat fără milă. Acolo, în pat, nu scoteam o vorbă şi doar din când în când mai eliberam timpanele pentru a şti ce se mai întâmplă. Totul era terminat când măcelarul de ocazie și ajutoarele sale începeau să vorbească şi să stabilească modul de continuare a treburilor, în timp ce animalul îşi da duhul.

După înjunghiere şi când tot viul se scursese din el, porcul era urcat în tinda casei, apoi era adus în camera în care eram şi noi, cameră unică, funcţională ca dormitor, bucătărie şi pentru orice activitate ce nu se putea face afară, în frig.

- Coborâţi din pat, dracilor, că făcurăţi hurdu-burdu din casă! Așa spunea mama când vrea să ne certe pentru dezordinea ce-o lăsam în urma noastră. Ia uite, se suiră cu opincile în pat! Vă e milă, dar muşcheţii vă plac?!! mai continua mama cu sudălmile prefăcute, deşi chiar şi ei îi picuraseră câteva lacrimi din ochi...

Pe scânduri curate din lemn de plop, coborâte din podul şoprului cu fân, porcul era aşezat, jupuit, spintecat, tranşat în părţi bine stabilite, conform datinii străbune. Despicarea se făcea pe lângă șira spinării, după ce stratul de slănină era crestat, moment solemn, când gospodina aducea cotovaica din coajă de dovleac plină cu sare, din care măcelarul lua cu mâna dreaptă, să săreze locul încrustat în cruce, gest însoţit de urare : „Să trăiţi, să-l mâncaţi sănătoşi !”, la care gospodina mulţumea prin : „Să te audă Dumnezeu şi să mai vii şi la anul!.” Plata pentru această munca a măcelarului, consta din mâncarea şi băutura consumată după terminarea trebii. Din bucătile de carne cele mai gustoase, nea Dumitru umplea un tuci de carne, din care nu lipseau cei doi muşchiuleţi din zona rinichilor, pe care mama îl punea pe plită. Când carnea se prăjea, odaia se umplea cu un miros apetisant, care se răspândea până în vecini. Sub pat, stătea ascuns Pârtoc, motanul casei, care şi el aştepta mieunând din când în când, dar nu deranjant, ca să fie scos afară, să i se dea ceva din prospătura care ocupa încăperea.

...Sacrificările în sat începeau în ziua de Ignat şi continuau până aproape de Crăciun. Deci erau în zile de post, dar în ziua tăierii toţi ai casei se „dedulceau” din ceaunul plin cu muşchi şi jumări din slănină perselată cu carne, rumenite cât trebuie, „udate” cu ţuică fiartă şi vin de ananas, după care se închinau şi cereau iertare Domnului, pentru păcatul comis.

...Când aveam vreo şase sau şapte ani, într-un asemenea moment, bunica Mama Măria, conform obiceiului, n-a gustat din ispita păcătoasă şi eu, din multă iubire pentru ea, am făcut la fel. Pe aceeaşi masă cu trei picioare, lângă castronul imens cu bunătăţi, era şi strachina noastră cu iahnie de fasole fiartă şi dreasă cu ceapă zdrobită, dar fără prăjeală, nici măcar cu ulei. Sub ochii mei de copil pofticios, Riţu, fratele mai mic, se lăfăia cu jumări rumenite, pe care le lua cu mâna direct din vasul dedulcit şi, răutăcios, mi le trecea pe la nas, dându-mi motiv să-l plesnesc cu lingura de lemn peste degetele în care ţinea bunătatea culinară, care a căzut chiar în strachina cu fasole, spre indignarea tuturor comesenilor.

Masa s-a încheiat cu plânsetele noastre: el de durere, şi eu de ciudă, „că mi-a făcut-o Rițu în necaz”! (Va urma)

Mugurel Pădureanu-Coarba





.Tags:
crăciunignatparlirea_porculuiprosperitatesacrutaiere_porcitradiţii

Comentariu nou Cautare RSS Comentarii (0) Scrieti comentariu
Detaliile dvs.:
Nume:
Email: fara notificarecu notificare Web:
Comentariu:
Titlu:
UBB: -culoare-aquanegrualbastrufuchsiagriverdelimemaronavyolivepurplerosuargintiutealalbgalben -marime-minusculmicmediumareimens


Message:
Securitate
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

< Anterior Următor >

BLESTEMUL JUGULUI

JUGUL DIN GURA LUPOII


Amintirile plăcute ale copilăriei îmi sunt legate strâns și de Lupoaia, un loc așa denumit ce se afla la vreo patru-cinci kilometri de casa părintească. Acolo, între alții și părinții mei, prin dotă, aveau un loc cu fâneață și pădure. Mama îl primise ca zestre la cununie și în fiecare an mergeam să-l îngrijim, adică duceam gunoi de grajd și apoi după vremea cositului adunam fânul și lemnele uscate din pădurea crescută în capul locului.
Pe timpul verii, după cosit, când pe izlazul din aproprierea satului nu mai era iarbă suficientă, plecam duminica, cu vitele să le pășunăm, toată ziua, pe Lupoaia. Aveam proprietate și nimeni n-ar fi îndrăznit să ne întrebe ceva de rău, anume… ce căutăm noi pe acolo?!
Când fânul era strâns de pe toate țarinile, se dădea drumul la pășunatul obștesc și totul se făcea într-o voioasă devălmășie. Prezența mea pe aceste meleaguri mi-a imprimat unele din cele mai frumoase momente din viața de copil. Ne adunam mulți copii din satele comunei și cu noi veneau chiar și oamenii maturi care n-aveau copii de ajutor, și timp de o zi de vară până ‘n seară nu conteneam cu jocurile, în voie și nesupravegheați de părinți, lipsiți total de alte griji. Vitele erau slobode, aveau iarbă și apă îndestulătoare și n-aveau unde să dispară, cum se întâmpla de multe ori pe izlazul satului. Doar câteodată mai apărea cineva care avea și vreun taur cu porniri firești de împerechere, care prin boncănitul lui, în căutarea unei vaci în călduri, ne deranja jocul, mărindu-ne curiozitatea să-i vedem bărbăția, dar nu pentru mult timp. Nici fetele, că erau și fete între noi băeții, nu se rușinau când vedea măreția masculină a buhaiului și, deopotrivă, ele mai pe ascuns, priveam spectacolul împerecherii!
Dumineca dimineața, fiindcă numai în zi de sărbătoare se mergea pe Lupoaia, la plecare de acasă, în trăistuțe confecționate din păr de capră sau drugani, țesute în război, ni se punea mâncarea pentru o zi și eram trimiși să păstorim vacile și uneori chiar, oile și caprele.

*
* *

Lupoaia este o vale lungă, brăzdată de pârâul cu același nume. Cam pe la jumătate, valea se împarte în două, având un afluent minor numit Lupoița, fiind despărțite de un deal numit Piscul.
Locul nostru se afla la capul Piscului, cum apărea trecut și în registrul agricol și când venea timpul, puteam păstorii și pe Lupoaia și pe Lupoița, și nimeni nu ținea vreo socoteală.
Eu preferam să merg pe Lupoița, fiindcă aici, proprietarii locurilor erau în majoritate cei din satul meu și toți copiii ne cunoșteam bine. Iar Mența, fata pe care o simpatizam, mergea numai aici, unde avea o suprafață mare de fâneață și pomi fructiferi. Și ei îi plăcea de mine. După o asemenea duminică petrecută în Lupoița, la jocurile în care ne țineam de mână, am fost nedespărțiți ziua întreagă, iar transpirația palmelor ne-a unit și mai mult sentimentele. Mi-a dat să mănânc bunătăți din trăistuța ei, care mie îmi lipseau. Cred că aveam 14 ani, iar ea 13 ani. După această frumoasă zi, drept atenție, am primit de la ea în dar un frumos și nou portmoneu bărbătesc. Era confecționat din piele și precis era al tatălui ei. Îmi era tare drag și l-am folosit mulți ani după terminarea liceului. Era încăpător și cu multe despărțituri. Părinții mei s-au mirat când au aflat și au vrut să-l înapoieze părinților ei, dar sau răzgândit după ce m-au văzut plângănd, fiindcă idila mea ar fi avut de suportat consecințe. Să fi fost semne ale primei iubiri!?...
În anul următor, după examenul de capacitate, într-o superbă seară de Sfântul Ilie, când ne întorceam pe întuneric de la o nedeie și eram numai noi doi, mi-a acceptat dezinvolt să-i mângâi sânii fără sutien, băgând mâna pe sub ciupag. Atunci am simțit pentru prima oară în podul palmei de adolescent, încă inocent, căldura ademenitoare a țâțelor de fetiță, care „fierbeau”. Nu erau mai mari decât merele pietroase, astfel că aveau loc în căușul palmelor ce le mângâia, transmițând dorințe firești și înflăcărate, în ambele sensuri. Dar, numai atât a fost să fie…
*
* *

…Citind într-o monogafie a comunei, unde este scris în unele documente de pe la anul 1600, reiese că această vale fusese cândva locuită. Satul de aici se numea Lupoaia și aparținea chiar de această comună. Dovada târzie o confirma exzistența grădinilor de zarzavaturi și flori, pomii fructiferi specifici curților, știubeiele și cișmelele cu apă rece limpede, și fără miros ce ieșea din pânza freatică, suficiente ca număr pentru un sătuc. Fântâna lui Ciupercă, fântâna Doamnei, fântâna lui Robu sunt doar câteva exemple. Ba mai mult, se povestește că de la acel străbun legendar zis Ciupercă vine numele comunei de azi, Ciuperceni.
Cu timpul și, în mod deosebit, după dezvoltarea rețelei de drumuri, populația s-a retras din văgăuna Lupoaia și s-a stabilit pe Șoseaua Mare, creând în acest fel un sat cu o istorie nouă în comuna Ciuperceni. Intrarea pe valea Lupoaia se făcea ca și acum, aproximativ pe la mijlocul satului înșirat pe drumul național construit la sfârșitul secolului al 19-lea, purtându-i numele. În acest loc începe istoria povestirii mele, care pe cât pare de simplă, pe atât este de cutremurătoare.

Imediat la intrarea pe drumul de care și căruțe, ce pătrunde de-a lungul văii, pe vremea aceea se găsea un obor pentru vite cu șopron, grajd și grădină de legume și un loc cu clăi de fân și coceni, care aparțineau unui gospodar harnic, a cărui casa fusese așezată la câțiva zeci de metri, dar pe drumul principal, adică Șoseaua Mare. Pe un salcâm scorburos de vreme și megieș acestui ocol, se găsea spânzurat la loc vizibil și mai la înălțime un jug de car, cu tot ce ținea de acest obiect. Sub jug, pe o scândură putrezită și ea de intemperii, era scris cu o vopsea neagră, un blestem și o chemare: „Trecătorule blestemă să se aleagă praful de el și de copiii celui ce a furat boii care trăgeau la acest jug”. Scrisul era stângaci și era făcut de cineva fără pretenții, dar crea fiori trecătorului.

