COARBA

COARBA
Între mulții mei prieteni din tinerețe, l-am avut și pe Vasile Popete, un băiat de toată isprava, cum se zice despre un amic, care a fost, multă vreme și un împătimit vânător. Acum vorbesc despre el la timpul trecut, fiindcă viața ne-a despărțit în drumul ascensiunii noaste. Într-un fel chiar ne-am înstrăinat, el ajungând, mai mult, să locuiască pe alte meleaguri de pe gogoloiul pământesc. Rar ne mai întâlnim, dar când ne vedem, depănăm amintirile trecutului. Multe sunt frumoase, dar, unele, sunt chiar dureroase și le mai și împletim cu văicăreli d’ale vârstei în care ne-am afundat.
Vasile avea și mai are și acum un deosebit talent și orice ar spune reușește să te captiveze prin șarmul său de talentat povestitor. Una care merită să o aștern pe hârtie este povestea Coarbei, loc pe care atât de mult l-a iubit, după cum peruasiv spunea și, nu-l va uita niciodată din cauza unei întâmplări nefericite. Și pe mine m-a cucerit, altfel n-aș scri-o.
Iată ce-mi relata cândva, pe vremea când eram mai tineri și locuiam în aceeași urbe.

…Străbătând drumul de care ce duce de-a lungul pârâului Puturoasa, și-a început Vasile povestea, cel mai leneș afluent care se varsă în pârâul Văianu, chiar la poarta casei unde am crescut, și trecând pe la locurile numite Pogără, Ogașul Gârniții, Ogașul Burciului și Giurculești, ajungi la poalele pantei ce urcă la Coarba, locul dominant unde se întâlnesc toate drumurile spre satele dimprejur. De la intrarea pe Puturoasa, până în acest loc, după timpul parcurs, trebuie să fie o distanță de cel puțin vreo trei kilometri. Albia mătcii este îngustă și umbrită de coroanele foioaselor ce cresc înfrățite peste vale: goruni, carpeni, fagi, plopi, care cu dăruire umbresc acest drum croit anume și care din loc în loc, în porțiunile unde matca se îngustează și se adâncește, trece alternativ de pe un mal pe altul al pârâului. În această fundătură, se ascund mistere care s-au transmis legendar, parte din ele fiind încă vizibile și astăzi cu rămășițele unei gospodării și alte relicve palpabile: o temelie de casă, conturul unei grădini, prezența unor pomi fructiferi de vârstă incertă, cât și locul unei arii de treierat grâu, toate acum acoperite de pătura groasă de mușchi și licheni, componenți și ei ai florei pădurii. Locul este pe înălțimea maximă a zonei care o domină. Când pădurea era mai tânără, de aici se putea vedea în zare pe deasupra crângului, până hăt… departe și era ascunsă vederii înspre amonte. Cândva, era un loc ales strategic, bine camuflat din calea dușmanului, care, în timpurile străvechi, năvălea dinspre sud și est, adică de la Dunăre.

Legenda spune, după cum zicea Vasile, „că aici ar fi locuit o femeie pe nume Coarba, rămasă în singurătatea pădurii după ce pierise mama ei de bătrânețe, chiar în casa unde s-a născut, că pe tatăl său, în afară de maică-sa, nimeni nu l-a cunoscut, dar vorbele au „umblat”despre un voinic trecător și frumos ca un cuc rătăcitor, haiduc pripășit o vreme prin acele locuri. Fiind copilă „din flori”, Coarba a fost frumoasă ca o zână, iar trecută de tinerețe, era vrednică și pricepută în toate. În cazurile de primejdie, în bătătura ei, adăpostea la nevoie pe unii din locuitorii satului, alteori pe tinerii ce se fereau de-a fi prinși cu arcanul și duși la oaste, împărțind deoptrivă cu ei teama de dușmani și de pedeapsa autorițăților. Pe aria din preajma casei ei, se treierau grâul și secara, se băteau păstăile de fasole și mazăre, boabele fiind ascunse cu grijă în negura văilor adiacente.
Că, în verile lungi și călduroase, fecioara își purta turma de capre pe coclaurile ce se întindeau până la îndepărtata Glogovă, creștea iezi câți îi da Dumnezeu și era meșteră în a face din laptele de capră cea mai gustoasă brânză. Era pricepută și în ale trocului. Produsele din munca ei și le schimba pe ce avea nevoie și în special pe cereale, care nu-i lipseau niciodată, având porumb să-și facă zilnic mălaiul și să țină o tâlvură de păsări ouătoare, cum și făină de grâu pentru colaci și pâine la sărbători. Îi mergea bine în toate și clienți avea destui, în special bărbați chipeși, neplecați „la stăpân” sau la oaste, care, destul de des și pe rând, mai treceau pentru „vreo treabă” pe la casa din mijlocul pădurii, aducând totdeauna și câte o glajă cu tărie.
Coarba apărea rar în sat și lumea nu se mai mira de acest lucru. Așa fusese și mama ei. Doar pe la sărbători se ivea uneori, lăsând casa și animalele sătule în staul, în grija a doi dulăi viguroși și credincioși stăpânei. Putea fi însă văzută zilnic de păstorii din Văianu și din satele dimprejur, care veneau si ei cu vitele lor să pășuneze pe poienile din liniștea pădurii sau prin preajma colibei în care trăia Zâna codrului. Ciopoarele de vite mărunte se împreunau în turmă și, în zilele frumoase, jocurile între copiii care le păzeau nu mai conteneau, de-i prindea noaptea neajunși acasă.

Când Vasile a crescut și s-a făcut băiat mare, povestea Coarbei era de mult legendă. Preluase de la părinți, în gospodărie, misiunea de pășunare a erbivorelor, și popasurile prin poiana Coarbei, le făcea aproape săptămânal. În vacanțele mari, zilnic hotăra zona în care mergea la pășunat, având în vedere schimbarea locului, ca să nu se repete de pe o zi pe alta aceeași zonă .
- „Poiana de la Coarba nu mai este ca altădată!”... povesteau copiilor, bătrânii satului, care pretindeau că știu bine cine a fost Coarba. Și Vasile a continuat povestea copilăriei lui, până la terminarea studiilor pe care le-a urmat, vacanțele petrecându-le în satul natal.

