Sunday, Nov 07, 2010 Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online


Abonamente


Despre noi / Contacte


Evenimente Culturale





Românii de pretutindeni

Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor

Articole Arhivă 2002
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2010




Din Văianu la Toronto - de Mugurel Pădureanu-Coarba

Nu e niciodată prea târziu să iei condeiul în mână!

Pe domnul colonel Ion Gociu l-am cunoscut cu ani în urma, în Canada, la Toronto, o metropolă pe care nu o poti ocoli dacă vrei să mergi la celebra cascadă Niagara. Am poposit pentru o noapte în casa fiicei si ginerelui său si din prima clipă seniorii celor două familii s-au retras separat de cei tineri, ingineri de calculatoare, si de copiii lor, pentru că fiecare vârstă are preocupările si subiectele sale. Din prima clipă ne-am simtit foarte apropiati, nu numai pentru că vorbeam în limba de acasă, dar si pentru că sotia mea este olteancă, deci cu origini comune cu gazdele noastre. Eu sunt timisorean, dar o veche vorbă românească spune că de unde este sotia, acelei zone geografice îi apartine si bărbatul. Dar lăsând gluma la o parte, altul a fost motivul apropierii dintre noi. Am întâlnit atunci un om deosebit, prietenos si foarte volubil – ca toti oltenii – si în timpul unei plimbări, seara, după cină, într-un parc de pe malul unui lac, a început a se înfiripa o prietenie durabilă si discretă, chiar dacă, după aceea, întorsi pe melea¬gurile noastre, ne-am întâlnit doar prin telefon sau prin mesaje trimise prin internet, Târgu-Jiu si Timisoara fiind despărtite de vreo 300 de kilometri.
Surpriza cea mai mare a fost atunci când am primit pe această cale „ultramodernă” textul unui volum pe care l-as numi „de memorii”, desi termenul „amintiri” mi se pare la fel de potrivit. Sunt adunate evocări din lumea unui sat gorjean, cu obiceiuri ancestrale si cu oa¬meni dintr-o bucată, dar si traiectoria unui tânăr care s-a îndreptat spre cariera militară, încât o bună parte a acestei cărti poate fi încadrată în ceea ce se numeste un „Bildungsroman”. Ca orice bărbat, în tinerete, am îmbrăcat si eu - pentru scurt timp si… în două reprize, ca toti viitorii profesori, ingineri sau medici - haina militară si „am gustat” o parte din… privatiunile vietii de cazarmă. „Tânărul” autor reuseste să creeze, pentru cei rămasi în afara acestei lumi, o „monografie” a Scolii Militare de Artilerie din Sibiu, unde s-au pregătit în conditii aspre, dar firesti, atunci când alegi această carieră, ofiteri de exceptie, în mâinile cărora s-a aflat si se află siguranta noastră. „Civilul” află cum „se fabrică” un ofiter adevărat, în timp ce militarul de carieră îsi poate rememora tineretea, căci autorul este un foarte talentat narator, care reuseste să dozeze cu măiestrie, ca un scriitor adevărat, datele „tehnice” prin descrieri lirico-epice ale unor momente din viata sa.
Cartea colonelului Ion Gociu se citeste cu sufletul la gură, pentru că autorul, înzestrat cu un talent literar pe care nu i l-am bănuit, îsi „mărturiseste” în pagini memorabile - cu multă sensibilitate – nostalgia satului în care a văzut lumina zilei si pe care îl păstrează în amintire, iubirile si atractia eternului feminin („femeia-floare”), idealurile din tinerete, bucuria împlinirilor, dar si greutătile care i-au stat în drumul său spre vârf.


Prof. univ. dr. Alexandru Metea

Nota Observator;

Prezentăm mai jos un fragment din cartea " Din Văianu la Toronto " - scrisă de domnul Mugurel Pădureanu-Coarba