Nu era dată să intru pe această vale și să nu-mi arunc ochii ca să privesc cu luare aminte acel obiect, știind pe de rost ce scria pe cea scândură prinsă în două cuie sub acel jug și în sinea mea să nu zic și eu: „Să-l pedepsească Dumnezeu pe acel hoț!” blestem care-mi dădea fiori și în somnul meu de copil.
Gospodarului ce stăpânea grajdul, într-o noapte de vară cu furtună și trăsnete ce spintecau cerul, vreme să nu scoți din casă nici un câine, i se furaseră cei doi boi, averea cea mai prețioasă pe care o avea. Era un lucru nemaipetrecut și nemaiauzit în zonă. În biserică, la slujba din duminica ce a urmat acelei zile și în următoarele, enoriași smeriți și triști s-au închinat și s-au rugat lui Dumnezeu ca asupra hoțului să arunce cele mai cumplite blesteme. Chiar preotul comunei a rostit acatiste de pedepsire, în credința că totuși, hoțul dacă-i localnic, îi va abandona pe Sălban și pe Prian și gospodarul stăpân, care mereu îi căuta, îi va găsi curând, păscând pe vreun fund de vale, pe undeva, cu tufe și iarbă multă, sau închiși la gloabă, pentru pagubele făcute cuiva.
Dar nu s-a întâmplat așa…
*
* *

Terminasem studiile și, din pui de țăran, devenisem domn suficient de școlit, ca să fiu respectat de cei rămași în sat. Nu mai mergeam să pasc vacile pe Lupoița, nu mă mai întâlneam cu Mența, dar îmi plăcea ca la sărbători ale satului să merg la casa părintească, să fiu alături de mama, tata și, din când în când și de frații mei, care veneau și ei ca și mine, să ne bucurăm împreună de bunătățile preparate de mama, în asemenea ocazii. Acele ciorbe din carne de pasăre, acrite cu aguridă, sarmalele din carne de porc învelite în foi de varză și fierte în oală de pământ, piftiile din carne de gâscă și friptura de curcan pe cartofi, făcute pe vatră și în cuptorul unde se coceau gustoasele pite din făină de grâu, numai în acest loc, aveau un gust fără seamăn.
La astfel de sărbători, ne bucuram de prilejul ca să mai vedem și lumea satului, pe cei care odinioară ne-au dat învățătură sau povețe, mergeam și la nedeia din Via Sârbului, unde se adunau tineri și bătrâni și horele se întindeau până târziu, după apusul soarelui.
Devenisem bărbat, soț și tată și cu toate schimbările din viața mea, îmi plăcea să admir sârbele și horele de mână, chiar dacă atunci când eram tânăr nu mă dădeam „în vânt” după ele. Tinere fete și neveste, îmbrăcate în superbe costume naționale, prin frumusețe și ținută făceau deliciul și farmecul sărbătorilor și-mi răscoleau amintirile din vremea, când eram flăcău și seara le conduceam acasă, dar rând pe rând, pe Domnica, Ranța, Veronica, ca să enumăr numai câteva din câte au fost.

Într-o asemenea împrejurare, l-am cunoscut pe nea Păntilie, tatăl fostului meu coleg de școală și apoi de gazdă când aveam serviciu, cu care eram bun amic. Tilică, așa îl chema pe colegul meu și fiul lui nea Păntile, era un om de mare caracter și era în stare să facă orice dacă-i cerea-i. Și iată, acum cu totul întâmplător, îi cunoscusem și tatăl, care a venit la mine, lăsându-mi o impresie deosebită. Se arăta un om serios, volubil și permanent cumpănit și cumpătat la toate vorbele rostite, deși era tăran neaoș, cum se zice.

…Din cele povestite, i-am înțeles supărarea. Că, din trei copii pe care i-a crescut, acum a rămas singur. Nevasta i-a murit. Băiatul cel mare, rămas în sat la casa lui, se făcuse cantonier și avusese un necaz mare. Din cauza neatenției lui , pe când tăia un copac de pe marginea unui drum într-un loc devenit nepotrivit, acesta a căzut peste o femeie gravidă care tocmai atunci trecea cu bicicleta pe acolo, fiind răpusă înfiorător. N-a murit repede și nici nu putea fi ușor eliberată de sub lemn. Vaietele ei, până s-a sfârșit, erau îngrozitor de cumplite, iar tabloul era tulburător pentru oricine. Când copacul a fost dat la o patre, femeia era deja moartă, doar în abdomen îi mai mișca copilul.
…„Acum, domnule Ionel, stă după gratii de mai mulți ani. Are doi copii mici și nevasta s-a făcut curvă de când el este băgat la pușcărie! mi se jeluia nea Păntilie. De Tilică nici nu trebuia să-mi mai spună, că știam, fiindcă plecase de mult în alt oraș. „Tilică-i plecat și nu vine …cu anii pe acasă! ” a zis taică-su, ca să se ușureze. Fiică-sa se măritase în altă comună și nici ea nu mai dădea pe la casa părintească, fiindcă n-o lăsa bărbatu-su!, a continuat nea Păntilie. „Duc o viață de câine, domnule, și-i greu de trăit așa. parcă l-am omorât eu pe Dumnezeu!”... se mai tânguia nea Păntilie înainte de a ne despărți.
Se făcuse întuneric, horele se spărseseră și am plecat spre casa părintească unde poposeam în noaptea aceea. Ziua trecuse repede, mai văzusem lumea în care crescusem și din care mă desprinsesem și eram împlinit sufletește.
Momentele frumoase trec repede. Acasă, le povestesc a lor mei cum m-am distrat la nedeie, cu cine am vorbit, ce fete frumoase am mai văzut și ce frumos cântă banda lui Murgu, un mic taraf de cinci lăutari renumiți, din Părău.
- Măă! zise mama. Fii atent cu umblatul ochilor după fete și muieri tinere că ești însurat, ai nevastă frumoasă și mâine-poimâine și fie-ta ajunge de vârsta ăstora. Să știi că s-au făcut afurisite și cele de aici. De la 14 ani le umblă și lor ochii după oamenii mari, că de cei de vârsta lor nu le mai „place”, zise mama ca să audă și tata pe care-l bănuia că „trăiește” cu una a lui Civit, o țigancă nemăritată, dar frumoasă foc, despre care se zicea că umblă singură după ciuperci și când nu-i vremea lor, prin pădurea unde tata era pădurar. Tata asculta, dar se făcea că nu o bagă în seamă. Nu nega dar nici nu riposta la reproșurile mamei, care se îndreptau spre el. Nu împlinise 60 de ani și în agenda cu trecutul lui sentimental, mai fuseseră și alte cazuri dovedite. Pe una, deși știa bine despre legătura ei cu tata, mama chiar o folosea să-i sape grădinile și o chema mereu, dar n-am înțeles-o niciodată ce gândea.
Iar pe nea Păntilie cu care vorbisem, pe care-l cunoștea mai bine tata, omul fiind din alt sat, mi l-au căinat: Cum se poate un om cu frica lui Dumnezeu, în viață să dea de atâtea necazuri ca omul acesta!...
- Vai! În ce chinuri a murit amărâta aia de nevastă-sa!... zise mama. Cred că a avut cancer la mațul gros. Fiică-sa n-a dat pe la ei, băiatul cel mare este la pușcărie, iar Tilică, fostul tău coleg, era prin Rusia și amărâtul acesta de bărbatu-su nu mai reușea să facă nimic. Acum și-a mai revenit. Ea a murit de doi ani, dar a fost vai de lume în casa aceea! Zice lumea că acum merge des pe la cimitir și nu lipsește în nici o duminică de la biserică. S-au minunat sătenii de el, cât de credincios a devenit nea Păntilie. Toată viața n-a călcat prin biserică, decât la Înviere, când ducea căpețelul și oul roșu să-l vadă lumea că-i darnic. Acum, după ce a dat de rău, mai aprinde și lumânările în policandre la slujbele ce se fac dumineca și ține locul paracliserului Vasile al Polinii, care a murit anul trecut. Așa ajunge omul când dă de suferință, că n-a prea crezut în Dmnezeu, cum a zis Crăcănel al lui Ferdinand, vecinul lui, care ne-a povestit de el astă-vară, când a venit de a adunat corcodușele de pe locul muierii unde a fost casa lui tat-su, Vernescu!…

*
* *

Cred că trecuseră trei ani de la povestea asta și, de Vinerea Mare, când toți ai casei părintești ne-am reîntâlnit pentru a păznui sărbătoarea satului, am ascultat înmărmuriți povestea despre nea Păntilie, spusă de-acum cu amănunte de mama, meșteră în a reda foarte atrăgător un eveniment cu o mare încărcătură emoțională, ce a uimit întreaga comună și-i plăcea să fie ascultată cu mare interes.
- Hai, că o să vă spun ceva de o să încremeniți, începu mama să vorbească când copiii ei și soțiile lor erau așezați la masa plină de bucate.
- Mamă, te rog mai lasă-ne să mâncăm, că, dacă e de rău, ne piere pofta, zisei eu care o știam pe nevastă-mea mofturoasă Și chiar nu-i plăceau veștile rele spuse la masă.
- Ba, mamă, spune-ne! interveni cumnată-mea, amatoare de senzații tari, femeie gureșă de n-o pridudea nimeni. Că doar n-o fi ceva să nu putem dormi la noapte. Dar, dacă-i cazul, bem mai mult, că vinu-i bun și adormim tun, că așa-i la praznic. La mine acasă vorbesc și toți deodată când, au ceva de povestit, continuă ea.
- Las-că vă spun după ce aduc friptura!... hotărî mama, știind-o mai capricioasă pe noru-sa cea mai mare, pentru care avea oareșce respect. Știa că se mai supărase odată când erau numai amândouă și se apucase să-i spună ce-a pățit a lui Vâjaică, cu bărbatu-su care se făcuse moroi. În noaptea aceea, noru-sa n-a mai ieșit afară nici pentru ea și-a făcut pipi într-o ulcică, de spaima în urma poveștii pe care nici n-o ascultase în toate amănuntele ei. Deznodământul l-am aflat eu mai târziu, că și mie mi s-a povestit, tot de mama dar altădată.
„- Atunci, biata muiere nu mai suporta prezența prin gospodărie a bărbatului făcut moroi, care, seară de seară, bântuia și hurducăia prin podul casei, răsturnând toate oalele, că îl auzea burfuind prin lăzi, că umblă prin pivniță unde a dat drumul vinului din butoi după ce a tras cu tâlvul și-a băut dintr-o ulcea de la Joi Mari, deși avea slăvină la care a umblat și pe care a lăsat-o slobodă să curgă încet toată noaptea, de s-a făcut baltă de vin de te udai la picioare… Că o dată când țesea la război, i-a suflat în lampă și apoi pocnea din bici pe bătătură, de lătrau câinii ca la urs! Că până la urmă, nemairăbdând, s-a rugat de Dumitru lui Besoi, cântărețul bisericii, să vină să citească rugăciuni și să tămâie peste tot.
Când, cântărețul și-a terminat rostul, era seară, a zis amin, s-a închinat și a dat să se ridice ca să plece. Nu putea și a observat că avea picioarele legate cu o funie de piciorul mesei pe care citise rugăciunile, de era omul, să dea în altele!
„- Mamă, să știi că nevastă-sa n-a scăpat de el, de moroi, decât când l-au dezgropat și iau înfiptt în burtă un piroi de-al mare, de se bat în căpriorii coperișului la cășii. Și așa s-a încheiat povestea cu moroiul Vâjaică.”