- Acum tufele de mărăcini, măceși, porumbari și covorul de ferigă veșnic umed și umbros, sub care de-acum găseam cele mai viguroase mânătărci și văcărițe, bureți iuți și ciuperci plopești, puseseră demult stăpânire pe întreg spațiul care, cândva, fusese bătătură de casă, livadă de pomi, grădină de legume și flori, trecute în poveste. Sub tufele lor, descopeream și câte un iepure care dormea „dus” pe cârtog, în amiaza zilei, până când îl trezeam noi, copiii, în jocurile noastre. De unde să știm noi atunci că el, iepurele, era toată noaptea treaz pentru a ronțăi firele drogului și mugurii zemoși și fragezi ai tufelor în creștere ale viitoarei păduri, sau de pe rugii purtători de mure sau alte ierburi și arbuști, hrana lui de toate zilele…

Și povestea lui Vasile continuă cu amănunte interesante de nu-ți vine să-l întrerupi.
…Într-o zi, acum devenită și ea legendară, când pe aceste locuri ne jucam de-a pitulușu, adică de-a v-ați ascunselea , Rițu, un copil ca și mine ce se pitulase să nu fie găsit, sub un boschet, că așa era jocul, a văzut sub tufa vecină, chiar pe pământ, un cuib în care trona un pui ce era așa de mare, de abia avea loc în el, unde era hrănit de o pasăre prea mică pentru a-i fi mamă. Pitulicea, ce stă mai mult ascunsă prin tufișuri, pasăre cântătoare și călătoare ca și cucul, venită pe meleagurile noastre să-și perpetueze specia, căra încontinuu insecte pentru nesățioasa și ciudata făptură apărută în „casa” ei, veșnic flămândă, așteptând hrana cu ciocul permanent deschis, ca un hău adânc. Locul cuibului, anume ales pentru a fi ferit de vederile dușmane, era strașnic apărat natural de multiplii și lungii lăstari târâtori ai rugilor, plini de ghimpi, ținându-ne la distanță.
Aici era lumea liniștii profunde din mijlocul naturii, unde cuculeasa, și ea „amanta codrului”, atrasă pentru împerechere de cântecul masculului iubăreț și instabil în dragoste, caută un cuib străin cât mai dosnic pentru a depune oul ei fecundat. O „doamnă” ca ea nu crește pui!...
Când pitulicea mamă este plecată după hrană și cuibul îi rămâne un moment nesupravegheat, mai făcu o precizare Vasile cu studii în Științe naturale, printre alte cuiburi din desișul pădurii dinainte alese, doamna cuculeasa se strecoară pe furiș și o face „dădacă” pentru o vară. Ea trebuie să clocească și oul din care iese puiul cucului, un hămesit ce consumă hrana plăpânzilor pui naturali ai micuței păsări și care pier de foame, „vinovați fără vină!”, fiind dați și afară „mișelește” din cuibul lor maternal, de intrusul și puternicul „frate” parvenit. Cum nu vede oare, măcar din instinct, această pasăre, că la un moment dat, puiul pe care-l hrănește este de trei-patru ori mai voluminos decât ea, mama, care-i introduce în imensul cioc în care are loc și capul ei, gustoasele omizi? Așa să fi hotărât mama natură!?...
Cu deosebit talent de povestitor, Vasile își continua derularea amintirilor.

…Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, noi copiii am crescut și am devenit musafiri pentru locurile comune ale copilăriei și chiar pentru casa părintească. Vizitele s-au rărit și codrul a luat încet, încet altă înfățișare, astfel că la un moment dat detaliile din teren, datorită împăduririi, nu mai semănau cu cele imprimate adânc în memoria noastră de copii. Poienile dispăruseră, ogașele se adânciseră, apele pluviale spălaseră matca de pământul nisipos, până la stratul de marnă, vânăt și compact, sporind viteza de scurgere a aluviunilor.
Când, pentru un anume eveniment, un praznic, o aniversare sau o simplă vizită la părinți, eu și frații mei, ne reîntorceam în sat și dispuneam de cel puțin o zi, totdeauna găseam un pretext să facem o plimbare prin locurile unde altădată eram permanent prezenți. Întâlnirile de familie măreau plăcerea, plimbarea făcându-se în grup, fiecare având câte o amintire de povestit legată de un anume loc, întâmplată la o anumită dată, care nu se poate uita niciodată. Și tot de atâtea ori se relua aceeași poveste, primită cu îngăduința primei ascultări. Fiindcă, prietene, n-ai de unde să știi de câte ori am spus povestea aceasta pe care vreau s-o afli și tu chiar de la mine, de altfel ținută în suflet, până la prescrierea consecințelor, întâmplare pe care o afli acum. S-a petrecut la Coarba, dar nu în copilărie...
*
* *
Atunci, ce repede au trecut anii, eram la un „pahar de vorbă”, într-o gradină de vară, singuri la o masă, feriți de razele fierbinți ale soarelui sub coroanele copacilor și o umbrelă imensă unde savuram berea rece din halbele aburite, mereu schimbate când se goleau de un tânăr ospătar atent și manierat, în a-și face meseria, ca să beneficieze și el de un bacșiș pe măsura străduinței, că ne știa filotimi. Începusem să bem berea dintr-un nou rând de halbe intens gulerate și Vasile, al cărui invitat eram în acea zi, fără a mă plictisi cu vorbe de prisos, continuă să-mi povestească.

…Era o zi de toamnă târzie, precizează Vasile, și m-am dus să-i duc mamei niște medicamente de care avea nevoie ca de aer. Suferea de inimă și folosea permanent pastile hipotensoare, în care avea încredere și recomandate ca fiind cele mai bune, mai ales că proveneau din Germania. Vinul fusese tras din boștină și era… cum este mai potrivit. Vara fusese călduroasă și cantitatea de fructoză fusese destul de mare, dându-i tărie și aromă. Strugurii Ananas se completau și se combinau bine cu cei de Italiană bine copți, iar licoarea rezultată, un Zaibăr oltenesc, era pe gustul nostru. Tata mă invitase să-mi umplu două canistre, „că n-are în ce-l mai pune!”
Era sfârșit de săptămână și în ziua de duminica ce urma, renunțasem deliberat la o partidă de vânătoare unde fusesem invitat. Doar mă ști bine cum eram „bolnav de vânătoare!” Făcusem acest lucru pentru a îndeplini dorința mamei cu medicamentele și a tatălui cu vinul. Satul era aproape pustiu. Mai mulți dintre bătrâni muriseră, iar cei rămași singuri erau plecați la câte un copil. Cei tineri erau cu domiciliu și serviciu pe la oraș. Multe din casele Mătcărenilor, așa li se spunea vecinilor, erau goale. La noi a rămas casa goală ceva mai târziu, dar a rămas și a noastră! Pe atunci pulsa de viață și era frumos, iar eu nu împlinisem 40 de ani. Ști doar cum arată, că ai mers cu mine pe acolo, la un praznic și eu cumpărasem atunci o motocicletă Java cu care am călătorit. Ce-au mai cântat lăutarii când ne-au văzut la masă și „gurista” aia mică se uita numai în ochii tăi, că arătai mai bine decât mine și, aveai și unitormă! Mai ții minte?! Dar să continui…
La terminarea programului, am trecut pe acasă să iau din cele ce aveam de dus. Pe lângă medicamente, aveam și niște cumpărături de trebuință părinților pentru o casă de la țară, la care nu trebuie și nu-i frumos să te duci cu „mâna goală”!. Lângă bagajele din mașină și-au găsit locul și ustensilele mele de vânătoare, așa…, pentru orice eventualitate! Dacă cineva prevăzuse pe aceste locuri binecunoscute de mine, cum s-a mai întâmplat, o vânătoare în ziua aceea de dumineca!?... Ar fi fost păcat s-o ratez!
Eu eram prevăzător și în această preocupare, pe care o consideram sportivă.
Vasile își întrerupse povestea când simpaticul ospătar se prezentă la masa noastră cu farfuriile încărcate cu fripturile din ceafă de porc, bine garnisite, comandate încă de la sosire. Trebuia să-și găsească loc pe masa unde așteptau salatele și coșul cu chifle mari, pufoase și apetisant mirositoare, de pâine coaptă pe vatră.

