Ziarul Observatorul Toronto Canada

Re: salutari din Toronto
From: Observatorul View Contact
To: Ion Gociu
Cc: paulnita@rogers.com

#cg_msg_content DIV { MARGIN:0px;}
Multumim domnule Ion Gociu,
incercam o prima colaborare, vezi
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=9563
Ne bucuram de reusita cartii Dvs, ca in vechia urbe a Gorjului , draga si noua, sunt oameni care va respecta si respecta. ( Am lucrat ani de zile la tipografia din Craiova , veneam des si colaboram foarte bine cu cei de la tipografia din Targu Jiu - meseriasi si oameni seriosi - printre ei fiind si nea Costica Rovinaru. ).
La cenaclul revistei noastre, din luna Ianuariea 2011, vom prezenta si cartea Dvs. Speram sa o avem pana atunci, fie de la copii Dvs sau de la domnul Victor Mirea.
Imi pare tare bine ca v-am cunoscut. sper sa ne si vedem curand, sunt convins ca avem multe sa ne spunem.
Cu sincera prietenie,
Puiu Popescu

Mugurel Padureanu Coarba

DIN VAIANU LA TORONTO

Mugurel Padureanu Coarba este indragostit de personajul principal al povestirilor lui si reuseste sa ne faca si pe noi sa-l iubim.
Personajul este Ion Gociu.
Ion Gociu ne poarta prin lumea lui de la primul strigat in bratele “doftoroaei” din Vaianu Gorjului pana la aterizarea in Toronto, Canada.
Drumul acesta nu-i drept dar este mereu un urcus. Eroul povestirii urca pe acest drum care nu-i o Golgota, este un urcus marcat de impliniri.
Micul Ion ne poarta prin satul lui cu seninatate, povestidu-ne tot ce-i place: sarbatorile unde vanzatorul de dulciuri era nelipsit, taiatul porcului cu toate bunatatile pastrate in podul unde se interzice accesul motanului, hainele ‘de oras’ pe care le primeste de la patroana tatalui si de la generoasa matusa Gheorghita. Totul e frumos in sat, dar visul micului Ion este Targul.
La targ se ajunge dupa o noapte de mers cu carul. Fara stirea mamei, micutul Ion se strecoara in car si ajunge la targul mult visat.
Targul acele care are tunuri la podul de peste Jiu,
Targul care incepe cu mahala dar se infrumuseteaza pe masura ce intri in el culminand cu marea cladire a liceului unde Ion va fi trimis sa ‘ajunga domn’.
Drumul spre ‘domnie’ este, asa cum spuneam, un urcus continuu. Liceul are dascali remarcabili. Scoala de ofiteri la fel. Si ce daca armamentul sovietic trebuie sa fie laudat?
Primul sarut este prelung, apasat si nu se mai sfarseste.
Eroul nostrum ajunge ofiter in Targu Jiu - Targul mult visat Urcusul continua.
Ii place ce face. Este invitat la partidele de vanatoare organizate de colegul ajuns virf in nomenclatura comunista. ‘Vremuri bune, nu alta’.
Se mai poate urca?
Da, se mai poate.
Ion Gociu o face zburand peste Atlantinc, descoperind o alta lume. O lume care-l face sa o inteleaga mai bine pe cea din care vine si sa le iubeasca pe amandoua.
Tot timpul drumului, a urcusului, eroul lui Mugurel Padureanu Coarba are cu el un prieten – cititorul.

Victor Mirea




Din Văianu la Toronto
- de Mugurel Pădureanu-Coarba

Nu e niciodată prea târziu să iei condeiul în mână!