*
* *

…Friptura de curcan era pe terminate și bine stropită cu vin de ananas, făcut din strugurii din Dos. Eram cu toții într-o o bună dispoziție, când, mama nu mai avu răbdare și începu să ne povestească.
- Măăă, să vă spun ceva să vă cruciți nu alta!
Păntilie, tata lui Tilică, colegul tău, Ioane, a căzut la pat și a zăcut o jumătate de an, de i-a picat și carnea de pe spinare. Era tot o bubă și puțea de viu.
- Da, ce faci Lenuță, te scoli ?! Nu stai să asculți și tu, că doar toată lumea știe!...se adresă mama neveste-mi care începuse să i se întoarcă friptura prin stomac de greață și da să plece afară din camera unde era pusă masa.
- Hai, Lenuță, nu pleca!... zise și cumnată-sa Mioara, avidă de senzații tari, mai ales acum, după ce băuse o ulcică plină ochi cu vin, după alte trei pahare cu țuică din cea bună, chiar dacă era făcută din corcodușe.
- Dacă nu-i place să asculte, poate să plece, dar voi trebuie să știți, zise mama puțin deranjată că noru-sa, a mare, a rămas tot așa și nu-i ascultă vorbele și era convinsă că povestea ei, fără o noră, nu mai avea același efect. Dar continuă…
A venit Măria lui Potop la popa al nost’ și l-a chemat să-l grijească și să-l spovedească pe Păntilie al Constandinei din Boștini. Asta i-a fost dorința lui fiindcă voia să moară și nu putea. Nu mai ieșea sufletul din el și putrezea de viu…
Și-a luat popa din camera bună, patrafirul, Biblia și un cornet cu tămâie și le-a pus într-o valizoară, s-a urcat în cabrioletă, că era departe de mers pe jos, și s-a înființat la poarta lui nea Păntilie. A intrat în bătătură și n-a dat de nima. Nici măcar un câine care să-l latre! Femeia care venise la popă să-l roage era la ea acasă și dădea la porci să mănânce, că se răciseră lăturile cât a umblat ea după preot. Ea avea grijă de el, dar nu sta cu el si trecea de două-trei ori pe zi să-l mai curețe și să-i dea apă, că de mâncat nu mai mânca de vreo lună și aștepta să moară, și când s-o întâmpla, să-l anunțe pe fiu-su, pe Tilică, să vină să-l îngroape. Copilul al mare era tot la pușcărie, iar fie-sa nu venea de mult pe la el, numai Dumnezeu poate știi de ce?! Nu venea nici când trăia mumă-sa, că s-a văzut de toată lumea că-s neamu’ lu’ dracu…
A intrat popa în casă și s-a speriat când l-a văzut cum arăta. În hodaie puțea de nu puteai sta și a aprins imediat tămâia într-o strachină ciobită de pe masă. Pe pat, sub o pătură de drugani, pe un căpătâi de mult nespălat și umplut cu paie, se vedea doar capul muribundului, un cap numai piele și os, ca de mort. Ochii i se mai mișcau, dar erau duși în fundul orbitelor, ca-n două corobăi de ciocănitoare.
- „Ce faci nea Păntilie, zise popa către el, înainte de a se apuca de treaba lui.”
- „Rău fac, părinte, răspunse el cu graiul stins… și nu-mi iese sufletul cum aș fi crezut. Am rugat-o pe Măria, fata asta ce mă îngrijăște, să vă cheme, să mă spovedesc și să mă grijiți, că poate numai așa m-o lua Cel de Sus, c-am putrezit de viu”, continuă nea Păntilie, după ce ceruse să-i dea să înghită o gură de apă dintr-un ulcioraș cu tâță, care era pus pe masă și din care putea bea din poziția în care se găsea.
Erau numai ei doi. Ușa la cameră fusese lăsată deschisă de preot, ca să mai intre puțin aer, că mirosea mai rău ca lângă un hoit.
Cu patrafirul pus peste capul ca de mort și Biblia în mână, preotul asculta jelania muribundului și era înmărmurit de ce auzea.
- „Părinte, eu am fost um mare păcătos și de aceea cred că nu pot muri! Dumnezeu mă pedepsește pentru păcatele mele, pe care nu le știe nimeni, cum și când le-am făcut, nici măcar nevastă-mea care s-a dus și m-a lăsat singur să le ispășesc.
…Când eram tânăr, soru-mea care era mută și stătea cu noi în casă m-a supărat că n-a vrut să facă cum vream eu în ziua aia și-am bătut-o rău de tot. Mai era și bolnavă și-a murit noaptea, după loviturile mele. Lumea credea c-a murit de boală. Uite, o văd ca acum. Se uita plângând în ochii mei și eu dădeam în ea cu un ciorap plin cu nisip, să nu rămână urme. Dar nici acum nu știu de ce am fost așa de rău în ziua aceea! Fără motiv eram pornit împotriva ei. Când o vedeam prin casă, care trebuia să-mi rămână mie, că așa zisese tata și trebuia să mă însor, mă apuca nebunia! Una, pe care o iubeam, mi-a zis că nu se mărită cu mine, că nu vrea să fie cumnată cu o mută care mai stă și cu noi. Dar nu m-a vrut nici după moartea soru-mi, deși am pețit-o cu cătători de casă.
Roagă-te, părinte, să mă ierte Domnul și să mă ia, că nu mai pot îndura!”
Când popa deschise Biblia să citească maslu, nea Păntilie îi făcu semn cu mâna uscată și galbenă ca turta de ceară, că mai are ceva de spus.
Între timp, în tinda casei apăruse Măria care auzise de la Ioana lui Cărășel de venirea popii, c-avea cabrioleta cu calul la poartă, și stătea ferită de vedere și asculta încremenită spovedania bătrânul de care avea grijă și nu-l mai lua Dumnezeu.
- „Și mai am un mare păcat, părinte, pentru care nu mă ia… și făcu o pauză să mai răsufle, că se înfunda când vorbea mai mult.
- Jugul din gura Lupoii, care a stat agățat atâția ani acolo, până a putrezit, a fost purtat de boii pe care eu i-am furat și i-am vândut în bâlci, la Vânju Mare… Iar se opri, parcă să-și ia avânt, și începu să tușească, dar își reveni mai apoi și continuă:
- Mă intorceam de la o concentrare, că plecasem spre seară din târg și mergeam pe piciore și m-a prins ploaia pe drum, tocmai când am întrat în Șoseaua Mare, prin dreptul lui Covrig. Era noapte târziu și n-aveam unde mă scuti. Lumea se culcase și n-aveam la cine bate. Fiindcă trăznea rău, am intrat în oborul cu șopru din Gua Lupoii. Vitele culcate gemeau de sătule și rumegau, iar ploaia răpăia pe acoperisul de șindrilă. În lumina fulgerelor, le-am numărat și erau patru: doi boi legați de iesle , o vacă și un vițel băgat în țarc. Simțeam că mă hodinesc după atâta drum și lipsă de acasă. Stătusem concentrat patru luni și n-aveam un ban. Nevastă-mea era acasă cu copilul al mare și muncea cu ziua pe mâncare. Nu știa că vin…
Deodată, mi-a venit un gând rău, care începuse să mă frământe. Când s-a oprit poaia, am sculat boii și i-am scos pe poartaă și, ținându-i de funii, i-am mânat pe drumul Lupoii. Când am ajuns în fundul Lupoiței ploaia se oprise, norii se risipeau și luna răsărea rotundă cât fundul căldării de făcut mămăligă.
Am legat boii de coarne cu o funie și, mergând printre ei, am trecut pe Lupoița, peste dealul Bujorăscu și, când s-a luminat bine, eram la Broșteni. Într-o zi și două nopți, am ajuns la bâlci la Vânju Mare, unde i-am vândut... Păntilie mai trase, iar, un ropot de tuse.
- Am luat pe ei bani cât nu-mi venea să cred. Boii erau tineri, mari, grași și plăvani. Te ciupeau din ochii! Cel ce i-a cumpărat era măcelar și i-au plăcut cum arătau. Am mers cu el acasă și am stat lângă el până i-a tăiat, unde am fost bine omenit…
Pieriseră și nu-i mai găsea nimeni, oricât i-ar fi căutat. De mulțumire față de afacerea făcută, cât am stat la el și l-am ajutat, mi-a dat să beau numai vin vechi și negru, ca păcura, cum pe la noi nu se face. Eram cel mai fericit om…
M-am întors acasă după cinci zile bogat, dar nimeni nu știa de isprava mea. Am venit tot noaptea. Muierea când m-a văzut era mai mult decât bucuroasă că m-am întors sănătos de la armată. A doua zi, toți vecinii au venit la mine să mă întrebe cum a fost și ce-am făcut eu concentrat. A fost mare veselie, și eu i-am omenit pe toți cu de toate, c-aveam o traistă plină de bunătăți, de s-au mirat de ce bine mi-a mers și ce mult m-am schimbat, numai în patru luni de armată!... Mai făcu o pauză să răsufle
- Țineam banii în podul casei, într-o oală bine acoperită, pusă sub o cosoroabă, loc numai de mine cunoscut. Din ei mi-am făcut șoprul și uluca că s-au mirat vecinii… de câți bani am câștigat prin muncă la concentrare, fiindcă așa le spusesem.
Din cele povestite de muiere și de vecini, am auzit că pe un salcâm, stăpânul boilor furați a pus jugul și un blestem scris. Mi-am făcut drum fără nici o treabă și m-am oprit să-l căinez pe bietul om de ce necaz mare a dat peste el. Apoi, nu mai treceam pe acolo și niciodată n-am ridicat capul să văd ce scria pe scândura de sub jug.
Mă prindeau frigurile, dar ce mai puteam face? Asta a fost părinte!

…Când popa se ridică să facă maslu, Măria coborî ușurel pe scară, se duse până la poartă pe care o deschise și o trânti să facă zgomot și apoi urcă din nou scara, vorbind singură ca să fie auzită că vine. Intră în casă și, ca și când n-ar fi știut nimic, se puse rezemată de perete, pasivă și încremenită, ascultând rugăciunile preotului.

După cele auzise pentru prima dată în viața sa, nici preotului nu-i venea să creadă că, tocmai acum la vârsta asta, aude o asemenea spovedanie. Nea Păntilie era un enoriaș gospodar și considerat printre cei mai cinstiți din sat și taina trebuia s-o păstreze numai pentru el, rugându-l pe Domnul să-l ierte pe vinovat, care până acum s-a arătat a fi bun și săritor să ajute pe cel ajuns la ananghie și cu credință în Dumnezeu.
Știa ca toată lumea din comună și din împrejurimi despre furtul boilor, cu zeci de ani în urmă, dar nu și- a închipuit vreodată, că lui i se va spovedi hoțul!...

După popă, ieși din casă și Măria și când acesta dădu să iasă în drum, îi spuse „Săru’ mâna părinte!”, puse gujba la poartă și plecă la soru-sa, Veta, să-i spună tot ce a auzit.