CASA ÎN CARE M-AM NĂSCUT

Depresiunea subcarpatică Târgu-Jiu are vecină la vest o surată mai mică, întocmai ca un „satelit”, legată ombilical prin deschizătura din zona interdeluroasă a Câlnicului. Această „căldărusă” geografică este mărginită de dealurile Bujorăscul, Glogoveanul, Câlcestilor, Sporestiului si Daimacului si este străbătută de la vest la est de râul Tismana, cu afluentul său principal Orlea si micile pâraie unde se adună apele de ploaie de prin văile adiacente, cu precădere din vest si sud. În această depresiune este asezată, ca localitate principală, comuna Ciuperceni si unele sate ale comunelor limitrofe Câlnic si Godinesti, dispuse lateral, în părtile estică si vestică ale depresiunii. Acest spatiu cred că nu poate fi asimilat depresiunii subcarpatice Târgu-Jiu, fiindcă, din punct de vedere climatologic, se deosebeste de aceasta prin faptul că temperaturile medii anuale sunt mai scăzute, iarna prelungindu-se cu 10-15 zile, fenomen care determină întârziere în înfrunzirea pădurii primăvara, frecventa brumelor chiar în luna mai, maturizarea si coacerea cu întârziere a fructelor si legumelor și câte altele.
Satele istorice aparținătoare aceastei comune sunt Văianu, Zorzila, Patici, Visoi, Fometesti, Pripor si Soseaua Mare, la care s-au adăugat fostele comune Strâmba-Vulcan si Pesteana-Vulcan, cu satele Boboiesti si Vârtop. Acestea sunt asezări umane, cu vechime istorică, atestată si de săpăturile arheologice care au dat la iveală relicve ale unui trecut însemnat. Vârtopul este satul unde s-au găsit vetre arheologice cu resturi preistorice de ceramică, iar satele Pesteana, Boboiesti, Văianu, Fometesti si Strâmba au pe teritoriul lor cimitire si biserici declarate monumente istorice, construite în urmă cu sute de ani. Toate satele au fost amplasate pe văile dintre dealurile împădurite, loc ce le-a asigurat o camuflare naturală împotriva popoarelor năvălitoare.

Satul Văianu a primit numele, sau a dat numele pârâului ce colectează apele de ploaie de pe versantii dealurilor limitrofe, Dosul si Dealul Zorzilei, pe dreapta, si Nemteasca, Morminte si Cârstăianu, pe stânga pârâului, care are sensul de curgere de la vest la est, beneficiind de lumina directă a astrului zilei, de dimineata până seara. Din acest motiv, aproape toate casele sunt asezate cu fata la răsărit si au pozitia perpendiculară fată de axa drumului comunal.

…Când s-au căsătorit părintii mei, dacă nu mă însel în ziua de 16 februarie 1933, tata locuia cu mama lui, în satul Văianu, în casa din spatiul numit Gura Puturoasei. Locul se află punctual la 850 m distantă de la intrarea în sat din drumul vicinal ce leagă satul Fometesti de satul Soseaua Mare. Constructia noastră era asezată pe partea stângă a drumului, vis-a-vis de actuala casă.
Locuinta fusese mostenită de bunicul meu din partea tatălui său pe nume Ion, de la părintii săi si bănuiesc că fusese construită prin anii 70 ai secolului al XIX- lea, de către străbunicul Constantin, împreună cu sotia sa Ileana, pe un teren, seliste de casă, primit de Ileana de la tatăl său, ca zestre la măritis. Pe usa camerei de locuit era înscris cu vopsea neagră anul când s-a clădit casa si numărul de ordine, si lucrul acesta era la toate casele din sat, ce datau dinaintea anului 1900, dar amănuntele respective nu le-am mai retinut. De remarcat faptul că si atunci casele erau numerotate.

În satul Văianu casele semănau mult între ele, se respecta un anume „stil”, nu erau de dimensiuni mari, aveau putine camere locuibile, desi adăposteau multi membri ai familiei, uneori si cu prezenta bunicilor. În câte o cameră îsi găseau adăpostul mirele, mireasa si socrii, cu precizarea că, totusi, perechile aveau paturi separate. Când si cum erau rezolvate problemele intime ale firii umane, numai Dumnezeu stie! Cât am stat în sat, nici aluziv n-am auzit vreo discutie sau bârfă a soacrei despre acest lucru. Era ceva despre care nu se vorbea, chiar dacă se simțea momentul în timpul noptilor de iarnă, fiindcă vara treaba era mai simplă. Codrul era des, era aproape si oferea liniste, intimitate si suficient loc de desfăsurare. Casele cu trei camere aveau alte conditii si luna de miere era petrecută de miri, de obicei, în odaia bună.

