Drumul Lânii

Capitole
Publicate în presa locală
Cotidianul Gorjeanul
Din Văianu la Toronto (I) -Drumul Lânii
Luni 15 noiembrie 2010 vizualizări 64




Încă dinainte de a se realiza Unirea cea Mare din 1918 şi cu multă vreme înainte, românii din Regat şi cei de dincolo de munţi ţineau legături strânse, prin schimburi de mărfuri. Aveau potecile prin pădurile cunoscute numai de ei, pe care le foloseau cu succes, ca să nu fie dovediţi de potera imperială. În deceniile 7 – 10 ale secolului XIX, comunităţi întregi din Ardeal, prigonite de administraţia austro-ungară, au trecut Carpaţii şi au creat noi aşezări prin nordul Olteniei, cu o populaţie ce aducea cu ea graiul şi portul transilvan. Legăturile comerciale în acea perioadă se concretizau prin schimbul direct de mărfuri între cetăţeni şi se realizau spontan sau în zilele anume stabilite, pentru târguri şi bâlciuri. Trocul, schimb în natură de produse, procedeu străvechi de realizare a comerţului, era mijlocul cel mai folosit, fiind la îndemâna tuturor. Pentru ei, banul nu era măsură a valorii. La ce foloseau banii imperiali în Regat, sau invers, dacă nu erau ducaţi din aur?! Fiecare din părţile contractante îşi evalua marfa şi comercianţii se tocmeau privind schimbul, până ajungeau la soluţia cea mai convenabilă fiecăruia. Legea cererii şi ofertei asigura echilibrul.
Prin aceste legături permanente se explică apropierea vorbirii şi a portului populaţiei din nordul Mehedinţiului şi vestul Gorjului, cu multe elemente lingvistice și etnice de dincolo de munţi, din zona Banatului. La noi în sat, nu se pronunţau silabele “ce” şi “ci”, cum se aud în Ţara Româneasca, preluându-se pronunţia bănăţeană, greu de scris în limba română, neavând litere corespunzătoare sunetelor ce provin de la sârbi, dar aproximativ ele ar fi: pentru “ci” (şi) iar pentru “ce” (şe) ; ceapă = şeapă, ciorbă= şiorbă, un ș ușor prelungit, pronunţat cu limba puţin strânsă și apropiată de cerul gurii.


Într-o vară de la începutul deceniului al treilea al secolului XX, aşa cum se întâmpla anual până atunci şi după aceea, a plecat după lână peste munţi un grup de bărbaţi şi femei din satul Văianu, înspre Cornereva. În zona noastră subcarpatică şi implicit a Ciupercenilor, creşterea oilor nu intrase în obiceiul locului, oile fiind neadaptate la căldurile verilor din zonele de podiș sau şes. Se îmbolnăveau şi se putea decima întrega turmă, cu grave consecințe, prin pierderi mari pentru gospodari. Mai exista şi pericolul gălbezei, un parazit contractat din iarbă, care provenea din bălegarul de la bovine, animale rezistente parazitului. Fiindcă nu păşteau şi mâncau numai frunză şi lăstari de arbori, caprele nu se îmbolnăveau de acest parazit şi înlocuiau masiv absența oilor, asigurând laptele şi carnea. Părul caprei nu avea calitatea lânii atât de trebuincioase într-o gospodărie şi n-o înlocuia. În zonă, nu erau nici suprafeţe suficiente de păşunat şi bărbaţii care trebuiau să se ocupe de păstorit aveau înclinaţii pentru alte îndeletniciri, spre profesii mai „elevate”: meseriaşi la oraşe, comercianţi, chelneri şi chiar profesii intelectuale pentru cei cu înclinaţii spre carte. Altă zonă, alte concepţii, alte preocupări pentru asigurarea existenţei...
Calea de străbătut din Văianu, până la Cornereva, acest drum al lânii, cum am denumit-o eu după zeci de ani, era foarte lungă, drum greu, ce presupunea eforturi fizice mari și numai pe jos, cu greutate în spate şi la dus, şi la întors, cu mulți zeci de kilometri parcurşi în timp de o săptămână sau două. La plecare din sat, drumeții mergeau spre vest, de-a lungul pârâului , treceau prin comunele Câlceşti, Celei, Baia de Aramă, întrau pe valea comunei Mărăşeşti, spre satul Godeanu, după care, în urcare, pe potecă sau drum de care, traversau lanţul Munţilor Mehedinţi, pe lângă Vârful lui Stan, coborau până la nivelul râului Cerna, în comuna Cerna Sat, care era trecut prin vad sau pe punte , după noroc, apoi se încumetau pe panta abruptă a Masivului Godeanu, ajungând până la cote de peste 1300 m, de unde începea coborârea „ce nu se mai sfârşea” pentru obositele picioare, spre comuna Cornereva, ascunsă prin văile de la poalele vestice ale muntelui.
Atunci, în acest grup se găsea şi Chiva Dobrescu, sora cea mai mică a Stătienii lui Dumitru Boştină, fată frumoasă, şi la faţă, şi la corp, singura nemăritată din rândul femeilor şi dornică să-şi rostuiască cu vrednicie zestrea pentru măritiş, de macaturi, pături şi, de ce nu, şi câte o scoarţă mai acătării, cu care avea să se mândrească, atunci când va deveni noră.

Fiecare ins purta în spate un bagaj greu, constituit dintr-o povară, un rucsac imens, în care se duceau mărfuri trebuincioase gugulanilor, destinate pentru a fi schimbte cu lâna de oaie. În aceşti saci voluminoşi, se aşezau cu grijă oale şi străchini din ceramică de Găleşoaia, frumos lucrate şi de calitate, tutun, chibrituri, pânzeturi pentru o anumită întrebuinţare, ace, aţă de cusut, mărgele, paiete şi câte altele, de parcă locul de schimb, această zonă a Cornerevei, era desprinsă de lume. Probabil că această parte de la periferia Imperiului rămânsese neglijată de autorităţile timpului. La destinaţie, grupul se împărţea în echipe de câte 3-4 persoane, conduse de un bărbat care mai avea şi grija să nu se întâmple ceva femeilor din echipă, care întotdeauna erau cel puţin dublu ca număr faţă de bărbaţi. Şi aşa, răzleţiţi pe mici grupuri, ca să nu se concureze între ei, umblau din casă în casă să-şi vândă marfa prin schimb pe lână, mâncare şi eventual un loc de dormit peste noapte, măcar prin vreun şopru cu fân, că prin odăi nu erau primiţi şi timpul era prielnic, mai ales că veneau doar vara. În curtea gospodarului, aveai şi siguranţa că nu vei fi atacat de vreun răufăcător ce ar fi fost tentat de marfa de schimb, sau să se lege de vreo femeie mai frumoasă. Cum se zice: „Paza bună trece primejdia rea!”