- ”Fă!... Eu nu mă mai duc la ăsta, că-i moroi de viu! N-a mai mâncat de două săptămâni și m-am bucurat că nu se mai cacă pe el, că și pișatul îi pute, ca la cal. Tu știi de ce nu moare și atâta se chinuiește?...
Se spovedi la popă că a omorât-o pe muta, soru-sa care a fost găsită moartă în casă, când el era tânăr. A mai sus că a furat și boii de la gura Lupoii unde era tabla aia cu blestemul și s-au dat atâtea acatiste. Vai de copiii și nepoții lui, că de toți se va alege praful pentru asemenea păcate!”
Surorile discutară multă vreme, de le prinse seara cu treburile nefăcute. Vedeau în el un drac și tot ce apreciaseră cândva la el avea de-acum ceva înspăimântător.
„Că asemenea păcate nu s-au mai auzit pe la noi, zise Măria și de aia i s-a întâmplat lui fiu-su accidentul cu muierea borțoasă care a murit din cauza lui și de stă prin pușcării și apoi nevastă-sa s-a făcut curvă, de se regulează cu cine cere… Și câte și mai câte, încât se făcuse pielea pe ele ca pielea pe găina opărită!
„ - Mai ții tu minte când a dat cu parul în porcul lui Bobei, că intrase animalul prin huda din gard pe care n-o înfunda, în grădina lui, de a trebuit să-l taie omul în timpul verii, că murea, și de Crăciun a avut un godânac? mai zise Măria înainte de a pleca la casa ei. Soru-sa rămase dând din cap de ce-i fusese dat să audă pe ziua de azi și strigă rațele să le dea din postăviță tocătura de frunze de vreji, amestecată cu huroaie, că venise seara și trebuiau închise să nu le ia vulpea.
*
* *

Ceea ce nu se mai știe, de la cine a spus această poveste, fiindcă s-a dus și ea în liniște la cei drepți, au fost urmările soartei sau ale blestemelor spuse atunci: „Să se aleagă praful de hoț și de urmașii lui!!..”
Fiul său, Tilică, ajuns pensionar onorabil, n-a apucat să se bucure în liniște de pensie și a murit de infarct, după ce a fost martor la un accident, când o mașină i-a călcat nepoțelul de numai cinci ani, pe drum, în Șoseaua Mare, la mai puțin de 200 metri de locul de unde s-au furat boii. Abia împlinise 60 de ani.
Valentina, unicul copil al lui Tilică, îndurerată de două ori, a murit și ea după moartea lui taică-su, răpusă de un cancer, înainte de a împlini vârsta de 40 de ani.
Acum, fără nici o vină, Alexandrina, soția lui Tilică, rămasă singură „cuc”, își duce bătrânețele în tristețe, suferință și singurătate, retrasă în casa în care s-a născut, așezată într-o curte mare, altădată inundată de flori și trandafiri, plină de farmec și de viață, acum năpădită de buruieni și tufe de soc. N-are nici un ajutor, sau pe cineva de-al ei, să-i mai deschidă poarta.
„- Doamne! Fii milostiv măcar cu ea, că-i ființă nevinovată!” mai zic unii dintre oameni, când îi trec prin fața porții și a casei îmbătrânite de timpuri și pline de amintiri spuse sau nespuse, apăsătoare ca jugul pe greabănul boilor, spânzurat la Gura Lupoii..

COARBA

COARBA
Între mulții mei prieteni din tinerețe, l-am avut și pe Vasile Popete, un băiat de toată isprava, cum se zice despre un amic, care a fost, multă vreme și un împătimit vânător. Acum vorbesc despre el la timpul trecut, fiindcă viața ne-a despărțit în drumul ascensiunii noaste. Într-un fel chiar ne-am înstrăinat, el ajungând, mai mult, să locuiască pe alte meleaguri de pe gogoloiul pământesc. Rar ne mai întâlnim, dar când ne vedem, depănăm amintirile trecutului. Multe sunt frumoase, dar, unele, sunt chiar dureroase și le mai și împletim cu văicăreli d’ale vârstei în care ne-am afundat.
Vasile avea și mai are și acum un deosebit talent și orice ar spune reușește să te captiveze prin șarmul său de talentat povestitor. Una care merită să o aștern pe hârtie este povestea Coarbei, loc pe care atât de mult l-a iubit, după cum peruasiv spunea și, nu-l va uita niciodată din cauza unei întâmplări nefericite. Și pe mine m-a cucerit, altfel n-aș scri-o.
Iată ce-mi relata cândva, pe vremea când eram mai tineri și locuiam în aceeași urbe.

…Străbătând drumul de care ce duce de-a lungul pârâului Puturoasa, și-a început Vasile povestea, cel mai leneș afluent care se varsă în pârâul Văianu, chiar la poarta casei unde am crescut, și trecând pe la locurile numite Pogără, Ogașul Gârniții, Ogașul Burciului și Giurculești, ajungi la poalele pantei ce urcă la Coarba, locul dominant unde se întâlnesc toate drumurile spre satele dimprejur. De la intrarea pe Puturoasa, până în acest loc, după timpul parcurs, trebuie să fie o distanță de cel puțin vreo trei kilometri. Albia mătcii este îngustă și umbrită de coroanele foioaselor ce cresc înfrățite peste vale: goruni, carpeni, fagi, plopi, care cu dăruire umbresc acest drum croit anume și care din loc în loc, în porțiunile unde matca se îngustează și se adâncește, trece alternativ de pe un mal pe altul al pârâului. În această fundătură, se ascund mistere care s-au transmis legendar, parte din ele fiind încă vizibile și astăzi cu rămășițele unei gospodării și alte relicve palpabile: o temelie de casă, conturul unei grădini, prezența unor pomi fructiferi de vârstă incertă, cât și locul unei arii de treierat grâu, toate acum acoperite de pătura groasă de mușchi și licheni, componenți și ei ai florei pădurii. Locul este pe înălțimea maximă a zonei care o domină. Când pădurea era mai tânără, de aici se putea vedea în zare pe deasupra crângului, până hăt… departe și era ascunsă vederii înspre amonte. Cândva, era un loc ales strategic, bine camuflat din calea dușmanului, care, în timpurile străvechi, năvălea dinspre sud și est, adică de la Dunăre.

Legenda spune, după cum zicea Vasile, „că aici ar fi locuit o femeie pe nume Coarba, rămasă în singurătatea pădurii după ce pierise mama ei de bătrânețe, chiar în casa unde s-a născut, că pe tatăl său, în afară de maică-sa, nimeni nu l-a cunoscut, dar vorbele au „umblat”despre un voinic trecător și frumos ca un cuc rătăcitor, haiduc pripășit o vreme prin acele locuri. Fiind copilă „din flori”, Coarba a fost frumoasă ca o zână, iar trecută de tinerețe, era vrednică și pricepută în toate. În cazurile de primejdie, în bătătura ei, adăpostea la nevoie pe unii din locuitorii satului, alteori pe tinerii ce se fereau de-a fi prinși cu arcanul și duși la oaste, împărțind deoptrivă cu ei teama de dușmani și de pedeapsa autorițăților. Pe aria din preajma casei ei, se treierau grâul și secara, se băteau păstăile de fasole și mazăre, boabele fiind ascunse cu grijă în negura văilor adiacente.
Că, în verile lungi și călduroase, fecioara își purta turma de capre pe coclaurile ce se întindeau până la îndepărtata Glogovă, creștea iezi câți îi da Dumnezeu și era meșteră în a face din laptele de capră cea mai gustoasă brânză. Era pricepută și în ale trocului. Produsele din munca ei și le schimba pe ce avea nevoie și în special pe cereale, care nu-i lipseau niciodată, având porumb să-și facă zilnic mălaiul și să țină o tâlvură de păsări ouătoare, cum și făină de grâu pentru colaci și pâine la sărbători. Îi mergea bine în toate și clienți avea destui, în special bărbați chipeși, neplecați „la stăpân” sau la oaste, care, destul de des și pe rând, mai treceau pentru „vreo treabă” pe la casa din mijlocul pădurii, aducând totdeauna și câte o glajă cu tărie.
Coarba apărea rar în sat și lumea nu se mai mira de acest lucru. Așa fusese și mama ei. Doar pe la sărbători se ivea uneori, lăsând casa și animalele sătule în staul, în grija a doi dulăi viguroși și credincioși stăpânei. Putea fi însă văzută zilnic de păstorii din Văianu și din satele dimprejur, care veneau si ei cu vitele lor să pășuneze pe poienile din liniștea pădurii sau prin preajma colibei în care trăia Zâna codrului. Ciopoarele de vite mărunte se împreunau în turmă și, în zilele frumoase, jocurile între copiii care le păzeau nu mai conteneau, de-i prindea noaptea neajunși acasă.

Când Vasile a crescut și s-a făcut băiat mare, povestea Coarbei era de mult legendă. Preluase de la părinți, în gospodărie, misiunea de pășunare a erbivorelor, și popasurile prin poiana Coarbei, le făcea aproape săptămânal. În vacanțele mari, zilnic hotăra zona în care mergea la pășunat, având în vedere schimbarea locului, ca să nu se repete de pe o zi pe alta aceeași zonă .
- „Poiana de la Coarba nu mai este ca altădată!”... povesteau copiilor, bătrânii satului, care pretindeau că știu bine cine a fost Coarba. Și Vasile a continuat povestea copilăriei lui, până la terminarea studiilor pe care le-a urmat, vacanțele petrecându-le în satul natal.

- Acum tufele de mărăcini, măceși, porumbari și covorul de ferigă veșnic umed și umbros, sub care de-acum găseam cele mai viguroase mânătărci și văcărițe, bureți iuți și ciuperci plopești, puseseră demult stăpânire pe întreg spațiul care, cândva, fusese bătătură de casă, livadă de pomi, grădină de legume și flori, trecute în poveste. Sub tufele lor, descopeream și câte un iepure care dormea „dus” pe cârtog, în amiaza zilei, până când îl trezeam noi, copiii, în jocurile noastre. De unde să știm noi atunci că el, iepurele, era toată noaptea treaz pentru a ronțăi firele drogului și mugurii zemoși și fragezi ai tufelor în creștere ale viitoarei păduri, sau de pe rugii purtători de mure sau alte ierburi și arbuști, hrana lui de toate zilele…

Și povestea lui Vasile continuă cu amănunte interesante de nu-ți vine să-l întrerupi.
…Într-o zi, acum devenită și ea legendară, când pe aceste locuri ne jucam de-a pitulușu, adică de-a v-ați ascunselea , Rițu, un copil ca și mine ce se pitulase să nu fie găsit, sub un boschet, că așa era jocul, a văzut sub tufa vecină, chiar pe pământ, un cuib în care trona un pui ce era așa de mare, de abia avea loc în el, unde era hrănit de o pasăre prea mică pentru a-i fi mamă. Pitulicea, ce stă mai mult ascunsă prin tufișuri, pasăre cântătoare și călătoare ca și cucul, venită pe meleagurile noastre să-și perpetueze specia, căra încontinuu insecte pentru nesățioasa și ciudata făptură apărută în „casa” ei, veșnic flămândă, așteptând hrana cu ciocul permanent deschis, ca un hău adânc. Locul cuibului, anume ales pentru a fi ferit de vederile dușmane, era strașnic apărat natural de multiplii și lungii lăstari târâtori ai rugilor, plini de ghimpi, ținându-ne la distanță.
Aici era lumea liniștii profunde din mijlocul naturii, unde cuculeasa, și ea „amanta codrului”, atrasă pentru împerechere de cântecul masculului iubăreț și instabil în dragoste, caută un cuib străin cât mai dosnic pentru a depune oul ei fecundat. O „doamnă” ca ea nu crește pui!...
Când pitulicea mamă este plecată după hrană și cuibul îi rămâne un moment nesupravegheat, mai făcu o precizare Vasile cu studii în Științe naturale, printre alte cuiburi din desișul pădurii dinainte alese, doamna cuculeasa se strecoară pe furiș și o face „dădacă” pentru o vară. Ea trebuie să clocească și oul din care iese puiul cucului, un hămesit ce consumă hrana plăpânzilor pui naturali ai micuței păsări și care pier de foame, „vinovați fără vină!”, fiind dați și afară „mișelește” din cuibul lor maternal, de intrusul și puternicul „frate” parvenit. Cum nu vede oare, măcar din instinct, această pasăre, că la un moment dat, puiul pe care-l hrănește este de trei-patru ori mai voluminos decât ea, mama, care-i introduce în imensul cioc în care are loc și capul ei, gustoasele omizi? Așa să fi hotărât mama natură!?...
Cu deosebit talent de povestitor, Vasile își continua derularea amintirilor.

…Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, noi copiii am crescut și am devenit musafiri pentru locurile comune ale copilăriei și chiar pentru casa părintească. Vizitele s-au rărit și codrul a luat încet, încet altă înfățișare, astfel că la un moment dat detaliile din teren, datorită împăduririi, nu mai semănau cu cele imprimate adânc în memoria noastră de copii. Poienile dispăruseră, ogașele se adânciseră, apele pluviale spălaseră matca de pământul nisipos, până la stratul de marnă, vânăt și compact, sporind viteza de scurgere a aluviunilor.
Când, pentru un anume eveniment, un praznic, o aniversare sau o simplă vizită la părinți, eu și frații mei, ne reîntorceam în sat și dispuneam de cel puțin o zi, totdeauna găseam un pretext să facem o plimbare prin locurile unde altădată eram permanent prezenți. Întâlnirile de familie măreau plăcerea, plimbarea făcându-se în grup, fiecare având câte o amintire de povestit legată de un anume loc, întâmplată la o anumită dată, care nu se poate uita niciodată. Și tot de atâtea ori se relua aceeași poveste, primită cu îngăduința primei ascultări. Fiindcă, prietene, n-ai de unde să știi de câte ori am spus povestea aceasta pe care vreau s-o afli și tu chiar de la mine, de altfel ținută în suflet, până la prescrierea consecințelor, întâmplare pe care o afli acum. S-a petrecut la Coarba, dar nu în copilărie...
*
* *
Atunci, ce repede au trecut anii, eram la un „pahar de vorbă”, într-o gradină de vară, singuri la o masă, feriți de razele fierbinți ale soarelui sub coroanele copacilor și o umbrelă imensă unde savuram berea rece din halbele aburite, mereu schimbate când se goleau de un tânăr ospătar atent și manierat, în a-și face meseria, ca să beneficieze și el de un bacșiș pe măsura străduinței, că ne știa filotimi. Începusem să bem berea dintr-un nou rând de halbe intens gulerate și Vasile, al cărui invitat eram în acea zi, fără a mă plictisi cu vorbe de prisos, continuă să-mi povestească.

…Era o zi de toamnă târzie, precizează Vasile, și m-am dus să-i duc mamei niște medicamente de care avea nevoie ca de aer. Suferea de inimă și folosea permanent pastile hipotensoare, în care avea încredere și recomandate ca fiind cele mai bune, mai ales că proveneau din Germania. Vinul fusese tras din boștină și era… cum este mai potrivit. Vara fusese călduroasă și cantitatea de fructoză fusese destul de mare, dându-i tărie și aromă. Strugurii Ananas se completau și se combinau bine cu cei de Italiană bine copți, iar licoarea rezultată, un Zaibăr oltenesc, era pe gustul nostru. Tata mă invitase să-mi umplu două canistre, „că n-are în ce-l mai pune!”
Era sfârșit de săptămână și în ziua de duminica ce urma, renunțasem deliberat la o partidă de vânătoare unde fusesem invitat. Doar mă ști bine cum eram „bolnav de vânătoare!” Făcusem acest lucru pentru a îndeplini dorința mamei cu medicamentele și a tatălui cu vinul. Satul era aproape pustiu. Mai mulți dintre bătrâni muriseră, iar cei rămași singuri erau plecați la câte un copil. Cei tineri erau cu domiciliu și serviciu pe la oraș. Multe din casele Mătcărenilor, așa li se spunea vecinilor, erau goale. La noi a rămas casa goală ceva mai târziu, dar a rămas și a noastră! Pe atunci pulsa de viață și era frumos, iar eu nu împlinisem 40 de ani. Ști doar cum arată, că ai mers cu mine pe acolo, la un praznic și eu cumpărasem atunci o motocicletă Java cu care am călătorit. Ce-au mai cântat lăutarii când ne-au văzut la masă și „gurista” aia mică se uita numai în ochii tăi, că arătai mai bine decât mine și, aveai și unitormă! Mai ții minte?! Dar să continui…
La terminarea programului, am trecut pe acasă să iau din cele ce aveam de dus. Pe lângă medicamente, aveam și niște cumpărături de trebuință părinților pentru o casă de la țară, la care nu trebuie și nu-i frumos să te duci cu „mâna goală”!. Lângă bagajele din mașină și-au găsit locul și ustensilele mele de vânătoare, așa…, pentru orice eventualitate! Dacă cineva prevăzuse pe aceste locuri binecunoscute de mine, cum s-a mai întâmplat, o vânătoare în ziua aceea de dumineca!?... Ar fi fost păcat s-o ratez!
Eu eram prevăzător și în această preocupare, pe care o consideram sportivă.
Vasile își întrerupse povestea când simpaticul ospătar se prezentă la masa noastră cu farfuriile încărcate cu fripturile din ceafă de porc, bine garnisite, comandate încă de la sosire. Trebuia să-și găsească loc pe masa unde așteptau salatele și coșul cu chifle mari, pufoase și apetisant mirositoare, de pâine coaptă pe vatră.

…Ajuns acasă, mama mi-a deschis larg porțile ca să bag mașina în bătătură și prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: „- Îți îmi este foame?” Bineînțeles că mâncasem ceva la plecarea de acasă și răspunsul a fost negațiv, mai cu seamă că pe drum făcusem planul unei ieșiri, de unul singur, prin pădure. Soarele se apropria de asfințit și cerul era senin. Luna răsărea de-cu-seara. Plouase cu câteva zile înainte, cerul era sticlos și pământul reavăn, motiv pentru care am încălțat cizmele de cauciuc, permanente în port-bagajul mașinii pe care o „călăream”. Frunzele uscate picate din copaci nu mai făceau zgomot și puteai merge nestingherit și pe nesimțite în liniștea pădurii.
Cred, că ști și tu!... că tot la țară te-ai născut, chiar dacă ai stat mai puțin în sat, măi prietene!
…- „Să nu vii cu mâna goală, că geme pădure de…, s-a oprit să spună mai departe de ce anume?, parcă să nu fie cumva auzită de vreun străin, deși vecini nu mai erau. Că dai o groază de bani pentru ea, adică pentru pușcă și permisul de vânătoare, în fiecare an, și nu te alegi cu nimic. Și alaltăieri, am auzit un foc de armă tras pe Zorzila. Ăla cine o fi fost și ce-o fi luat, că n-a tras el degeaba?, a continuat mama cu argumentele. Tac-tu a zis că precis a fost Ilie, că-i mare braconier și-i prieten cu milițianul. Odată, când venea pe poteca de la Măiag, l-a văzut el pe Ilie, că mai era cu unul care bântuia prin tufe cu o păleață în mână, să zgornească iepurii, sau Dumnezeu știe ce… Acum, pădurea-i plină de capre, că toată vara m-am bătut cu ele, că veneau la fasole pe locul de peste matcă. În vie a fătat o ciută și noroc cu Stătica, că sărise cățaua Boștinoaichii și făcea iedul praf , că abia se ținea pe picioare, că din picioare l-a fătat!…” Femeile, erau două vecine care au murit, preciză Vasile
- Părcă țin minte că ți l-am prezentat odată pe acest Ilie, într-o seară la Modern, când cânta orhestra aceea venită de la București și avea la baterie pe unul Puiu Osadici, renumit baterist la acea vreme și noi beam coniac Zarea, făcut prima oară în România și ce bun era!
Tăie și el o bucată din friptură, o duse la gură, mai luă și din salată, rupse din chiflă și începu să mestece și cu grija povestirii, neglijă rigoarea, că nu trebuie să vorbească cu gura plină și continuă:
- Îi plăcea mamei carnea de vânat și știa s-o pregătească cu toate „dichiselile”. Văzându-mă înarmat și echipat în mijlocul bătăturii, cred că își imagina o pulpă așezată la fript pe jăratecul de sub cazanul de făcut țuică, pus și el în „baterie”, să fiarbă tescovina, să nu se acrească rău, iar noi,, în mâini cu ulcelele de lut făcute de un olar de la mine din sat, Aurică, pline cu vin, uram de noroc, „că scapără… și noaptea-i lungă.” N-a uitat să mă avertizeze că s-a umplut pădurea și de mistreți care au mâncat porumbii de pe locurile oamenilor.
-„ De pe locul din Gura Văii, a zis mama, n-au mai rămas decât cocenii și ăia făcuți praf, că i-au trântit la pământ… Când intră hâța pe locul cu porumbi, fiecare porc încalecă pe câte un rând și-l culcă până la cap, mâncând drugă cu drugă, a mai adăugat dânsa cunoscătoare. Peste matcă, am avut câinele legat în capul locului și într-o noapte era să ni-l omoare, dacă n-auzea tac-tu care dormea acolo, în coliba de sub anini!… Măcar de-ai trage și tu în vreun râtan, unul, mai godânac, să n-aibă carnea tare, că nu-i păcat, mamă, după pagubelele pe care ni le fac!”
Văzând că eu sunt pe terminate cu porția mea, mai luarăm halbele în mâini, dădurăm noroc ciocnindu-le și se făcu o pauză din povestire. Așteptam cu nerăbdare deznodământul de care fusesem avertizat că-i tragic și nu înțelegeam de ce!?

Când încrucișă tacâmurile pe farfurie și o împinse lateral, continuă:
…Grăbit, să nu mă prindă seara în bătătura casei, cu pușca pe umăr, cu pumnalul la centura plină cu cartușe potrivite pentru orice vânat, am ieșit prin grădină și m-am angajat pe matca Puturoasei, înspre Coarba. Pădurea începea chiar de lângă curtea grădinii și se pregătea de iernat, multe frunze picaseră și la prima brumă ce urma codrul se despletea definitiv de podoaba verde ce dăduse culoare și purificase aerul o vară întreagă. Călcam pe nisipul umed și doar din loc în loc se mai afla câte un crov cu apă de la ultima ploaie. Era o liniște perfectă și peste sat se auzeau doar câte un lătrat de câine, sau cântatul unui cocoș care vestea venirea serii. În rest, nici o mișcare, doar triburile ce se fac în lăsarea serii prin vreo curte locuită, de cei ce făceau comina, pe furiș, că nu era voie, dar dacă s-ar fi vrut, puteau fi ușor depistați după fumul care ieșea prelungit pe coșurile vetrelor unde erau montate povernele. Era un lucru tăinuit, dar, acum nimeni nu se mai formaliza. Făcutul țuicii centralizat „la baterie”, cum se spunea, se desfințase în anul acela, mai ales că nu prea fuseseră prune, iar corcodușele tot clandestin se fierseseră de cei care apucaseră de le strânseseră.
Când am ajuns la pădurea lui Novac, un reper pe valea respectivă, am încărcat arma de vânătoare marca IJ calibru 12, cu alice de 2mm pe țeava din dreapta și cu 4mm pe stânga, țeavă „șocată”, ce bătea grupat cu cel puțin zece metri mai mult decât surata ei din dreapta. Dacă dădeam de un sitar, trăgeam cu dreapta, iar pentru vreo vulpe sau iepure, că se dăduse drumul și la iepuri, trăgeam cu stânga. Am intrat în pădurea rărită de securea nemiloasă a omului și urcam spre Padină, mă scuzi că spun toate detaliile, loc superb așezat sub vârful dealului numit Stolul , însemnat până și pe hărțile militate cu un stâlp topo-geodezic. Pe vremuri, aici erau grădinile cu viile Vișoilor, locuitorii unui sat vecin, distruse de Filoxeră, o insectă adusă de prin America, după Războiul de la 1877. Cel puțin așa știu eu din studiile mele, preciză Vasile. Oamenii au renunțat și terenul nepretabil la alte culturi a fost năpădit de mărăcini, rugi și alți arbuști. Niște tufe de moșmani și gutui aminteau de ceea ce a fost și pe aici odată.