Cele mai multe case aveau două încăperi, în procent foarte mic erau cele cu trei camere si, în procent si mai mic, cele dispuse pe pante, care apartineau unor gospodari mai înstăriti, care aveau chiar si beciuri. Fiecare casă avea una din camere destinată ca loc de cămară si bucătărie. Invariabil, la toate casele, pe peretii acestei încăperi era locul unde se puneau agătate căldările, oalele, ciubărele, polite „cu de toate”, iar pe jos îsi găseau locul putina de varză, hârdăul de murături, uleiul, un fel de cilindru făcut din lemn, cu făină pentru turta de mălai, pe care se aseza cu grijă, cu rol de capac, să nu intre „ceva”, masa cu trei picioare si postava mălaiului, în ea având la îndemână ciurelul si mestecăul. Aici se găsea vatra unde se făcea cel de al doilea foc, pentru treburile gospodăresti zilnice, iarna si vara, în tavanul căreia se deschidea o portiune, prevăzută cu un cos de fum unic, care nu străpungea acoperisul. Tot aici , ca la multe case din sat, era si gura sobei care încălzea încăperea de dormit si cosul de fum al acesteia, prin care fumul se întorcea la originea unde fusese produs. Pentru evitarea unui fumărit dublu, care era un impozit pe cosurile de fum, impozit ce se percepea în epoca feudală, oamenii obișnuiau acest tertip prin care, în loc de două, plăteau bir numai pentru unul. Desi vremurile trecuseră, obiceiul încă mai rămăsese, ca măsură de prevedere.

La casele cu două camere, asa cum era si aceasta, cele două încăperi purtau denumirile de „sobă”, denumire preluată de la sârbi, pentru camera de locuit, odihnă si activităti gospodăresti pe timp de iarnă, si „casă”, pentru camera cu vatra focului. „Du-te în casă, sau du-te în sobă” erau trimiteri ce nu creau confuzii. Cu indulgentă, această încăpere zisă „casă” hai s-o numim bucătărie, pentru a nu ne încurca în explicatiile ulterioare. La casele cu trei camere, celei de-a treia încăperi i se spunea „odaia bună”, în care se păstrau toalele si lucrurile considerate de valoare, lăzile de zestre, macaturile, scoartele, hainele ale bune, îmbrăcate la sărbători si, tot aici, se puneau mesele când aveau loc ospetele, la praznicele cu musafiri importanti. Si mai era locuită de tinerii însurătei, în luna de miere. De asemenea, aici se aseza cosciugul mortului din casă pe timpul priveghiului si al slujbei de pomenire. Pozitia ei era, de regulă, spre drumul satului, dacă locuinta era construită perpendicular fată de acesta, iar fereastra tinea loc de vitrină în care gospodarii puneau, pentru a fi admirate, unele obiecte cu valoare simbolistică si pentru a atrage atentia trecătorilor, o ploscă, un ceas de masă, o păpusă sau un bibelou, ce erau considerate obiecte de mare pret si meritau a fi admirate.
.


**


Casa în care m-am născut avea numai două încăperi si o tindă prevăzută cu prispă si cu portită la singura intrare. Avea lungimea cam de opt metri si lătimea de patru metri, cu tindă cu tot. Tinda avea lungimea cât a casei si lătimea poate de un metru. Era construită din grinzi din lemn de stejar, frumos cioplite, perfect îmbinate si netencuită pe exterior.

Camerele erau prevăzute cu câte o usă, cea de la „sobă”, într-un canat, iar cea de la „casă”, în două canaturi, ca să permită introducerea obiectelor gospodărești de dimensiuni mari . Deci din tindă puteai intra direct în fiecare cameră. Între camere mai era o usă mai îngustă ca dimensiuni, prin care se circula frecvent, în special iarna. Odaia (soba) era dispusă spre drum și era luminată prin două ferestre de dimensiuni liliputane, având câte doua cercevele a patru ochiuri de geam. Tocurile ferestrelor erau prevăzute cu drugi de fier, pentru a nu se putea pătrunde prin acest loc în interior, (oare pentru ce?!), una spre drum si alta spre tindă. Iar cea de-a doua încăpere, casa, avea numai o fereastră spre grădină, prevăzută cu aceleasi elemente de sigurantă. Ochiurile de geam se proiectau mici, ca măsură de economie, să nu coste mult înlocuirea lor, în caz de spargere!