…Ajuns acasă, mama mi-a deschis larg porțile ca să bag mașina în bătătură și prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: „- Îți îmi este foame?” Bineînțeles că mâncasem ceva la plecarea de acasă și răspunsul a fost negațiv, mai cu seamă că pe drum făcusem planul unei ieșiri, de unul singur, prin pădure. Soarele se apropria de asfințit și cerul era senin. Luna răsărea de-cu-seara. Plouase cu câteva zile înainte, cerul era sticlos și pământul reavăn, motiv pentru care am încălțat cizmele de cauciuc, permanente în port-bagajul mașinii pe care o „călăream”. Frunzele uscate picate din copaci nu mai făceau zgomot și puteai merge nestingherit și pe nesimțite în liniștea pădurii.
Cred, că ști și tu!... că tot la țară te-ai născut, chiar dacă ai stat mai puțin în sat, măi prietene!
…- „Să nu vii cu mâna goală, că geme pădure de…, s-a oprit să spună mai departe de ce anume?, parcă să nu fie cumva auzită de vreun străin, deși vecini nu mai erau. Că dai o groază de bani pentru ea, adică pentru pușcă și permisul de vânătoare, în fiecare an, și nu te alegi cu nimic. Și alaltăieri, am auzit un foc de armă tras pe Zorzila. Ăla cine o fi fost și ce-o fi luat, că n-a tras el degeaba?, a continuat mama cu argumentele. Tac-tu a zis că precis a fost Ilie, că-i mare braconier și-i prieten cu milițianul. Odată, când venea pe poteca de la Măiag, l-a văzut el pe Ilie, că mai era cu unul care bântuia prin tufe cu o păleață în mână, să zgornească iepurii, sau Dumnezeu știe ce… Acum, pădurea-i plină de capre, că toată vara m-am bătut cu ele, că veneau la fasole pe locul de peste matcă. În vie a fătat o ciută și noroc cu Stătica, că sărise cățaua Boștinoaichii și făcea iedul praf , că abia se ținea pe picioare, că din picioare l-a fătat!…” Femeile, erau două vecine care au murit, preciză Vasile
- Părcă țin minte că ți l-am prezentat odată pe acest Ilie, într-o seară la Modern, când cânta orhestra aceea venită de la București și avea la baterie pe unul Puiu Osadici, renumit baterist la acea vreme și noi beam coniac Zarea, făcut prima oară în România și ce bun era!
Tăie și el o bucată din friptură, o duse la gură, mai luă și din salată, rupse din chiflă și începu să mestece și cu grija povestirii, neglijă rigoarea, că nu trebuie să vorbească cu gura plină și continuă:
- Îi plăcea mamei carnea de vânat și știa s-o pregătească cu toate „dichiselile”. Văzându-mă înarmat și echipat în mijlocul bătăturii, cred că își imagina o pulpă așezată la fript pe jăratecul de sub cazanul de făcut țuică, pus și el în „baterie”, să fiarbă tescovina, să nu se acrească rău, iar noi,, în mâini cu ulcelele de lut făcute de un olar de la mine din sat, Aurică, pline cu vin, uram de noroc, „că scapără… și noaptea-i lungă.” N-a uitat să mă avertizeze că s-a umplut pădurea și de mistreți care au mâncat porumbii de pe locurile oamenilor.
-„ De pe locul din Gura Văii, a zis mama, n-au mai rămas decât cocenii și ăia făcuți praf, că i-au trântit la pământ… Când intră hâța pe locul cu porumbi, fiecare porc încalecă pe câte un rând și-l culcă până la cap, mâncând drugă cu drugă, a mai adăugat dânsa cunoscătoare. Peste matcă, am avut câinele legat în capul locului și într-o noapte era să ni-l omoare, dacă n-auzea tac-tu care dormea acolo, în coliba de sub anini!… Măcar de-ai trage și tu în vreun râtan, unul, mai godânac, să n-aibă carnea tare, că nu-i păcat, mamă, după pagubelele pe care ni le fac!”
Văzând că eu sunt pe terminate cu porția mea, mai luarăm halbele în mâini, dădurăm noroc ciocnindu-le și se făcu o pauză din povestire. Așteptam cu nerăbdare deznodământul de care fusesem avertizat că-i tragic și nu înțelegeam de ce!?

Când încrucișă tacâmurile pe farfurie și o împinse lateral, continuă:
…Grăbit, să nu mă prindă seara în bătătura casei, cu pușca pe umăr, cu pumnalul la centura plină cu cartușe potrivite pentru orice vânat, am ieșit prin grădină și m-am angajat pe matca Puturoasei, înspre Coarba. Pădurea începea chiar de lângă curtea grădinii și se pregătea de iernat, multe frunze picaseră și la prima brumă ce urma codrul se despletea definitiv de podoaba verde ce dăduse culoare și purificase aerul o vară întreagă. Călcam pe nisipul umed și doar din loc în loc se mai afla câte un crov cu apă de la ultima ploaie. Era o liniște perfectă și peste sat se auzeau doar câte un lătrat de câine, sau cântatul unui cocoș care vestea venirea serii. În rest, nici o mișcare, doar triburile ce se fac în lăsarea serii prin vreo curte locuită, de cei ce făceau comina, pe furiș, că nu era voie, dar dacă s-ar fi vrut, puteau fi ușor depistați după fumul care ieșea prelungit pe coșurile vetrelor unde erau montate povernele. Era un lucru tăinuit, dar, acum nimeni nu se mai formaliza. Făcutul țuicii centralizat „la baterie”, cum se spunea, se desfințase în anul acela, mai ales că nu prea fuseseră prune, iar corcodușele tot clandestin se fierseseră de cei care apucaseră de le strânseseră.
Când am ajuns la pădurea lui Novac, un reper pe valea respectivă, am încărcat arma de vânătoare marca IJ calibru 12, cu alice de 2mm pe țeava din dreapta și cu 4mm pe stânga, țeavă „șocată”, ce bătea grupat cu cel puțin zece metri mai mult decât surata ei din dreapta. Dacă dădeam de un sitar, trăgeam cu dreapta, iar pentru vreo vulpe sau iepure, că se dăduse drumul și la iepuri, trăgeam cu stânga. Am intrat în pădurea rărită de securea nemiloasă a omului și urcam spre Padină, mă scuzi că spun toate detaliile, loc superb așezat sub vârful dealului numit Stolul , însemnat până și pe hărțile militate cu un stâlp topo-geodezic. Pe vremuri, aici erau grădinile cu viile Vișoilor, locuitorii unui sat vecin, distruse de Filoxeră, o insectă adusă de prin America, după Războiul de la 1877. Cel puțin așa știu eu din studiile mele, preciză Vasile. Oamenii au renunțat și terenul nepretabil la alte culturi a fost năpădit de mărăcini, rugi și alți arbuști. Niște tufe de moșmani și gutui aminteau de ceea ce a fost și pe aici odată.