Îmi plăcea cum dădea toate detaliile și încercam să realizez asemănări cu locurile satului în care m-am născut și eu cu foarte mulți ani în urmă.
…- Am făcut un popas să încerc chemătoarea de vulpi din care imitam țipătul iepurelui disperat, prins în capcană.
M-am așezat pe o răgălie sub un gorun bătrân și am suflat în această „vuvuzelă” construită anume pentru vânători și, mișcând din palmele în care o țineam, scoteam sunete ce imitau perfect vaietul disperat al iepurelui căzut în beliță. Mai făceam o scurtă pauză și iar dădeam drumul la sunete, având privirea distribuită spre „câmpul de bătaie” . La un moment dat, chiar din ogașul adânc și întunecat care începea de la picioarele mele, am auzit un foșnet și câteva pocnete de surcele rupte, fapt care dovedea că ceva greu era în mișcare, strecurându-se să iasă din acel loc. În adierea vântului venea și un miros puternic de cocină. Am încremenit, lăsând liniștea să se aștearnă peste natura ușor răscolită… Pe o pantă a ogașului cu pădure rară și desfrunzită, am văzut o hâță de mistreți încolonați perfect, în frunte cu unul mai mare. Era o scroafă cu șase godăcei, puii ei din acea vară. I-am admirat și… n-am catadicsit să mă folosesc de armă cu toate că erau în „bătaia puștii”, iar pentru un grăsun erau bune și alicele de 4 mm. Ar fi fost un gest ce nu cadra cu principiile mele. Dacă braconezi, măcar s-o știi pentru ce o faci!... Dar să tragi în scroafă și să lași de izbeliște puii ei să înfrunte o iarnă e un gest barbar. Să împuști un purceluș, numai ca să te afli în treabă, este la fel. Atunci lasă-i în plata Domnului, să se facă mari, chiar cu prețul porumbilor munciți de către săteni…
Îl ascultam fascinat și delaliile, nu numai că nu plictiseau, dar se și încadrau plăcut în povestire. Aveam impresia că citesc dintr-o carte o poveste de vânătoare, nu că-l ascultam. Reușise să mă captiveze și nu îndrăzneam să-l întrerup. Simțem că are ceva pe suflet, de care dorea să se descarce. Era un fel de spovedanie pentru un păcat săvârșit și dorea să se elibereze. Timpul nu ne presa și totul corespundea, ambiental, ca să ne simțim cât mai bine.
După ce comandă și câte o cafea, aprinse o țigare Snagov, era din cele scumpe la acel timp. Eu nu fumam și continuă:
…- M-am ridicat din locul unde pregetasem preț de aproape un ceas și am plecat mai departe. Prin pădure, nefiind nici pană de sitar, am scos cartușul cu alice de 2 mm și l-am înlocuit cu cel de 4 mm iar pe țeava șocată am introdus un cartuș destinat pentru vânat mare, cu denumire trei la fund care conținea în total nouă bile așezate pe trei rânduri. Ca putere, este mai slab decât breneke, dar tras de la distanță potrivită omoară și un taur.
Mirosea a toamnă și din loc în loc dădeam peste poenițele pe care crescuseră în voie, și nu fuseseră culese, chitele de ghebe putrezite chiar în locul unde au răsărit. Mistreții dispăruseră în hăul văilor, iar eu, cu prezența mea nu prea potrivită legal, „violam” ordinea naturii. În mai puțin de o jumătate de oră, mă apropriam de Coarba, locul legendar al misterelor copilăriei mele și mi-am adus aminte de o întâmplare. Pe la vârsta de 12-13 ani când păstoream caprele cu mai mulți copii de seama mea, în timp ce noi jucându-ne și ne depărtaserăm de măruntele erbivore, ne-am trezit cu toate animalele bulucite spre noi, fugărite de doi lupi din care unul deja făcuse pradă din iedul lui Tinu. Ce țipete disperate am scos până am alungat jivinele și am părăsit zona, convinși fiind că erau mai mulți prădători ce făceau parte dintr-o haită! Acum, eram singur, eram înarmat și doream o întâlnire cu un lup, măcar să răzbun ieduțul din copilărie, cel al lui Tinu
…Poiana Coarba nu mai era cum o știam eu. Gorunii puseseră stăpânire pe întreaga poiană și nimic nu se mai asemăna cu ceea ce fusese altădată. Cu timpul, dispăruse până și imaginea locului unde era poiana și crângul cu tufele de arbuști. Animalele care pășunau pieriseră odată cu depopularea satului și acum creșteau în voie tot felul de copaci de esență tare. Nici nu mai realizam că sunt în locul cu amintiri de odinioară atât de frumoase. Totul se ștersese și nu mai era ce-a fost. Un crâng pusese stăpânire pe poiana Coarbei. În locul pomilor fructiferi apăruseră frasinii și jugaștrii.Aproape să nu recunosc nimic, dacă nu m-aș fi aflat pe marginea hăului abrupt, unde, cândva fusese o râpă devenită și ea pantă împădurită cu salcâmi.
Mergeam agale pe versantul opus al văii Puturoasei, adică pe dreapta, și de la Coarba mă întorceam spre casă. Vremea se înmurgea, seara se lăsa rapid, dar nu mă grăbeam, fiindcă apăruse luna pe cerul senin și promitea că-mi dă destulă lumină. Nu era lună plină, dar era suficientă pentru a lumina drumul de creastă pe care-l parcurgeam. Mă relaxasem, dar îmi stăruia în minte vorbele mamei spuse la plecare, „să nu vii cu mâna goală, că geme pădurea de vânat”… Dar eu, în după-amiaza de atunci, în afară de turma aceea de mistreți, nu văzusem altceva. Parcă toate intraseră în pământ!

*
* *
Vasile se opri din povestit, mai trase cu nădejde în piept fumul prin filtrul țigării, scutură scrumul în scrumieră și privind în gol, rămâsese pentru o clipă cu privirea pironită, aiurea. Il priveam și simțeam că se aproprie de momentul culminant al întâmplării. și continuă:
…Deodată, pe culmea dealului cu o pădure rară, într-o poieniță aproape de marginea drumului, se mișcă ceva. Din reflex, mă opresc și observ că în fața mea, la circa 60 de metri, stăteau în picioare, în ciopor, niște căprioare, toate îndreptate cu capetele spre mine. După reacția lor, mă suspectau a fi un dușman, ceea ce și eram. La un moment dat, au început să-și rotească privirea în mai toate direcțiile, alegând parcă una, pe care să fugă. Instinctiv, am acționat, adică am sprijinit patul de umăr cu țevile îndreptate spre nevinovatele ființe din inima codrului. Eu le deranjasem din mediul lor, din vetrele lor pentru care scrijeliseră pământul cu copitele, înainte de a se odihni și a-și rumega hrana adunată în burduhane, în ziua aceea. Situație de cumpănă! Nu mai gândeam la altceva, decât la momentul când să slobod focul armei. Timpul se măsura în secunde. Închisesem ochiul drept si, privind de-a lungul țevilor, încadrasem ciutele pe linia de ochire. Degetul arătător al mâinii stângi se sprijinea pe trăgaciul țevii șocate. Una din căprioare o zbughește și face un salt peste drumul pe care mergeam. Fără nici o ezitare, apăs pe trăgaci și slobod arma în grupul rămas nemişcat. Un pocnet puternic, amplificat de ecoul văilor, sparge liniștea serii. În fața ochilor nu mai era nimic. Ciutele pieriseră care încotro, iar un ciuf din văgăună țipa și el speriat. Hu u u, Hu-u u!...
Reușise să mă introducă în atmosfera cu atâta încărcătură emoțională și empatic participam alături de el, și-i urmăream figura emoționată și acum după scurgerea atâtor ani.

…- Descarc arma și sunt cu privirea ațintită spre locul unde fuseseră căprioarele. Da, nu mă înșelam. Una era căzută jos. Orice ar fi fost, nu mai trăgeam și al doilea cartuș. Acest gând mi-a venit după ce, aproape fără să gândesc!?... trăsesem la întâmplare, în tot grupul de căprioare.
Devenisem braconier fără să judec situația. Cu un an înainte, împușcasem un țap, dar pentru acela aveam autorizație și la eveniment am fost însoțit de doi alți vânători și un paznic de vânătoare. Atunci bravam, acum mă fâstâcisem de propria-mi ispravă.
Am ajuns lângă vânat. Era o ciută tânără, care era stătea pe burtă ca pentru culcare. La aproprierea mea, n-am observat nici o intenție la ea, că ar vrea să fugă. Chiar mă privea, întinzând capul spre mine și mișcând botișorul a prietenie. Nările i se umflau ritmic, inspirând aerul. Oare, îmi cerea îndurare!? Nu-mi dădeam seama și eram în situația de a nu găsi o rezolvare rapidă. Îmi lipsea raționamentul. Eram convins că este puternic rănită și nu are scăpare să mai trăiască. O ating cu piciorul. Nici o mișcare în afară de a capului care mă privea cu ochii mari deschiși și umezi. Parcă plângeau…
Duc mâna la centură și scot pumnalul din teacă. O prind cu mâna dreaptă de bot. În palmă simt căldura și umezeala răsuflării. Ochii animalului mă priveau „cerând” îngăduință. Nu mai gândesc. Procedez mecanic ca omul primitiv de odinioară, care astfel trăia din vânat. Înfig cuțitul în zona jugulară și animalul scoate doar un icnet. Mâinile mi se murdăresc de sângele care țâșneste și-l simt că arde pe unde mă atinge. Prin artera secționată, ca dintr-o arteziană sângele îmi pătează cizmele, mâneca salopetei și o porțiune de pe pantalon.
…Mai rapid decât mă așteptam, totul fusese încheiat. La picioarele mele aveam o căprioară ucisă prin înjunghiere. Eu eram autorul fărădelegiiși eram buimac. Eu, acela care nu tăiam acasă nici o pasăre iar, când era nevoie, soția ruga pe câte un străin s-o taie. Eu, care, în copilărie, am dormit cu iezii caprelor noastre în pat, numai de dragul lor. Eu, care, copil fiind, am „salvat de la moarte” un cocoș pe care tata vrea să-l taie la o zi de praznic. Era cocoșul meu, îl iubeam și-mi era prieten. Eu, fără prea multă gândire acum violasem natura. Și o făcusem barbar și fără judecată!...
Încercam o justificare a gestului. Dacă trăsesem cu arma și nu murise, a face iar încă o dată uz de armă, pentru lovitura capitală, era pentru mine mai periculos din punct de vedere moral, că se auzea și se știa de prezența mea în sat, atrăgând bănuieli că sunt braconier, ceea ce mă dezonora. Soluția? Am recurs la pumnal. „Scopul scuză mijloacele!”, dar acum, în fața propriei mele conștiințe, pentru gestul făcut, nu mai aveam argumente care să reziste. Dar… o făcusem!