Cadrul usii bucătăriei era în două canaturi, dar usile, ca dimensiuni, erau inegale. Partea fixă era jumătate din dimensiunile părtii mobile si se fixa cu două zăvoare. Acoperisul casei era înalt si tuguiat, făcut în patru ape, confectionat din căpriori si lănteti din stejar, iar învelitoarea din sindrilă de brad era prevăzută cu două lucarne prin care iesea fumul din podul casei. Înăltimea acoperisului si aspectul exterior al clădirii, pe jumătate finisat, dădeau un aspect rustic, dar plăcut micului asezământ.
Constructia era dispusă cu fata spre răsărit. Temelia era joasă, mult aproape de pământ si, drept scară într-o singură treaptă, avea un butuc de lemn cioplit.
Împrejmuirea era făcută din ulucă de stejar si era prevăzută cu două porti sub un acoperis, una mare, fixă si una mai mică, mobilă. Poarta mare se deschidea numai când se intra sau iesea cu carul. Stâlpii portilor erau masivi, ornati pe partea de la drum cu desene sculptate, reprezentând diferite simboluri geometrice, care se găseau si pe stâlpii de la pridvorul casei, totul fiind într-o armonie desăvârsită, ca o potrivire estetică a elementelor unui întreg. Acoperisul portilor era si el în patru ape. Se remarca prin lungimea care predomina, lătimea fiind insignifiantă. Înăltimea cadrului portilor era apreciabilă fată de înăltimea casei si se vrea a completa ceea ce locuintei îi lipsea. Grandoarea! Se avusese în vedere că pe sub aceste porti trebuia să se intre ușor cu un car încărcat cu fân sau coceni de porumb din recoltele de toamnă...

Toată viata m-am întrebat si n-am găsit răspunsul: „De ce se construiau case asa de mici, pentru familii asa de numeroase, când fiecare gospodar dispunea de suprafete însemnate de pădure de esentă tare?” Chiar pădurarul satului său, fiind si dulgher de meserie, avea o casă de locuit doar cu două încăperi, soba si casa, în care a zămislit si crescut cinci copii.

În bătătura casei se mai găseau: un cotet pentru porc, o improvizatie din câteva scânduri, o pivnită cu o încăpere neterminată, primită zestre de nuntă de la părintii mamei, si un pătuiag sub care sălăsluiau două vaci care, în lipsă de grajd, toată iarna sufereau de frig. Animalele nu aveau un ocol separat si bălegarul de la acestea putea fi lăsat în toată „bătătura”. Din curtea casei, intram în grădina de legume si flori, pe un pârleaz care era prevăzut să se închidă tot cu o portită. În coltul curtii dinspre drum, pe răzor, era o salcie imensă, crescută natural, găunoasă si mereu plină cu cuiburi de viespi. În crengile acestei sălcii, noaptea, dormeau găinile si unele dintre ele, rămase pe ramurile de deasupra drumului, mai picau din copac, tulburate de ochii sticlosi ai vulpilor venite noaptea la vânat. Seara, după urcarea lor în copac, păsările ce se aciuiau prin pomi în afara curtii erau „usuite” cu o nuia lungă, de cineva, să-si mute locul mai în interior, deasupra curtii, si nu a drumului comunal, pe unde prin întuneric bântuiau jivinele noptii. Desi eram destul de mic, participam alături de bunică la această treabă, care crea agitatie în rândul păsăretului, dând prilej cocosului să crăunească de supărare pentru „deranjul” ce i s-a făcut si uneori chiar să coboare „supărat” din locul lui de odihnă.
Soba era camera permanentă de locuit si era prevăzută cu două paturi dispuse paralel. Între paturi, la fereastră, era o masa înaltă având dimensiuni potrivite locului. Soba de încălzit era asezată în coltul peretelui dinspre bucătărie. Gura sobei ieșea prin perete în bucătărie, în dreptul vetrei de foc, iar deasupra era iesirea cosului de fum. La acest fel de sobe li se spuneau „oarbe”. Avantajul lor era că ocupau un spatiu mai redus în camera si asa destul de mică si, de la un singur foc, se putea încălzi si soba si putea fierbe în același timp o căldare cu apă, oala cu mâncare, căldărusa cu mămăligă si altele după caz, pentru diversele treburi ale casei. Deasupra acestei vetre se găsea o bârnă încastrată pentru atârnarea zălarului, în care erau agătate căldările cu apă pentru diverse întrebuintări. Pe vatră, în timpul verii, când nu era necesar focul pentru încălzit soba, se cocea turta de mălai, asezată sub un test din fontă, peste care se asezau cărbuni încinsi. Gustul acestui mălai era mult mai plăcut fată de cel copt pe vatra din interiorul sobei. Numai cine l-a gustat poate să-l aprecieze!
Lăzile cu hainele „de tinut”, adică cele bune care se îmbrăcau la sărbători, erau asezate suprapus, între pat si sobă. Erau făcute din lemn de fag si se dădeau ca zestre fetelor, la măritat. Pe laturi, aveau diferite desene făcute prin încrustare sau picturi cu figuri de fetite frumoase. Intrase în vocabularul tărănesc să se spună despre câte o fată „că-i frumoasă ca de pe lăzi!” Aici eraa locul de cotrobăire al copiilor si nici eu n-am făcut exceptie de a căuta printre hainele ce miroseau a naftalină punga cu bani, poze si acte vechi, bineînteles numai când eram singur acasă. În această cameră se mai găsea „dorânga”, o prăjină din stejar geluită, care se agăta la capete în două cârlige montate deasupra patului opus ferestrei si care avea întrebuintări multiple: agătatul păturilor, macaturilor, rufelor la uscat iarna si chiar a cârnatilor pentru fezandare, la Crăciun. Unele case aveau câte două dorângi, în functie de nevoile fiecărei familii. Mâncarea se servea la masa cu trei picioare, care, după fiecare folosintă mai pretentioasă, era spălată cu lesie, apoi clătită cu apă caldă si pusă la uscat afară, agătată de prispă. Masa se aseza si se ridica de trei ori pe zi.