Îmi plăcea cum dădea toate detaliile și încercam să realizez asemănări cu locurile satului în care m-am născut și eu cu foarte mulți ani în urmă.
…- Am făcut un popas să încerc chemătoarea de vulpi din care imitam țipătul iepurelui disperat, prins în capcană.
M-am așezat pe o răgălie sub un gorun bătrân și am suflat în această „vuvuzelă” construită anume pentru vânători și, mișcând din palmele în care o țineam, scoteam sunete ce imitau perfect vaietul disperat al iepurelui căzut în beliță. Mai făceam o scurtă pauză și iar dădeam drumul la sunete, având privirea distribuită spre „câmpul de bătaie” . La un moment dat, chiar din ogașul adânc și întunecat care începea de la picioarele mele, am auzit un foșnet și câteva pocnete de surcele rupte, fapt care dovedea că ceva greu era în mișcare, strecurându-se să iasă din acel loc. În adierea vântului venea și un miros puternic de cocină. Am încremenit, lăsând liniștea să se aștearnă peste natura ușor răscolită… Pe o pantă a ogașului cu pădure rară și desfrunzită, am văzut o hâță de mistreți încolonați perfect, în frunte cu unul mai mare. Era o scroafă cu șase godăcei, puii ei din acea vară. I-am admirat și… n-am catadicsit să mă folosesc de armă cu toate că erau în „bătaia puștii”, iar pentru un grăsun erau bune și alicele de 4 mm. Ar fi fost un gest ce nu cadra cu principiile mele. Dacă braconezi, măcar s-o știi pentru ce o faci!... Dar să tragi în scroafă și să lași de izbeliște puii ei să înfrunte o iarnă e un gest barbar. Să împuști un purceluș, numai ca să te afli în treabă, este la fel. Atunci lasă-i în plata Domnului, să se facă mari, chiar cu prețul porumbilor munciți de către săteni…
Îl ascultam fascinat și delaliile, nu numai că nu plictiseau, dar se și încadrau plăcut în povestire. Aveam impresia că citesc dintr-o carte o poveste de vânătoare, nu că-l ascultam. Reușise să mă captiveze și nu îndrăzneam să-l întrerup. Simțem că are ceva pe suflet, de care dorea să se descarce. Era un fel de spovedanie pentru un păcat săvârșit și dorea să se elibereze. Timpul nu ne presa și totul corespundea, ambiental, ca să ne simțim cât mai bine.
După ce comandă și câte o cafea, aprinse o țigare Snagov, era din cele scumpe la acel timp. Eu nu fumam și continuă:
…- M-am ridicat din locul unde pregetasem preț de aproape un ceas și am plecat mai departe. Prin pădure, nefiind nici pană de sitar, am scos cartușul cu alice de 2 mm și l-am înlocuit cu cel de 4 mm iar pe țeava șocată am introdus un cartuș destinat pentru vânat mare, cu denumire trei la fund care conținea în total nouă bile așezate pe trei rânduri. Ca putere, este mai slab decât breneke, dar tras de la distanță potrivită omoară și un taur.
Mirosea a toamnă și din loc în loc dădeam peste poenițele pe care crescuseră în voie, și nu fuseseră culese, chitele de ghebe putrezite chiar în locul unde au răsărit. Mistreții dispăruseră în hăul văilor, iar eu, cu prezența mea nu prea potrivită legal, „violam” ordinea naturii. În mai puțin de o jumătate de oră, mă apropriam de Coarba, locul legendar al misterelor copilăriei mele și mi-am adus aminte de o întâmplare. Pe la vârsta de 12-13 ani când păstoream caprele cu mai mulți copii de seama mea, în timp ce noi jucându-ne și ne depărtaserăm de măruntele erbivore, ne-am trezit cu toate animalele bulucite spre noi, fugărite de doi lupi din care unul deja făcuse pradă din iedul lui Tinu. Ce țipete disperate am scos până am alungat jivinele și am părăsit zona, convinși fiind că erau mai mulți prădători ce făceau parte dintr-o haită! Acum, eram singur, eram înarmat și doream o întâlnire cu un lup, măcar să răzbun ieduțul din copilărie, cel al lui Tinu
…Poiana Coarba nu mai era cum o știam eu. Gorunii puseseră stăpânire pe întreaga poiană și nimic nu se mai asemăna cu ceea ce fusese altădată. Cu timpul, dispăruse până și imaginea locului unde era poiana și crângul cu tufele de arbuști. Animalele care pășunau pieriseră odată cu depopularea satului și acum creșteau în voie tot felul de copaci de esență tare. Nici nu mai realizam că sunt în locul cu amintiri de odinioară atât de frumoase. Totul se ștersese și nu mai era ce-a fost. Un crâng pusese stăpânire pe poiana Coarbei. În locul pomilor fructiferi apăruseră frasinii și jugaștrii.Aproape să nu recunosc nimic, dacă nu m-aș fi aflat pe marginea hăului abrupt, unde, cândva fusese o râpă devenită și ea pantă împădurită cu salcâmi.
Mergeam agale pe versantul opus al văii Puturoasei, adică pe dreapta, și de la Coarba mă întorceam spre casă. Vremea se înmurgea, seara se lăsa rapid, dar nu mă grăbeam, fiindcă apăruse luna pe cerul senin și promitea că-mi dă destulă lumină. Nu era lună plină, dar era suficientă pentru a lumina drumul de creastă pe care-l parcurgeam. Mă relaxasem, dar îmi stăruia în minte vorbele mamei spuse la plecare, „să nu vii cu mâna goală, că geme pădurea de vânat”… Dar eu, în după-amiaza de atunci, în afară de turma aceea de mistreți, nu văzusem altceva. Parcă toate intraseră în pământ!