Fața lui Vasile luase o formă alungită, ochii îi sticleau, iar eu îl ascultam cu înțelegere neîndrăznind a-l întrerupe cu vreo întrebare.

…De pe creasta dealului, cu „prada” apucată de un picior și târând-o, am coborât, alunecând pe covorul umed de frunze moarte, în întunecimea văii Puturoasei. La tulpina unui gorun de pe firul apei, ce-l știam din copilărie, pe când poposeam la umba lui să mă feresc de razele aride ale soarelui, am așezat-o sub o tufă crescută parcă anume să acopere cu verdeață locul unde vrei să ascunzi ceva. Am mai pus, dacă mai era cazul, câteva frunze moarte peste ea și am plecat spre casă.

- Unde-i?... mă întreabă mama când m-a văzut în bătătură, la lumina becului cu neon ce dădea lumină ca ziua, văzând că sunt cu „mâna goală”.
- Ce!?... îi răspund eu.
- Cum ce!?... Ce împușcași? Că ești plin tot de sânge…
…Seara s-a încheiat cu bucurie pentru mama și mohorâtă pentru mine. Cu un felinar și o lanternă, ca să ne putem descurca în hățișurile din întunecata vale, împreună cu tata, am adus într-un sac căprioara înjunghiată. Lui, tatei, i-am povestit totul cum s-a întâmplat. Tăcut, mă asculta resemnat și apoi prin vorbe domoale, încerca să-mi găsească scuze. El s-a ocupat de jupuire și de spintecarea vânatului și, la terminare, mi-a spus ceva curios: „Știi că nu avea nici o alică în corp”. Atunci, de ce stătea culcată și care a fost motivul de n-a fugit după celelalte? Dacă eu n-o înjunghiam, mai târziu se putea scula și pleca după suratele ei. Era ceva misterios în întâmplarea aceasta care mă rodea. Eu, care practicam vânătoare ca sport, soția și copiii mei nu mâncau carne de vânat și care eram pătruns de multele principii morale , înjunghiasem cu cruzime un animal perfect sănătos, și nu unul oarecare. Un noaten de căprioară, care mai era și iadă, fiind protejată prin lege.

Simțind că deznodământul este aproape, intervin spunându-i încurajator: Că n-ar fi trebuit să se complexeze atât de mult de acest lucru firesc. Ce, trebuia s-o lase să se chinuie? Ș-apoi animalele sunt de două feluri: unele să mănânce și altele să fie mâncate . Nu mi-a răspuns la remarcile mele și a continuat povestind trăirile care au urmat.

…Într-o tingire de tuci cu trei picioare, la focul cazanului, împreună cu felii groase de slănină afumată încă din iarnă, forfoteau bucățile de ficat, splină, inimă și ceva mușchi fragezi, din zâna codrului. Din acele preparate care proveneau din carnea căprioarei, pentru care mama mereu mă gratula, n-am gustat, poate și pentru că obsesiv îmi veneau în minte imagini de la locul unde săvârșisem cumplita faptă. Mă obseda imaginea căprioarei imobilizată de o cauză necunoscută, acei ochii mari și umezi, care, privindu-mă, cereau îndurare, în timp ce eu, nemilos, cu un șuriu, îi retezam beregata și arterele jugulare. La masă, am fost abătut, am băut țuică din cea mai tare ca să mă „droghez” și vinul dintr-o ulcea nouă de lut, care încă mai fierbea, ca și sufletul meu neliniștit de nelegiuirea ce o făcusem. Din tigaie, am gustat doar din slănina făcută jumări și din gogonele galbene, alese din murăturii de amestec, făcuți în saramură cu livej, scoase din hârdăul pregătit pentru iarnă.
A doua zi, la lumina soarelui, când mama încerca să-i scoată creierii din ţeastă, a observat că în fruntea animalului osul era scrijelit. Aceasta a fost singura lovitură a unei alice de 8 mm, care doar a amețit-o temporar, dar care nu-i fusese și mortală.
Cum mă simțeam? Greu de apreciat…
Eram ca după un viol săvârșit sub o puternică stare de demență euforică, pe care îl regreți profund la trezirea din extaz și, apoi cât trăiești, chiar dacă victima nu mai ripostează.

Când credeam că povestea tristă a vânătorului braconier luase sfârșit, s-a așternut o mică pauză, ca liniștea ce prevestea o furtună. Ospătarul ne-a mai adus la comanda noastră, și câte o cupă cu înghețată, asortată, o combinație de vanilie, cacao și fructe acrișoare. Crepusculul anunța lăsarea serii, iar poveste lui Vasile devenea tot mai captivantă .


Urmări imprevizibile

Și Vasile continuă:
…- Cu toată pasiunea ce o aveam pentru vânătoare ca sport, care mă legase strâns în chingile obsesiei pentru plimbările pe orice vreme și oricând în natură, oh!… cât de frumoase erau acele ore, neglijând mereu în zilele de sărbători ambientul familial, când în zilele posomorâte de toamnă-iarnă puteam fi împreună găsind și acasă multiple soluții de trecerea recreativă a timpului, am hotărât să renunț la pușca de vânătoare.
Ba, mai mult, în familia mea: soția și fetele, nici nu gustau măcar ceva din preparatele vânatului adus de mine. Când găteam, că eu găteam vânatul, eram ajutat de soție la prepararea fripturii de iepure împănat cu feliuțe de slănină și usturoi, a tocăniței cu sos de vin și măsline, a supei de fazan, dar numai atât. Jupuirea, fezandarea, macerarea le făceam singur ferit de privirile celor din casă, care nici nu intrau în locul unde, chinuindu-mă, scoteam pielea de pe nevinovatul animal. Mirosul în urma eviscerării era execrabil și multă vreme fereastra bucătăriei, locul predestinat rămânea larg deschisă.
De fiecare dată, îmi stăruia în minte fapta abominabilă de la Coarba, comisă recent.
Acestea au fost elementele care m-au determinat să vând pușca „vinovată” de uciderea căprioarei, chiar dacă glonțul nu lovise mortal, și numai pumnalul mânuit de mine desăvârșise crudul act. Datorită ei, a puștii, ajunsesem acolo.

…Venise toamna și era începutul sezonului de vânătoare, „la răpitoare” și întrebat fiind de un coleg, tot vânător: „Ce fac duminică?” i-am răspuns degajat și cu gândul aiurea, „că vreau să vând pușca!”, motivând, cum am crezut că sunt mai convingător, de ce mă debarasez de acest sport.
De-acum, cu altă viziune, mă întrebam: De ce vulpea „flacăra pădurii” este trecută la răpitoare și se vânează fără discernământ tot timpul anului, când hrana ei de bază sunt rozătoarele de noapte? …Că mai „servește ” și câte o găină lăsată liberă de un țăran neglijent, nu-i un motiv s-o încriminezi și s-o ucizi și când are pui în burtă, sau mici în vizuină! Prin frumusețe este o „perlă” a pădurilor noastre și pentru foloasele în combaterea dăunătorilor agriculturii,merită protecție.

Mi-au trebuit multe vorbe să-l conving pe împătimitul meu coleg de vânătoare, mai ales că peste puțină vreme se deschidea sezonul pentru iepuri și fazani.
El, care mă știa bine, nu înțelegea cum eu , vânător de peste 15 ani, nelipsit la cele mai importante ieșiri, cândva fost un animator și organizator oficial al acestor acțiuni, mi s-a năzărit așa, din senin, să vând arma, tocmai la deschiderea sezonul la fazani și iepuri. Inițial nu m-a crezut și mi-a luat vorbele drept o glumă. La răpitoare și mistreți pentru plan fusesem împreună și în toamna aceea. El participase de multe ori în echipa mea, bântuisem prin văgăuni și pe dealuri cu crânguri și păduri după vulpi, dar frumusețea vânătorii de-abia acum începea la iepuri pe care îi „iertasem” la ieșirile anterioare și văzusem că sunt destui. Erau alocate doar trei-patru duminici pe an în lunile decembrie și ianuarie și aceste ieșri erau superbe! Zilele cu vânătoare la iepuri și fazani scoteau din case pe toți „bolnavii” de vânătoare, care veneau și cu prieteni nevânători ce preferau să joace rolul de „gonaș”, numai să fie prezent la un asemenea spectacol, mai ales când vremea era bună. Toți se gândeau și la o mișcare , plimbare în natură, dar și la o ciozvârtă de iepure ce i se cuvenea ca participant. În unele locuri moda era ca partea de vânat a gonașului să nu fie mai mică decât a vânătorului, al cărui efort era substanțial. Vânătorul stă nemișcat pe linia de așteptare, iar gonașul „bate” tufă cu tufă, alergă prin toate denivelările pline de scaieți, mărăcini și rugi, strigă din toți boșogii să scoată iepurele de pe cârtog și pe care mai trebuie să-l dirijeze să fugă spre direcția vânătorilor. Uneori se expune si riscului de a fi atins de vreo alică „rătăcită”, sau de focul unui vânător neatent care-i umple burta de alice în cel mai fericit caz și nu ochii, ca să rămână infirm cât trăiește. Câte tragedii s-au întâmplat, dar n-au descurajat, fiecare crezând că numai la alții sunt posibile.
Cât de frumos povestea prietenul meu descriind o partidă de vânătoare, de uitasem unde sunt. Nu întrezăream totuși drama acestei povestiri.
Anotimpul Toamnă, este uneori desăvârșit cum era și cel din acel an. Nu mai sunt căldurile toride, aerul este purificat și-l simți până în ultima alveolă, cerul devine senin „sticlă” și peste tot se așterne o liniște binefăcătoare înaintea iernii ce va să vie. Păsăretul migrator a plecat, ulii se retrag că nu mai au ce pândi, iar răpitoarele de noapte stau aciuite prin corobăi până la venirea nopții. Codrul, dacă mai are frunze, este ruginit. Fiecare specie are culoarea proprie și totul se transformată într-un peisaj cromatic aproape ireal. Totul devine o binefacere pentru suflet, verdeața devine plată, după ce a fost binefăcătoare și dorită la timpul ei. Ne-a mângâiat și ne-a apărat până la plictiseală, o vară întreagă, dar, așa-i omul!, veșnic în căutare de mai bine, mai ales când aceasta a fost toridă și ne-a copleșit până și sufletul cu căldura caniculară.