Pe domnul colonel Ion Gociu l-am cunoscut cu ani în urma, în Canada, la Toronto, o metropolă pe care nu o poti ocoli dacă vrei să mergi la celebra cascadă Niagara. Am poposit pentru o noapte în casa fiicei si ginerelui său si din prima clipă seniorii celor două familii s-au retras separat de cei tineri, ingineri de calculatoare, si de copiii lor, pentru că fiecare vârstă are preocupările si subiectele sale. Din prima clipă ne-am simtit foarte apropiati, nu numai pentru că vorbeam în limba de acasă, dar si pentru că sotia mea este olteancă, deci cu origini comune cu gazdele noastre. Eu sunt timisorean, dar o veche vorbă românească spune că de unde este sotia, acelei zone geografice îi apartine si bărbatul. Dar lăsând gluma la o parte, altul a fost motivul apropierii dintre noi. Am întâlnit atunci un om deosebit, prietenos si foarte volubil – ca toti oltenii – si în timpul unei plimbări, seara, după cină, într-un parc de pe malul unui lac, a început a se înfiripa o prietenie durabilă si discretă, chiar dacă, după aceea, întorsi pe melea¬gurile noastre, ne-am întâlnit doar prin telefon sau prin mesaje trimise prin internet, Târgu-Jiu si Timisoara fiind despărtite de vreo 300 de kilometri.
Surpriza cea mai mare a fost atunci când am primit pe această cale „ultramodernă” textul unui volum pe care l-as numi „de memorii”, desi termenul „amintiri” mi se pare la fel de potrivit. Sunt adunate evocări din lumea unui sat gorjean, cu obiceiuri ancestrale si cu oa¬meni dintr-o bucată, dar si traiectoria unui tânăr care s-a îndreptat spre cariera militară, încât o bună parte a acestei cărti poate fi încadrată în ceea ce se numeste un „Bildungsroman”. Ca orice bărbat, în tinerete, am îmbrăcat si eu - pentru scurt timp si… în două reprize, ca toti viitorii profesori, ingineri sau medici - haina militară si „am gustat” o parte din… privatiunile vietii de cazarmă. „Tânărul” autor reuseste să creeze, pentru cei rămasi în afara acestei lumi, o „monografie” a Scolii Militare de Artilerie din Sibiu, unde s-au pregătit în conditii aspre, dar firesti, atunci când alegi această carieră, ofiteri de exceptie, în mâinile cărora s-a aflat si se află siguranta noastră. „Civilul” află cum „se fabrică” un ofiter adevărat, în timp ce militarul de carieră îsi poate rememora tineretea, căci autorul este un foarte talentat narator, care reuseste să dozeze cu măiestrie, ca un scriitor adevărat, datele „tehnice” prin descrieri lirico-epice ale unor momente din viata sa.
Cartea colonelului Ion Gociu se citeste cu sufletul la gură, pentru că autorul, înzestrat cu un talent literar pe care nu i l-am bănuit, îsi „mărturiseste” în pagini memorabile - cu multă sensibilitate – nostalgia satului în care a văzut lumina zilei si pe care îl păstrează în amintire, iubirile si atractia eternului feminin („femeia-floare”), idealurile din tinerete, bucuria împlinirilor, dar si greutătile care i-au stat în drumul său spre vârf.


Prof. univ. dr. Alexandru Metea

Nota Observator;
-

Prezentăm mai jos un fragment din cartea " Din Văianu la Toronto " - scrisă de domnul Mugurel Pădureanu-Coarba

CASA ÎN CARE M-AM NĂSCUT

Depresiunea subcarpatică Târgu-Jiu are vecină la vest o surată mai mică, întocmai ca un „satelit”, legată ombilical prin deschizătura din zona interdeluroasă a Câlnicului. Această „căldărusă” geografică este mărginită de dealurile Bujorăscul, Glogoveanul, Câlcestilor, Sporestiului si Daimacului si este străbătută de la vest la est de râul Tismana, cu afluentul său principal Orlea si micile pâraie unde se adună apele de ploaie de prin văile adiacente, cu precădere din vest si sud. În această depresiune este asezată, ca localitate principală, comuna Ciuperceni si unele sate ale comunelor limitrofe Câlnic si Godinesti, dispuse lateral, în părtile estică si vestică ale depresiunii. Acest spatiu cred că nu poate fi asimilat depresiunii subcarpatice Târgu-Jiu, fiindcă, din punct de vedere climatologic, se deosebeste de aceasta prin faptul că temperaturile medii anuale sunt mai scăzute, iarna prelungindu-se cu 10-15 zile, fenomen care determină întârziere în înfrunzirea pădurii primăvara, frecventa brumelor chiar în luna mai, maturizarea si coacerea cu întârziere a fructelor si legumelor și câte altele.
Satele istorice aparținătoare aceastei comune sunt Văianu, Zorzila, Patici, Visoi, Fometesti, Pripor si Soseaua Mare, la care s-au adăugat fostele comune Strâmba-Vulcan si Pesteana-Vulcan, cu satele Boboiesti si Vârtop. Acestea sunt asezări umane, cu vechime istorică, atestată si de săpăturile arheologice care au dat la iveală relicve ale unui trecut însemnat. Vârtopul este satul unde s-au găsit vetre arheologice cu resturi preistorice de ceramică, iar satele Pesteana, Boboiesti, Văianu, Fometesti si Strâmba au pe teritoriul lor cimitire si biserici declarate monumente istorice, construite în urmă cu sute de ani. Toate satele au fost amplasate pe văile dintre dealurile împădurite, loc ce le-a asigurat o camuflare naturală împotriva popoarelor năvălitoare.