*
* *
Vasile se opri din povestit, mai trase cu nădejde în piept fumul prin filtrul țigării, scutură scrumul în scrumieră și privind în gol, rămâsese pentru o clipă cu privirea pironită, aiurea. Il priveam și simțeam că se aproprie de momentul culminant al întâmplării. și continuă:
…Deodată, pe culmea dealului cu o pădure rară, într-o poieniță aproape de marginea drumului, se mișcă ceva. Din reflex, mă opresc și observ că în fața mea, la circa 60 de metri, stăteau în picioare, în ciopor, niște căprioare, toate îndreptate cu capetele spre mine. După reacția lor, mă suspectau a fi un dușman, ceea ce și eram. La un moment dat, au început să-și rotească privirea în mai toate direcțiile, alegând parcă una, pe care să fugă. Instinctiv, am acționat, adică am sprijinit patul de umăr cu țevile îndreptate spre nevinovatele ființe din inima codrului. Eu le deranjasem din mediul lor, din vetrele lor pentru care scrijeliseră pământul cu copitele, înainte de a se odihni și a-și rumega hrana adunată în burduhane, în ziua aceea. Situație de cumpănă! Nu mai gândeam la altceva, decât la momentul când să slobod focul armei. Timpul se măsura în secunde. Închisesem ochiul drept si, privind de-a lungul țevilor, încadrasem ciutele pe linia de ochire. Degetul arătător al mâinii stângi se sprijinea pe trăgaciul țevii șocate. Una din căprioare o zbughește și face un salt peste drumul pe care mergeam. Fără nici o ezitare, apăs pe trăgaci și slobod arma în grupul rămas nemişcat. Un pocnet puternic, amplificat de ecoul văilor, sparge liniștea serii. În fața ochilor nu mai era nimic. Ciutele pieriseră care încotro, iar un ciuf din văgăună țipa și el speriat. Hu u u, Hu-u u!...
Reușise să mă introducă în atmosfera cu atâta încărcătură emoțională și empatic participam alături de el, și-i urmăream figura emoționată și acum după scurgerea atâtor ani.

…- Descarc arma și sunt cu privirea ațintită spre locul unde fuseseră căprioarele. Da, nu mă înșelam. Una era căzută jos. Orice ar fi fost, nu mai trăgeam și al doilea cartuș. Acest gând mi-a venit după ce, aproape fără să gândesc!?... trăsesem la întâmplare, în tot grupul de căprioare.
Devenisem braconier fără să judec situația. Cu un an înainte, împușcasem un țap, dar pentru acela aveam autorizație și la eveniment am fost însoțit de doi alți vânători și un paznic de vânătoare. Atunci bravam, acum mă fâstâcisem de propria-mi ispravă.
Am ajuns lângă vânat. Era o ciută tânără, care era stătea pe burtă ca pentru culcare. La aproprierea mea, n-am observat nici o intenție la ea, că ar vrea să fugă. Chiar mă privea, întinzând capul spre mine și mișcând botișorul a prietenie. Nările i se umflau ritmic, inspirând aerul. Oare, îmi cerea îndurare!? Nu-mi dădeam seama și eram în situația de a nu găsi o rezolvare rapidă. Îmi lipsea raționamentul. Eram convins că este puternic rănită și nu are scăpare să mai trăiască. O ating cu piciorul. Nici o mișcare în afară de a capului care mă privea cu ochii mari deschiși și umezi. Parcă plângeau…
Duc mâna la centură și scot pumnalul din teacă. O prind cu mâna dreaptă de bot. În palmă simt căldura și umezeala răsuflării. Ochii animalului mă priveau „cerând” îngăduință. Nu mai gândesc. Procedez mecanic ca omul primitiv de odinioară, care astfel trăia din vânat. Înfig cuțitul în zona jugulară și animalul scoate doar un icnet. Mâinile mi se murdăresc de sângele care țâșneste și-l simt că arde pe unde mă atinge. Prin artera secționată, ca dintr-o arteziană sângele îmi pătează cizmele, mâneca salopetei și o porțiune de pe pantalon.
…Mai rapid decât mă așteptam, totul fusese încheiat. La picioarele mele aveam o căprioară ucisă prin înjunghiere. Eu eram autorul fărădelegiiși eram buimac. Eu, acela care nu tăiam acasă nici o pasăre iar, când era nevoie, soția ruga pe câte un străin s-o taie. Eu, care, în copilărie, am dormit cu iezii caprelor noastre în pat, numai de dragul lor. Eu, care, copil fiind, am „salvat de la moarte” un cocoș pe care tata vrea să-l taie la o zi de praznic. Era cocoșul meu, îl iubeam și-mi era prieten. Eu, fără prea multă gândire acum violasem natura. Și o făcusem barbar și fără judecată!...
Încercam o justificare a gestului. Dacă trăsesem cu arma și nu murise, a face iar încă o dată uz de armă, pentru lovitura capitală, era pentru mine mai periculos din punct de vedere moral, că se auzea și se știa de prezența mea în sat, atrăgând bănuieli că sunt braconier, ceea ce mă dezonora. Soluția? Am recurs la pumnal. „Scopul scuză mijloacele!”, dar acum, în fața propriei mele conștiințe, pentru gestul făcut, nu mai aveam argumente care să reziste. Dar… o făcusem!

Fața lui Vasile luase o formă alungită, ochii îi sticleau, iar eu îl ascultam cu înțelegere neîndrăznind a-l întrerupe cu vreo întrebare.

…De pe creasta dealului, cu „prada” apucată de un picior și târând-o, am coborât, alunecând pe covorul umed de frunze moarte, în întunecimea văii Puturoasei. La tulpina unui gorun de pe firul apei, ce-l știam din copilărie, pe când poposeam la umba lui să mă feresc de razele aride ale soarelui, am așezat-o sub o tufă crescută parcă anume să acopere cu verdeață locul unde vrei să ascunzi ceva. Am mai pus, dacă mai era cazul, câteva frunze moarte peste ea și am plecat spre casă.

- Unde-i?... mă întreabă mama când m-a văzut în bătătură, la lumina becului cu neon ce dădea lumină ca ziua, văzând că sunt cu „mâna goală”.
- Ce!?... îi răspund eu.
- Cum ce!?... Ce împușcași? Că ești plin tot de sânge…
…Seara s-a încheiat cu bucurie pentru mama și mohorâtă pentru mine. Cu un felinar și o lanternă, ca să ne putem descurca în hățișurile din întunecata vale, împreună cu tata, am adus într-un sac căprioara înjunghiată. Lui, tatei, i-am povestit totul cum s-a întâmplat. Tăcut, mă asculta resemnat și apoi prin vorbe domoale, încerca să-mi găsească scuze. El s-a ocupat de jupuire și de spintecarea vânatului și, la terminare, mi-a spus ceva curios: „Știi că nu avea nici o alică în corp”. Atunci, de ce stătea culcată și care a fost motivul de n-a fugit după celelalte? Dacă eu n-o înjunghiam, mai târziu se putea scula și pleca după suratele ei. Era ceva misterios în întâmplarea aceasta care mă rodea. Eu, care practicam vânătoare ca sport, soția și copiii mei nu mâncau carne de vânat și care eram pătruns de multele principii morale , înjunghiasem cu cruzime un animal perfect sănătos, și nu unul oarecare. Un noaten de căprioară, care mai era și iadă, fiind protejată prin lege.