Bucătăria-cămară sau casa era locul unde se făcea focul si era prevăzută cu un horn care nu iesea prin acoperis. Fumul iesea în pod si din pod afară, pe cele două lucarne. În pod, iarna se afuma carnea porcului, indirect si cu fumul răcit, ceea ce îi dădea un gust deosebit de plăcut, pe care si acum îl mai simt, desi au trecut zeci de ani din vremea copilăriei de neuitat.

Podul casei era accesibil din bucătărie, prin „ocna podului”, un chepeng cu un capac ce se deschidea numai la nevoie, pe unde gospodarul urca în pod pe o scară mobilă, confectionată din două stinghii verticale de lemn, unite prin altele mai mici, denumite „cuie”. Aici era locul cel mai misterios al casei, culcusul de vară al pisicii, de zi al liliecilor si locul unde se adunau vechiturile si uneltele folosite temporar la diferite munci. Acolo am găsit lăzi cu cărti si reviste cu femei frumoase, lada veche cu haine si încăltări de altădată, scorojite de vreme, postăvile si o postăvită ce a folosit drept leagăn al copiilor, obiectele pentru lucru: războiul de tesut, cu toate accesoriile (brâgle,spete, ite, tălpeti, suluri, fustei, sucale, vârtelnite), instrumente de năvădit, coasa, secerile si sculele de lucru la pădure, lada cu grâu. Iar pe suprafata ce mai rămânea se puneau stiuletii de porumb, peste care se plimbau în voie soarecii. Nu de putine ori îi auzeam noaptea, rontăind boabele, si pe mama blestemând motanul care nu-i bun să-i prindă si „mănâncă mălaiul degeaba!”, uitând câteodată că are accesul interzis din cauza cărnii puse la conservat.

Iarna, pe culmi din lemn, se puneau cârnatii, muschii, oasele si slăninile la afumat, la care motanul dădea deseori „atacul” si consecintele erau drastice prin bătaia la care era „condamnat”, ca să tină minte!. După tăiatul porcului, o perioadă bună, motanul era tinut sub supraveghere. Scara de la pod era luată si se astupa streasina în dreptul stâlpilor de la tindă, pe unde pisicile se puteau urca în pod. „Embargoul” se încheia când carnea putea fi introdusă în „lada porcului”, prevăzută cu încuietoare specială împotriva „răufăcătorilor felini”, dar nu si a soarecilor care mai găseau câte o crăpătură pe unde să se strecoare. Locul cel mai misterios al copilăriei a fost podul casei, pe care vara, cam după vârsta de 4-5 ani, îl exploram singur, în speranta firesc de copilărească de a găsi aici toate comorile din povestile bunicii, ascunse de Zmei, Feti-Frumosi si Ilene Cosânzene. Aici, îmi plăcea deosebit acel miros dat de lemnul răsinos al sindrilei acoperisului, afumată de fumul lemnului de fag, asociat cu al cărnii deja afumate, pentru care nu am cuvinte să-l descriu si care poate fi înteles numai de cel ce l-a mirosit, măcar o dată!