Satul Văianu a primit numele, sau a dat numele pârâului ce colectează apele de ploaie de pe versantii dealurilor limitrofe, Dosul si Dealul Zorzilei, pe dreapta, si Nemteasca, Morminte si Cârstăianu, pe stânga pârâului, care are sensul de curgere de la vest la est, beneficiind de lumina directă a astrului zilei, de dimineata până seara. Din acest motiv, aproape toate casele sunt asezate cu fata la răsărit si au pozitia perpendiculară fată de axa drumului comunal.

…Când s-au căsătorit părintii mei, dacă nu mă însel în ziua de 16 februarie 1933, tata locuia cu mama lui, în satul Văianu, în casa din spatiul numit Gura Puturoasei. Locul se află punctual la 850 m distantă de la intrarea în sat din drumul vicinal ce leagă satul Fometesti de satul Soseaua Mare. Constructia noastră era asezată pe partea stângă a drumului, vis-a-vis de actuala casă.
Locuinta fusese mostenită de bunicul meu din partea tatălui său pe nume Ion, de la părintii săi si bănuiesc că fusese construită prin anii 70 ai secolului al XIX- lea, de către străbunicul Constantin, împreună cu sotia sa Ileana, pe un teren, seliste de casă, primit de Ileana de la tatăl său, ca zestre la măritis. Pe usa camerei de locuit era înscris cu vopsea neagră anul când s-a clădit casa si numărul de ordine, si lucrul acesta era la toate casele din sat, ce datau dinaintea anului 1900, dar amănuntele respective nu le-am mai retinut. De remarcat faptul că si atunci casele erau numerotate.

În satul Văianu casele semănau mult între ele, se respecta un anume „stil”, nu erau de dimensiuni mari, aveau putine camere locuibile, desi adăposteau multi membri ai familiei, uneori si cu prezenta bunicilor. În câte o cameră îsi găseau adăpostul mirele, mireasa si socrii, cu precizarea că, totusi, perechile aveau paturi separate. Când si cum erau rezolvate problemele intime ale firii umane, numai Dumnezeu stie! Cât am stat în sat, nici aluziv n-am auzit vreo discutie sau bârfă a soacrei despre acest lucru. Era ceva despre care nu se vorbea, chiar dacă se simțea momentul în timpul noptilor de iarnă, fiindcă vara treaba era mai simplă. Codrul era des, era aproape si oferea liniste, intimitate si suficient loc de desfăsurare. Casele cu trei camere aveau alte conditii si luna de miere era petrecută de miri, de obicei, în odaia bună.

Cele mai multe case aveau două încăperi, în procent foarte mic erau cele cu trei camere si, în procent si mai mic, cele dispuse pe pante, care apartineau unor gospodari mai înstăriti, care aveau chiar si beciuri. Fiecare casă avea una din camere destinată ca loc de cămară si bucătărie. Invariabil, la toate casele, pe peretii acestei încăperi era locul unde se puneau agătate căldările, oalele, ciubărele, polite „cu de toate”, iar pe jos îsi găseau locul putina de varză, hârdăul de murături, uleiul, un fel de cilindru făcut din lemn, cu făină pentru turta de mălai, pe care se aseza cu grijă, cu rol de capac, să nu intre „ceva”, masa cu trei picioare si postava mălaiului, în ea având la îndemână ciurelul si mestecăul. Aici se găsea vatra unde se făcea cel de al doilea foc, pentru treburile gospodăresti zilnice, iarna si vara, în tavanul căreia se deschidea o portiune, prevăzută cu un cos de fum unic, care nu străpungea acoperisul. Tot aici , ca la multe case din sat, era si gura sobei care încălzea încăperea de dormit si cosul de fum al acesteia, prin care fumul se întorcea la originea unde fusese produs. Pentru evitarea unui fumărit dublu, care era un impozit pe cosurile de fum, impozit ce se percepea în epoca feudală, oamenii obișnuiau acest tertip prin care, în loc de două, plăteau bir numai pentru unul. Desi vremurile trecuseră, obiceiul încă mai rămăsese, ca măsură de prevedere.