Simțind că deznodământul este aproape, intervin spunându-i încurajator: Că n-ar fi trebuit să se complexeze atât de mult de acest lucru firesc. Ce, trebuia s-o lase să se chinuie? Ș-apoi animalele sunt de două feluri: unele să mănânce și altele să fie mâncate . Nu mi-a răspuns la remarcile mele și a continuat povestind trăirile care au urmat.

…Într-o tingire de tuci cu trei picioare, la focul cazanului, împreună cu felii groase de slănină afumată încă din iarnă, forfoteau bucățile de ficat, splină, inimă și ceva mușchi fragezi, din zâna codrului. Din acele preparate care proveneau din carnea căprioarei, pentru care mama mereu mă gratula, n-am gustat, poate și pentru că obsesiv îmi veneau în minte imagini de la locul unde săvârșisem cumplita faptă. Mă obseda imaginea căprioarei imobilizată de o cauză necunoscută, acei ochii mari și umezi, care, privindu-mă, cereau îndurare, în timp ce eu, nemilos, cu un șuriu, îi retezam beregata și arterele jugulare. La masă, am fost abătut, am băut țuică din cea mai tare ca să mă „droghez” și vinul dintr-o ulcea nouă de lut, care încă mai fierbea, ca și sufletul meu neliniștit de nelegiuirea ce o făcusem. Din tigaie, am gustat doar din slănina făcută jumări și din gogonele galbene, alese din murăturii de amestec, făcuți în saramură cu livej, scoase din hârdăul pregătit pentru iarnă.
A doua zi, la lumina soarelui, când mama încerca să-i scoată creierii din ţeastă, a observat că în fruntea animalului osul era scrijelit. Aceasta a fost singura lovitură a unei alice de 8 mm, care doar a amețit-o temporar, dar care nu-i fusese și mortală.
Cum mă simțeam? Greu de apreciat…
Eram ca după un viol săvârșit sub o puternică stare de demență euforică, pe care îl regreți profund la trezirea din extaz și, apoi cât trăiești, chiar dacă victima nu mai ripostează.

Când credeam că povestea tristă a vânătorului braconier luase sfârșit, s-a așternut o mică pauză, ca liniștea ce prevestea o furtună. Ospătarul ne-a mai adus la comanda noastră, și câte o cupă cu înghețată, asortată, o combinație de vanilie, cacao și fructe acrișoare. Crepusculul anunța lăsarea serii, iar poveste lui Vasile devenea tot mai captivantă .


Urmări imprevizibile

Și Vasile continuă:
…- Cu toată pasiunea ce o aveam pentru vânătoare ca sport, care mă legase strâns în chingile obsesiei pentru plimbările pe orice vreme și oricând în natură, oh!… cât de frumoase erau acele ore, neglijând mereu în zilele de sărbători ambientul familial, când în zilele posomorâte de toamnă-iarnă puteam fi împreună găsind și acasă multiple soluții de trecerea recreativă a timpului, am hotărât să renunț la pușca de vânătoare.
Ba, mai mult, în familia mea: soția și fetele, nici nu gustau măcar ceva din preparatele vânatului adus de mine. Când găteam, că eu găteam vânatul, eram ajutat de soție la prepararea fripturii de iepure împănat cu feliuțe de slănină și usturoi, a tocăniței cu sos de vin și măsline, a supei de fazan, dar numai atât. Jupuirea, fezandarea, macerarea le făceam singur ferit de privirile celor din casă, care nici nu intrau în locul unde, chinuindu-mă, scoteam pielea de pe nevinovatul animal. Mirosul în urma eviscerării era execrabil și multă vreme fereastra bucătăriei, locul predestinat rămânea larg deschisă.
De fiecare dată, îmi stăruia în minte fapta abominabilă de la Coarba, comisă recent.
Acestea au fost elementele care m-au determinat să vând pușca „vinovată” de uciderea căprioarei, chiar dacă glonțul nu lovise mortal, și numai pumnalul mânuit de mine desăvârșise crudul act. Datorită ei, a puștii, ajunsesem acolo.

…Venise toamna și era începutul sezonului de vânătoare, „la răpitoare” și întrebat fiind de un coleg, tot vânător: „Ce fac duminică?” i-am răspuns degajat și cu gândul aiurea, „că vreau să vând pușca!”, motivând, cum am crezut că sunt mai convingător, de ce mă debarasez de acest sport.
De-acum, cu altă viziune, mă întrebam: De ce vulpea „flacăra pădurii” este trecută la răpitoare și se vânează fără discernământ tot timpul anului, când hrana ei de bază sunt rozătoarele de noapte? …Că mai „servește ” și câte o găină lăsată liberă de un țăran neglijent, nu-i un motiv s-o încriminezi și s-o ucizi și când are pui în burtă, sau mici în vizuină! Prin frumusețe este o „perlă” a pădurilor noastre și pentru foloasele în combaterea dăunătorilor agriculturii,merită protecție.