Tavanul casei era făcut din bârne cam tot asa de groase ca si peretii. Interiorul si tavanul odăii - sobă erau cercuiti cu jumătăti de nuiele, pentru a fixa tencuiala din pământ lutos, amestecat cu paie. În fiecare an, înainte de Pasti, tencuiala era văruită. Bucătăria nu avea tavanul tencuit si, în loc de var, tot de Pasti, peretii erau spoiti cu humă, un pământ argilos, bine subtiat. Pardoseala era realizată din acelas pământ, dar bine tasat si nivelat. I se acorda o grijă deosebită în treburile zilnice, să nu se ude, fiindcă apa îl înmuia si puteai aluneca pe el. În ziua de azi este greu de imaginat cum într-o asemenea casă puteau locui familii compuse din bunici, părinti si peste cinci copii, mai ales că tot aici, în zilele iernii, se monta si războiul de tesut, care ocupa destul din spatiul și așa mult prea mic. Când m-am născut eu, aici erau numai trei persoane, cu mine, patru. Tata era mai mult plecat, asa că, de obicei, locuiam numai trei persoane, în camera de 4x3 metri, dar bine burdusită si cu alte lucruri. Cum dormeam noaptea, în vreme de iarnă? În timpul acela... bine, din moment ce se complăceau si nu-i incomoda. Vara era mai simplu, fiindcă se improvizau paturi în tinda casei, în podul unui sopru cu fân, sau chiar la o claie cu alte feluri de furaje.

Aproape în toti anii de liceu, în vacanta de vară, am avut „dormitorul” în podul cu fân de deasupra grajdului, un loc intim si ferit de puricii nelipsiti din casele tărănesti. Somnul meu linistit si profund era alinat de un zgomot monoton si liniștitor, produs de rumegatul vacilor ce sălăsluiau dedesubtul „patului meu”. Aversele nocturne constituiau muzica minunată ce întregea plăcerea unei relaxări totale, având consecinte benefice asupra odihnei.

Spălatul zilnic pe mâini si fată se făcea în tinda casei, cu aruncarea apei peste pridvor, iar lesiatul, adică baia generală, se făcea rar, într-o albie asezată iarna în mijlocul casei, prilej de ceartă a copiilor care se fereau de apa veșnic mai fierbinte, spre a fi suportată cu plăcere. De Crăciun si de Pasti, precis ni se făcea baie si primeam reprosuri pentru râpul (murdăria) depus vizibil pe abdomen, torace si picioare. Privată sau closetul de azi nu exista. Nevoile firești se făceau prin grădina casei, la adăpostul vegetatiei, vara, si după clăile de fân și coceni, iarna. Curătenia locului se făcea imediat, prin contributia majoră a câinilor si orătăniilor. Totul era natural si nu mirosea a dejectii umane. Noi, copiii, când mergeam la locul stabilit, aveam la pârleaz o joardă lungă cu care să ne apărăm de ciocurile gurilor vesnic înfometate ale găinilor care, numai văzându-ne intentia, ne urmăreau în cârd, să ciugulească produsul cald al burtilor noastre, prin care trecuse fasolea si mălaiul. Prezenta lor era agasantă si o mică neatentie se termina cu un ciupit chiar din locul intim de evacuare si nu era deloc plăcut, dacă nu chiar dureros! Pe fundul meu am simtit, poate nu de putine ori, lipsa mijlocului de apărare, joarda! Din când în când, ploaia spăla si pământul „treburilor mici”, îmbogătind solul nisipos cu mineralele eliminate odată cu fluidul acumulat în bășica fiecăruia. Asa a fost!

... În această casă se mai găsea, în discrepantă totală cu mobilierul, un ceas de perete, care nu mai functiona, dar care stătea atârnat deasupra patului bunicii si care provenea din mostenirea rămasă de la sotul ei Ion, cel care, înainte de a pleca în războiul 1916 – 1918, avusese în asociere o prăvălie, la Brăila. Bunicul Ion, desi avea posibilităti financiare de pe urma prăvăliei sau cârciumii la care era asociat, pentru casa din Văianu nu a făcut nimic si ea a rămas asa cum a mostenit-o de la părintii lui. Venea în vizită la nevastă o dată pe an, mai punea de un prunc si se întorcea la locul de unde câstiga cât câstiga iar din care câstig trimitea ceva de Pasti si acasă, ca să fie de unele si de altele, ca de mare sărbătoare creștinească!