La casele cu două camere, asa cum era si aceasta, cele două încăperi purtau denumirile de „sobă”, denumire preluată de la sârbi, pentru camera de locuit, odihnă si activităti gospodăresti pe timp de iarnă, si „casă”, pentru camera cu vatra focului. „Du-te în casă, sau du-te în sobă” erau trimiteri ce nu creau confuzii. Cu indulgentă, această încăpere zisă „casă” hai s-o numim bucătărie, pentru a nu ne încurca în explicatiile ulterioare. La casele cu trei camere, celei de-a treia încăperi i se spunea „odaia bună”, în care se păstrau toalele si lucrurile considerate de valoare, lăzile de zestre, macaturile, scoartele, hainele ale bune, îmbrăcate la sărbători si, tot aici, se puneau mesele când aveau loc ospetele, la praznicele cu musafiri importanti. Si mai era locuită de tinerii însurătei, în luna de miere. De asemenea, aici se aseza cosciugul mortului din casă pe timpul priveghiului si al slujbei de pomenire. Pozitia ei era, de regulă, spre drumul satului, dacă locuinta era construită perpendicular fată de acesta, iar fereastra tinea loc de vitrină în care gospodarii puneau, pentru a fi admirate, unele obiecte cu valoare simbolistică si pentru a atrage atentia trecătorilor, o ploscă, un ceas de masă, o păpusă sau un bibelou, ce erau considerate obiecte de mare pret si meritau a fi admirate.
.


**


Casa în care m-am născut avea numai două încăperi si o tindă prevăzută cu prispă si cu portită la singura intrare. Avea lungimea cam de opt metri si lătimea de patru metri, cu tindă cu tot. Tinda avea lungimea cât a casei si lătimea poate de un metru. Era construită din grinzi din lemn de stejar, frumos cioplite, perfect îmbinate si netencuită pe exterior.

Camerele erau prevăzute cu câte o usă, cea de la „sobă”, într-un canat, iar cea de la „casă”, în două canaturi, ca să permită introducerea obiectelor gospodărești de dimensiuni mari . Deci din tindă puteai intra direct în fiecare cameră. Între camere mai era o usă mai îngustă ca dimensiuni, prin care se circula frecvent, în special iarna. Odaia (soba) era dispusă spre drum și era luminată prin două ferestre de dimensiuni liliputane, având câte doua cercevele a patru ochiuri de geam. Tocurile ferestrelor erau prevăzute cu drugi de fier, pentru a nu se putea pătrunde prin acest loc în interior, (oare pentru ce?!), una spre drum si alta spre tindă. Iar cea de-a doua încăpere, casa, avea numai o fereastră spre grădină, prevăzută cu aceleasi elemente de sigurantă. Ochiurile de geam se proiectau mici, ca măsură de economie, să nu coste mult înlocuirea lor, în caz de spargere!

Cadrul usii bucătăriei era în două canaturi, dar usile, ca dimensiuni, erau inegale. Partea fixă era jumătate din dimensiunile părtii mobile si se fixa cu două zăvoare. Acoperisul casei era înalt si tuguiat, făcut în patru ape, confectionat din căpriori si lănteti din stejar, iar învelitoarea din sindrilă de brad era prevăzută cu două lucarne prin care iesea fumul din podul casei. Înăltimea acoperisului si aspectul exterior al clădirii, pe jumătate finisat, dădeau un aspect rustic, dar plăcut micului asezământ.
Constructia era dispusă cu fata spre răsărit. Temelia era joasă, mult aproape de pământ si, drept scară într-o singură treaptă, avea un butuc de lemn cioplit.
Împrejmuirea era făcută din ulucă de stejar si era prevăzută cu două porti sub un acoperis, una mare, fixă si una mai mică, mobilă. Poarta mare se deschidea numai când se intra sau iesea cu carul. Stâlpii portilor erau masivi, ornati pe partea de la drum cu desene sculptate, reprezentând diferite simboluri geometrice, care se găseau si pe stâlpii de la pridvorul casei, totul fiind într-o armonie desăvârsită, ca o potrivire estetică a elementelor unui întreg. Acoperisul portilor era si el în patru ape. Se remarca prin lungimea care predomina, lătimea fiind insignifiantă. Înăltimea cadrului portilor era apreciabilă fată de înăltimea casei si se vrea a completa ceea ce locuintei îi lipsea. Grandoarea! Se avusese în vedere că pe sub aceste porti trebuia să se intre ușor cu un car încărcat cu fân sau coceni de porumb din recoltele de toamnă...

Toată viata m-am întrebat si n-am găsit răspunsul: „De ce se construiau case asa de mici, pentru familii asa de numeroase, când fiecare gospodar dispunea de suprafete însemnate de pădure de esentă tare?” Chiar pădurarul satului său, fiind si dulgher de meserie, avea o casă de locuit doar cu două încăperi, soba si casa, în care a zămislit si crescut cinci copii.