Mi-au trebuit multe vorbe să-l conving pe împătimitul meu coleg de vânătoare, mai ales că peste puțină vreme se deschidea sezonul pentru iepuri și fazani.
El, care mă știa bine, nu înțelegea cum eu , vânător de peste 15 ani, nelipsit la cele mai importante ieșiri, cândva fost un animator și organizator oficial al acestor acțiuni, mi s-a năzărit așa, din senin, să vând arma, tocmai la deschiderea sezonul la fazani și iepuri. Inițial nu m-a crezut și mi-a luat vorbele drept o glumă. La răpitoare și mistreți pentru plan fusesem împreună și în toamna aceea. El participase de multe ori în echipa mea, bântuisem prin văgăuni și pe dealuri cu crânguri și păduri după vulpi, dar frumusețea vânătorii de-abia acum începea la iepuri pe care îi „iertasem” la ieșirile anterioare și văzusem că sunt destui. Erau alocate doar trei-patru duminici pe an în lunile decembrie și ianuarie și aceste ieșri erau superbe! Zilele cu vânătoare la iepuri și fazani scoteau din case pe toți „bolnavii” de vânătoare, care veneau și cu prieteni nevânători ce preferau să joace rolul de „gonaș”, numai să fie prezent la un asemenea spectacol, mai ales când vremea era bună. Toți se gândeau și la o mișcare , plimbare în natură, dar și la o ciozvârtă de iepure ce i se cuvenea ca participant. În unele locuri moda era ca partea de vânat a gonașului să nu fie mai mică decât a vânătorului, al cărui efort era substanțial. Vânătorul stă nemișcat pe linia de așteptare, iar gonașul „bate” tufă cu tufă, alergă prin toate denivelările pline de scaieți, mărăcini și rugi, strigă din toți boșogii să scoată iepurele de pe cârtog și pe care mai trebuie să-l dirijeze să fugă spre direcția vânătorilor. Uneori se expune si riscului de a fi atins de vreo alică „rătăcită”, sau de focul unui vânător neatent care-i umple burta de alice în cel mai fericit caz și nu ochii, ca să rămână infirm cât trăiește. Câte tragedii s-au întâmplat, dar n-au descurajat, fiecare crezând că numai la alții sunt posibile.
Cât de frumos povestea prietenul meu descriind o partidă de vânătoare, de uitasem unde sunt. Nu întrezăream totuși drama acestei povestiri.
Anotimpul Toamnă, este uneori desăvârșit cum era și cel din acel an. Nu mai sunt căldurile toride, aerul este purificat și-l simți până în ultima alveolă, cerul devine senin „sticlă” și peste tot se așterne o liniște binefăcătoare înaintea iernii ce va să vie. Păsăretul migrator a plecat, ulii se retrag că nu mai au ce pândi, iar răpitoarele de noapte stau aciuite prin corobăi până la venirea nopții. Codrul, dacă mai are frunze, este ruginit. Fiecare specie are culoarea proprie și totul se transformată într-un peisaj cromatic aproape ireal. Totul devine o binefacere pentru suflet, verdeața devine plată, după ce a fost binefăcătoare și dorită la timpul ei. Ne-a mângâiat și ne-a apărat până la plictiseală, o vară întreagă, dar, așa-i omul!, veșnic în căutare de mai bine, mai ales când aceasta a fost toridă și ne-a copleșit până și sufletul cu căldura caniculară.

*
* *


A doua zi s-a prezentat la mine , la birou, un alt coleg de serviciu, care după ce bate sfios la ușă, intră și-mi pune pe masa, o sticlă cu vin negru de Ananas, scoasă din borseta ce o avea.
- „E din via noastră și abia s-a liniștit!” preciză el despre licoarea ce mi-o adusese.
Nu-mi era subordonat, făcea parte din alt compartiment, dar era un fel de consătean, locuind, „la țară”, într-un sat vecin cu al soției mele, care-i de prin părțile tale. Gestul l-am considerat dezinteresat, de curtoazie și respect, pentru că știa bine cine suntem.
- Mulțumesc Nicule! Dar cu ce ocazie mă onorezi tu pe mine azi? Ziua mea de naștere a trecut, iar ziua onomastică o fac numai cu familia, că am nume de sfânt, și ce sfânt și acum „nu se mai poartă!”Iar până atunci mai este…
Tânărul coleg era de vârsta fiicei mele, căsătorit și tată a două fetițe frumoase foc! Era inteligent și avea o soție pe măsură. Un cuplu perfect și-mi amintea de tinerețea mea.
- Ia loc te rog și spun eu: Ce problemă te determină să vii, așa, la mine?
- Sincer nu știu cum să încep. Poate dumneavoastră ați făcut o glumă și eu vin acum „hodoronc-tronc” cu prostia mea, îmi răspunse el cu multă reținere în glas.
- Nu-i nici o problemă și dacă vorbele îmi aparțin, indiferent ce conotație au, nu mă supără. Dar să fie ale mele și neinterpretate de alții, cum se mai obișnuiește pe la noi.
- Mi-a spus Gică, o treabă: Că vreți să vindeți arma de vânătoare. Sper să nu-și fi bătut joc de mine, ca să mă simt caraghios în fața dumneavoastră. Vreau să-mi cumpăr și eu o pușcă și acum n-am de unde, continuă el cu emoție și îndrăzneală în glas.
- N-ai de ce să te sfiești Nicule, fiindcă așa am zis. Eu ce spun așa rămâne, dar nu credeam că o să am așa de repede un client…
- Dar tu ști cât costă o pușcă de calibrul si anul de fabricație ca a mea? Eu o vând chiar înaintea sezonului de vânătoare la iepuri, și am plătit pentru ea taxa pe un an întreg. Cine mă aude, poate crede că-s nebun, ceea ce, sper, nu păream până acum!. Care vânător adevărat, poate face un asemenea gest, într-un asemenea moment? Să ți-i pușca în casă un an și când vine sezonul de vânatoare la iepuri s-o vinzi!? Pare ceva în neregulă, dar eu o fac, fiindcă așa mi-a venit. Și cui o vând, ca să fie sigur pe ce dă banii, i-o dau s-o verifice prin tragere la țăintă, cu martori…, ca să nu fie discuții, că arma n-ar mai fi bună.”
Apoi, am pentru ea toate accesoriile necesare, inclusiv lada metalică de păstrare și toate acestea costă parale. E o bijuterie… continuai eu să-mi prezint marfa, la care Nicu se gândea ca un copil la jucăria văzută în galantar. Deja îl incitasem si în privirea lui se citea bucuria de a deveni vânător și să arate ca un bărbat adevărat. Uitându-se insistent la ceas și cu gândul că lipsea prea mult de la birou mă întreabă:
- Cât îmi cereți pe ea, dacă mi-o vindeți mie?
- Arma o vând cu 2.800 lei, restul accesoriilor și cartușele pe care le am cu 200, total 3.000. Te va costa și permisul, nu mai știu cât și abonamentul la filială pe o jumătate de an care, pare-mi-se ajung acum la vreo 200-300 lei.
Cinstit îi spuneam toate costurile și Nicu asculta abordând o față luminoasă. Probabil în calculele lui și din discuțiile cu alții se aștepta la o sumă mai mare.
- Vă dau 3.000 de lei, dar vă cer păsuirea să vi-i achit în doua rate. Jumătate la salariul de luna aceasta și restul cel de luna viitoare, să nu se prindă soția. Eu i-am spus că nu mă costă mai mult de 2000 lei cu taxe cu tot...

*
* *

În câteva zile totul fusese rezolvat. El avea permis de vânător, de porta-armă, avea pușcă și eu eram eliberat de ceea ce fusese o pasiune a vieții.
Am rămas cu un gol în suflet.