Într-o ladă din podul casei, se găseau depozitate, printre fâsii de cârpe îmbătrânite si îngălbenite de vreme, farfurii, cesti, ceainice, platouri, toate din portelan fin, si tacâmuri din alpaca. Erau aduse odată cu ceasul de perete si nu tin minte ca noi să le fi folosit pentru destinatia lor. Deveniseră obiectele mele de joacă naivă, multe fiind sparte cu acest prilej, dar pentru care n-am primit nici o pedeapsă, în afară de câteva sudălmi cu care mă obisnuisem.

În vara anului 1937, ne-am mutat în casa nouă, cea de azi, făcută de părintii mei, vis-a-vis, în grădina de peste drum a celei vechi. Casa veche a mai rămas functională până în anul 1941, când acoperisul a cedat si s-a prăbusit sub greutatea stratului de zăpadă, neglijat a fi dat jos , cum normal ar fi trebuit, apoi, din anul 1944, a fost transformată în grajd. Curtea veche a devenit staul al animalelor noastre, vaci, capre si porci, care au crescut ca număr, semn al unei mici prosperităti. Am evoluat, nu?! Salcia a ajuns lemne de foc, găinilor li s-a mutat habitatul într-un corcodus, în noua curte, iar mult mai târziu au beneficiat si ele de un cotet si noi de un closet, construite la insistentele mele, când eram de-acum în cursul superior al liceului si începusem să pricep cum trebuie să fie rosturile unei case mai civilizate, potrivită pretențiilor membrilor ei.
Fratii mei s-au născut în această casă. Pot să mă „laud” că am fost martorul terminării si îmbunătătirii ei. Initial, a fost acoperită cu sindrilă de fag. Prin anul 1950, s-a refăcut acoperisul cu sindrilă de plop. Regres fată de sindrila de brad! Soba, camera de locuit, era la drum si avea pardoseală din cărămidă arsă. Odaia, camera bună, era spre curte si a stat multă vreme neterminată. Avea sobă de încălzit, dar nu se folosea decât rareori. În anii 1960, după mai bine de 30 de ani, s-au adus îmbunătătiri substantiale întregii locuinte: dusumele de scândură, pridvor cu balcon, acoperis din tablă galvanizată, beneficiile curentului electric. În deceniul următor, s-a modificat și anexa. Din pivnită, bucătărie de vară si sopru s-a făcut o constructie cu pivnită tencuită, bucătărie cu un pat, cameră de dormit, cu sobă de teracotă, cămară si debara, iar clădirea a fost acoperită cu tiglă, în loc de sindrilă. În curtea acestei case, au fost aduse zeci de care cu balast, pentru a face din loc de grădină, bătătură de locuintă. La drum, era un măr plantat de străbunici, cu altoi dublu: popesti si dulci, atractia copiilor ce treceau pe acolo si care uneori, profitând de lipsa de acasă a stăpânilor, mai aruncau cu bătul să doboare ceva mere. Până la colectivizare, în curte erau două sălcii pletoase, care asigurau un ambient plăcut, după care, din motive că nu mai aveau via ce trecuse la CAP, tata a realizat pe locul lor un pat cu vie ananas si italiană. Vinul obtinut de aici era inferior celui de la via din Dos, dealul de la miazăzi, vie preluată la colectivizarea agriculturii si apoi abandonată.
Tata revenise în sat, era pădurar în zonă si se putea ocupa si de casă. Acum, nu se mai interesează nimeni de ea. Nu are un stăpân cert, noi, în indiviziune, demonstrăm delăsare, via s-a distrus, gardurile au putrezit iar iarba si buruienele din curte au luat locul florilor si trandafirilor. Pe unde cândva se mătura, acum trebuie cosit...
Apusul s-a lăsat si în acest loc, altădată întretinut, cultivat, dorit si umblat.
De s-ar mai pune masa cu peschir si ulcelele cu apă si s-ar mai aprinde focul de mucenici, pentru pomenirea celor ce ne-au lăsat acele locuri, sufletele părintilor mei s-ar întoarce vesnic multumiti din morminte, să vadă că n-au trudit degeaba!...
Cer iertare Mamei si Tatei, pentru lipsa de întelepciune ce am dovedit-o în acest caz!...

**