*
* *


A doua zi s-a prezentat la mine , la birou, un alt coleg de serviciu, care după ce bate sfios la ușă, intră și-mi pune pe masa, o sticlă cu vin negru de Ananas, scoasă din borseta ce o avea.
- „E din via noastră și abia s-a liniștit!” preciză el despre licoarea ce mi-o adusese.
Nu-mi era subordonat, făcea parte din alt compartiment, dar era un fel de consătean, locuind, „la țară”, într-un sat vecin cu al soției mele, care-i de prin părțile tale. Gestul l-am considerat dezinteresat, de curtoazie și respect, pentru că știa bine cine suntem.
- Mulțumesc Nicule! Dar cu ce ocazie mă onorezi tu pe mine azi? Ziua mea de naștere a trecut, iar ziua onomastică o fac numai cu familia, că am nume de sfânt, și ce sfânt și acum „nu se mai poartă!”Iar până atunci mai este…
Tânărul coleg era de vârsta fiicei mele, căsătorit și tată a două fetițe frumoase foc! Era inteligent și avea o soție pe măsură. Un cuplu perfect și-mi amintea de tinerețea mea.
- Ia loc te rog și spun eu: Ce problemă te determină să vii, așa, la mine?
- Sincer nu știu cum să încep. Poate dumneavoastră ați făcut o glumă și eu vin acum „hodoronc-tronc” cu prostia mea, îmi răspunse el cu multă reținere în glas.
- Nu-i nici o problemă și dacă vorbele îmi aparțin, indiferent ce conotație au, nu mă supără. Dar să fie ale mele și neinterpretate de alții, cum se mai obișnuiește pe la noi.
- Mi-a spus Gică, o treabă: Că vreți să vindeți arma de vânătoare. Sper să nu-și fi bătut joc de mine, ca să mă simt caraghios în fața dumneavoastră. Vreau să-mi cumpăr și eu o pușcă și acum n-am de unde, continuă el cu emoție și îndrăzneală în glas.
- N-ai de ce să te sfiești Nicule, fiindcă așa am zis. Eu ce spun așa rămâne, dar nu credeam că o să am așa de repede un client…
- Dar tu ști cât costă o pușcă de calibrul si anul de fabricație ca a mea? Eu o vând chiar înaintea sezonului de vânătoare la iepuri, și am plătit pentru ea taxa pe un an întreg. Cine mă aude, poate crede că-s nebun, ceea ce, sper, nu păream până acum!. Care vânător adevărat, poate face un asemenea gest, într-un asemenea moment? Să ți-i pușca în casă un an și când vine sezonul de vânatoare la iepuri s-o vinzi!? Pare ceva în neregulă, dar eu o fac, fiindcă așa mi-a venit. Și cui o vând, ca să fie sigur pe ce dă banii, i-o dau s-o verifice prin tragere la țăintă, cu martori…, ca să nu fie discuții, că arma n-ar mai fi bună.”
Apoi, am pentru ea toate accesoriile necesare, inclusiv lada metalică de păstrare și toate acestea costă parale. E o bijuterie… continuai eu să-mi prezint marfa, la care Nicu se gândea ca un copil la jucăria văzută în galantar. Deja îl incitasem si în privirea lui se citea bucuria de a deveni vânător și să arate ca un bărbat adevărat. Uitându-se insistent la ceas și cu gândul că lipsea prea mult de la birou mă întreabă:
- Cât îmi cereți pe ea, dacă mi-o vindeți mie?
- Arma o vând cu 2.800 lei, restul accesoriilor și cartușele pe care le am cu 200, total 3.000. Te va costa și permisul, nu mai știu cât și abonamentul la filială pe o jumătate de an care, pare-mi-se ajung acum la vreo 200-300 lei.
Cinstit îi spuneam toate costurile și Nicu asculta abordând o față luminoasă. Probabil în calculele lui și din discuțiile cu alții se aștepta la o sumă mai mare.
- Vă dau 3.000 de lei, dar vă cer păsuirea să vi-i achit în doua rate. Jumătate la salariul de luna aceasta și restul cel de luna viitoare, să nu se prindă soția. Eu i-am spus că nu mă costă mai mult de 2000 lei cu taxe cu tot...

*
* *

În câteva zile totul fusese rezolvat. El avea permis de vânător, de porta-armă, avea pușcă și eu eram eliberat de ceea ce fusese o pasiune a vieții.
Am rămas cu un gol în suflet.

…Cu atâta ușurință mă despărțisem de ceea ce mi-a fost atât de dragă, arma de vânătoare. Gestul meu a surprins si familia. Deși nu consumau carne de vânat, soția și fetele, se vedeau de-acum lipsite de veselia din casă, de serile când se adunau prietenii amatori de delicioasele preparate și la aceeași masă, fiecare consuma ce dorea: vânat, porc, vițel sau pasăre, asortate cu garnituri de legume și băuturi din cele mai alese, singurele care erau comune pentru toți comesenii. Multe personalități mi-au intrat în casă folosind acest motiv, care, în cu totul alte împrejurări mi-au fost de mare folos. Să nu mai vorbim de doctorii care mi-au trecut pragul, sau la care , ca atenție, le-am dus specialități vânătorești și nu se considerau mituiți acordându-ne toată atenția. Prietenii cu soțiile veneau cu sticle de băuturi alese și alte mici atenții, și abia așteptau să se înfrupte din iepurele cu măsline, o delicatese ce numai Nelly, care nici nu mânca, o făcea cea mai gustoasă. Pateul de iepure, cârnații de căprioară, cotletul de mistreț, supa de fazan, deveniseră specialitățile râvnite de bunii noștri amici. Și ce frumos era, când după mesele copioase, bărbații se retrăgeau la masa de poker, iar doamnele, după debarasarea resturilor culinare, se așezau și ele la o partidă de remy până după miezul nopții. Și nopțile erau lungi, lungi…

Se încheiase definitiv un capitol al vieții mele și-mi părea rău. Cu toată abținerea, „că-s bărbat!!” mi-au apărut sub pleoape și lacrimi de tristețe. Arma îmi fusese un prieten drag, dar prin acest gest, luat în pripă am încercat să mă pedepsesc pentru „păcatul” înjunghierii căprioarei. Așa a fost să fie!...
Ce-am gândit? Nu știu și nici nu m-am înțeles!
Ce bine ar fi fost dacă n-o vindeam!!…

*
* *

Pe fața lui Vasile, iar a apărut o umbră de tristețe și mișcările ritmice din cap, fără a vorbi, dovedeau preocuparea pentru o explicație concisă.

…- Era zi de sâmbată, la sfârșit de noiembrie. Trecuseră două săptămâni de când altcineva se distra prin păduri, în locul meu, la partidele de vânătoare. Mai era puțin timp și se deschidea sezonul la iepuri, dar vânătorii făceau antrenamete de tragere pe vulpi, pentru care nu erau restricții, ce măsură idioată! dar care erau mai dificile de împușcat fiind dotate de natură cu șiretenia. De unde vine și maxima , când e vorba de femeie. „E șiretă ca o vulpe!”Am multe episoade de vânătoare cu aceste frumoase animale, care m-au păcălit scăpând nevătămate de alicele mele. E drept că am împușcat destule, dacă și asta este o laudă!, dar multe mi-au făcut „bezele cu lăbuța”. Încă o dovadă că trebuia să vând pușca, mai preciză Vasile. Vremea era frumoasă și se anunța o toamnă lungă. Era destul de cald și pe cer nu era nici o urmă de nori. Doar câteva dâre de condens rămase în urma avioanelor ce străbăteau cerul senin ca sticla.
În autobuzul navetă, de la serviciu până acasă, îl zăresc pe Gică, unul din partenerii mei de vânătoare, cu care altădată făceam planuri comune, și degajat îl întreb:
- Gică! Mâine pe unde mergeți?...
Privindu-l atent abia acum observ la el o absență de la timpul prezent. Era abătut cu fața întunecată, cu gândurile duse aiurea și abia îmi răspunde:
- Nu mă simt deloc bine și voi sta acasă. Sunt prins de o răceală și n-am nici un chef!
Are omul o indispoziție, o răceală de toamnă, mi-am zis eu și am catadicsit să nu-l agasez cu întrebări pe cât de inutile pe atât de inoportune. Nu după mult timp am părasit mașina și am ajuns acasă în ambientul familial, de sâmbăta după amiază.
*
* *

Cinasem și mă pregăteam să văd telejurnalul și programul de seară TV care dura două ore. La orele 22.00 se termina și până la ziuă, noaptea „era an!” Era bine că o dedicam cititului până adormeam cu cartea în mână și de cele mai multe ori, adormeam repede. Mă mai trezea soția, când încerca să mă elibereze de „povara” cărții, la care din prea multă „iubire” o țineam strâns în palmele grijulii. Om serios!!
De-odată sună telefonul și fiind mai aproape de el răspund eu. La capătul firului un alt coleg de la serviciu, care scuzându-se că mă deranjează la acea oră, m-a întreabt direct:
- Ai vândut pușca de vânătoare lui Nicu…?
- Da! Am răspuns eu. Dar de ce mă întrebi?
- Ai încheiat actele de vânzare prin filială și poliție?
Gândind că Nicu a fost prins braconând pe undeva, cum făcusem și eu la Coarba, i-am răspuns fără nici o îngrijorare, întebându-l:
- Da de ce mă întrebi?
- Dragă colega, s-a întâmplat o mare nenorocire…
Mâna pe receptor a început să-mi tremure și prin tot corpul am simțit un fior ca la auzul cele mai proaste vești. Vedeam cum pușca mea fusese folosită la o crimă, la un omor prin imprudență, un copil împușcat de altul în joaca cu arma, vedeam de odată toate accidentele petrecute separat, pe care le auzisem de-a lungul timpului… Dar ce nu vedeam!?
Ceasul pendulă marcă ora, …bătând clopotul de zece ori.
Dându-și seama că m-am speriat, neauzind reacția mea, a continuat tot el.
- Nicu, fu găsit azi pe la prânz, mort, împușcat în burtă, cu arma ruptă lângă el în partea dreaptă și intră în detalii pe care nu le mai percepeam. Se crede că-i mort de ieri după-amiază…
După câteva amănunte îl rugai să încheiem discuția că nu mai suportam nimic. Și-a cerut scuze pentru ora nepotrivită, dar era îngrijorat asupra posesiunii armei. Lipsa actelor legale de vânzare-cumpărare ar fi avut consecințe deosebit de grave asupra mea.
Eram conștient de acest lucru, dar colegul meu de la capătul firului, nu știa acest amănunt atât de important în acel moment și a vrut să mă prevină.
Ce blestem!...
Cu cine o fi fost Nicu la vânătoare?
De ce o fi fost așa de trist Gică în ziua aceia?
Oficialitățile nu s-au străduit să afle totul despre acest caz. Oare de ce??
Și-n încheiere ,Vasile a completat:
…- Nicicând, timpul n-a estompat regretele mele în urma acestor întâmplări.
Dacă nu braconam la Coarba, nu eram motivat să fac gestul de a mă despărți de ceva ce-mi era foarte drag, pușca de vânătoare! Dacă nu vindeam pușca lui Nicu, nu se crea situația de care a avut nefericita parte să lase doi copii orfani.
Cine oare, rostuiește cursul evenimentelor nefericite!?

Lumina zilei trecuse pe nesimțite, becurile fuseseră aprinse, noi am chemat ospătarul pe care l-am onorat și cu bacșișul cuvenit, pentru care a mulțumit cu plecăciune.
În drum spre casele noastre, mergând alături o bună bucată din drum, am considerat că este inutil să-l mai consolez cu vreo vorbă, am mulțumit pentru „tratație” și i-am promis „că peste trei zile este invitatul meu ca să mă revanșez!”
-----------