…Cu atâta ușurință mă despărțisem de ceea ce mi-a fost atât de dragă, arma de vânătoare. Gestul meu a surprins si familia. Deși nu consumau carne de vânat, soția și fetele, se vedeau de-acum lipsite de veselia din casă, de serile când se adunau prietenii amatori de delicioasele preparate și la aceeași masă, fiecare consuma ce dorea: vânat, porc, vițel sau pasăre, asortate cu garnituri de legume și băuturi din cele mai alese, singurele care erau comune pentru toți comesenii. Multe personalități mi-au intrat în casă folosind acest motiv, care, în cu totul alte împrejurări mi-au fost de mare folos. Să nu mai vorbim de doctorii care mi-au trecut pragul, sau la care , ca atenție, le-am dus specialități vânătorești și nu se considerau mituiți acordându-ne toată atenția. Prietenii cu soțiile veneau cu sticle de băuturi alese și alte mici atenții, și abia așteptau să se înfrupte din iepurele cu măsline, o delicatese ce numai Nelly, care nici nu mânca, o făcea cea mai gustoasă. Pateul de iepure, cârnații de căprioară, cotletul de mistreț, supa de fazan, deveniseră specialitățile râvnite de bunii noștri amici. Și ce frumos era, când după mesele copioase, bărbații se retrăgeau la masa de poker, iar doamnele, după debarasarea resturilor culinare, se așezau și ele la o partidă de remy până după miezul nopții. Și nopțile erau lungi, lungi…

Se încheiase definitiv un capitol al vieții mele și-mi părea rău. Cu toată abținerea, „că-s bărbat!!” mi-au apărut sub pleoape și lacrimi de tristețe. Arma îmi fusese un prieten drag, dar prin acest gest, luat în pripă am încercat să mă pedepsesc pentru „păcatul” înjunghierii căprioarei. Așa a fost să fie!...
Ce-am gândit? Nu știu și nici nu m-am înțeles!
Ce bine ar fi fost dacă n-o vindeam!!…

*
* *

Pe fața lui Vasile, iar a apărut o umbră de tristețe și mișcările ritmice din cap, fără a vorbi, dovedeau preocuparea pentru o explicație concisă.

…- Era zi de sâmbată, la sfârșit de noiembrie. Trecuseră două săptămâni de când altcineva se distra prin păduri, în locul meu, la partidele de vânătoare. Mai era puțin timp și se deschidea sezonul la iepuri, dar vânătorii făceau antrenamete de tragere pe vulpi, pentru care nu erau restricții, ce măsură idioată! dar care erau mai dificile de împușcat fiind dotate de natură cu șiretenia. De unde vine și maxima , când e vorba de femeie. „E șiretă ca o vulpe!”Am multe episoade de vânătoare cu aceste frumoase animale, care m-au păcălit scăpând nevătămate de alicele mele. E drept că am împușcat destule, dacă și asta este o laudă!, dar multe mi-au făcut „bezele cu lăbuța”. Încă o dovadă că trebuia să vând pușca, mai preciză Vasile. Vremea era frumoasă și se anunța o toamnă lungă. Era destul de cald și pe cer nu era nici o urmă de nori. Doar câteva dâre de condens rămase în urma avioanelor ce străbăteau cerul senin ca sticla.
În autobuzul navetă, de la serviciu până acasă, îl zăresc pe Gică, unul din partenerii mei de vânătoare, cu care altădată făceam planuri comune, și degajat îl întreb:
- Gică! Mâine pe unde mergeți?...
Privindu-l atent abia acum observ la el o absență de la timpul prezent. Era abătut cu fața întunecată, cu gândurile duse aiurea și abia îmi răspunde:
- Nu mă simt deloc bine și voi sta acasă. Sunt prins de o răceală și n-am nici un chef!
Are omul o indispoziție, o răceală de toamnă, mi-am zis eu și am catadicsit să nu-l agasez cu întrebări pe cât de inutile pe atât de inoportune. Nu după mult timp am părasit mașina și am ajuns acasă în ambientul familial, de sâmbăta după amiază.
*
* *

Cinasem și mă pregăteam să văd telejurnalul și programul de seară TV care dura două ore. La orele 22.00 se termina și până la ziuă, noaptea „era an!” Era bine că o dedicam cititului până adormeam cu cartea în mână și de cele mai multe ori, adormeam repede. Mă mai trezea soția, când încerca să mă elibereze de „povara” cărții, la care din prea multă „iubire” o țineam strâns în palmele grijulii. Om serios!!
De-odată sună telefonul și fiind mai aproape de el răspund eu. La capătul firului un alt coleg de la serviciu, care scuzându-se că mă deranjează la acea oră, m-a întreabt direct:
- Ai vândut pușca de vânătoare lui Nicu…?
- Da! Am răspuns eu. Dar de ce mă întrebi?
- Ai încheiat actele de vânzare prin filială și poliție?
Gândind că Nicu a fost prins braconând pe undeva, cum făcusem și eu la Coarba, i-am răspuns fără nici o îngrijorare, întebându-l:
- Da de ce mă întrebi?
- Dragă colega, s-a întâmplat o mare nenorocire…
Mâna pe receptor a început să-mi tremure și prin tot corpul am simțit un fior ca la auzul cele mai proaste vești. Vedeam cum pușca mea fusese folosită la o crimă, la un omor prin imprudență, un copil împușcat de altul în joaca cu arma, vedeam de odată toate accidentele petrecute separat, pe care le auzisem de-a lungul timpului… Dar ce nu vedeam!?
Ceasul pendulă marcă ora, …bătând clopotul de zece ori.
Dându-și seama că m-am speriat, neauzind reacția mea, a continuat tot el.
- Nicu, fu găsit azi pe la prânz, mort, împușcat în burtă, cu arma ruptă lângă el în partea dreaptă și intră în detalii pe care nu le mai percepeam. Se crede că-i mort de ieri după-amiază…
După câteva amănunte îl rugai să încheiem discuția că nu mai suportam nimic. Și-a cerut scuze pentru ora nepotrivită, dar era îngrijorat asupra posesiunii armei. Lipsa actelor legale de vânzare-cumpărare ar fi avut consecințe deosebit de grave asupra mea.
Eram conștient de acest lucru, dar colegul meu de la capătul firului, nu știa acest amănunt atât de important în acel moment și a vrut să mă prevină.
Ce blestem!...
Cu cine o fi fost Nicu la vânătoare?
De ce o fi fost așa de trist Gică în ziua aceia?
Oficialitățile nu s-au străduit să afle totul despre acest caz. Oare de ce??
Și-n încheiere ,Vasile a completat:
…- Nicicând, timpul n-a estompat regretele mele în urma acestor întâmplări.
Dacă nu braconam la Coarba, nu eram motivat să fac gestul de a mă despărți de ceva ce-mi era foarte drag, pușca de vânătoare! Dacă nu vindeam pușca lui Nicu, nu se crea situația de care a avut nefericita parte să lase doi copii orfani.
Cine oare, rostuiește cursul evenimentelor nefericite!?

Lumina zilei trecuse pe nesimțite, becurile fuseseră aprinse, noi am chemat ospătarul pe care l-am onorat și cu bacșișul cuvenit, pentru care a mulțumit cu plecăciune.
În drum spre casele noastre, mergând alături o bună bucată din drum, am considerat că este inutil să-l mai consolez cu vreo vorbă, am mulțumit pentru „tratație” și i-am promis „că peste trei zile este invitatul meu ca să mă revanșez!”
-----------