În bătătura casei se mai găseau: un cotet pentru porc, o improvizatie din câteva scânduri, o pivnită cu o încăpere neterminată, primită zestre de nuntă de la părintii mamei, si un pătuiag sub care sălăsluiau două vaci care, în lipsă de grajd, toată iarna sufereau de frig. Animalele nu aveau un ocol separat si bălegarul de la acestea putea fi lăsat în toată „bătătura”. Din curtea casei, intram în grădina de legume si flori, pe un pârleaz care era prevăzut să se închidă tot cu o portită. În coltul curtii dinspre drum, pe răzor, era o salcie imensă, crescută natural, găunoasă si mereu plină cu cuiburi de viespi. În crengile acestei sălcii, noaptea, dormeau găinile si unele dintre ele, rămase pe ramurile de deasupra drumului, mai picau din copac, tulburate de ochii sticlosi ai vulpilor venite noaptea la vânat. Seara, după urcarea lor în copac, păsările ce se aciuiau prin pomi în afara curtii erau „usuite” cu o nuia lungă, de cineva, să-si mute locul mai în interior, deasupra curtii, si nu a drumului comunal, pe unde prin întuneric bântuiau jivinele noptii. Desi eram destul de mic, participam alături de bunică la această treabă, care crea agitatie în rândul păsăretului, dând prilej cocosului să crăunească de supărare pentru „deranjul” ce i s-a făcut si uneori chiar să coboare „supărat” din locul lui de odihnă.
Soba era camera permanentă de locuit si era prevăzută cu două paturi dispuse paralel. Între paturi, la fereastră, era o masa înaltă având dimensiuni potrivite locului. Soba de încălzit era asezată în coltul peretelui dinspre bucătărie. Gura sobei ieșea prin perete în bucătărie, în dreptul vetrei de foc, iar deasupra era iesirea cosului de fum. La acest fel de sobe li se spuneau „oarbe”. Avantajul lor era că ocupau un spatiu mai redus în camera si asa destul de mică si, de la un singur foc, se putea încălzi si soba si putea fierbe în același timp o căldare cu apă, oala cu mâncare, căldărusa cu mămăligă si altele după caz, pentru diversele treburi ale casei. Deasupra acestei vetre se găsea o bârnă încastrată pentru atârnarea zălarului, în care erau agătate căldările cu apă pentru diverse întrebuintări. Pe vatră, în timpul verii, când nu era necesar focul pentru încălzit soba, se cocea turta de mălai, asezată sub un test din fontă, peste care se asezau cărbuni încinsi. Gustul acestui mălai era mult mai plăcut fată de cel copt pe vatra din interiorul sobei. Numai cine l-a gustat poate să-l aprecieze!
Lăzile cu hainele „de tinut”, adică cele bune care se îmbrăcau la sărbători, erau asezate suprapus, între pat si sobă. Erau făcute din lemn de fag si se dădeau ca zestre fetelor, la măritat. Pe laturi, aveau diferite desene făcute prin încrustare sau picturi cu figuri de fetite frumoase. Intrase în vocabularul tărănesc să se spună despre câte o fată „că-i frumoasă ca de pe lăzi!” Aici eraa locul de cotrobăire al copiilor si nici eu n-am făcut exceptie de a căuta printre hainele ce miroseau a naftalină punga cu bani, poze si acte vechi, bineînteles numai când eram singur acasă. În această cameră se mai găsea „dorânga”, o prăjină din stejar geluită, care se agăta la capete în două cârlige montate deasupra patului opus ferestrei si care avea întrebuintări multiple: agătatul păturilor, macaturilor, rufelor la uscat iarna si chiar a cârnatilor pentru fezandare, la Crăciun. Unele case aveau câte două dorângi, în functie de nevoile fiecărei familii. Mâncarea se servea la masa cu trei picioare, care, după fiecare folosintă mai pretentioasă, era spălată cu lesie, apoi clătită cu apă caldă si pusă la uscat afară, agătată de prispă. Masa se aseza si se ridica de trei ori pe zi.

Bucătăria-cămară sau casa era locul unde se făcea focul si era prevăzută cu un horn care nu iesea prin acoperis. Fumul iesea în pod si din pod afară, pe cele două lucarne. În pod, iarna se afuma carnea porcului, indirect si cu fumul răcit, ceea ce îi dădea un gust deosebit de plăcut, pe care si acum îl mai simt, desi au trecut zeci de ani din vremea copilăriei de neuitat.

Podul casei era accesibil din bucătărie, prin „ocna podului”, un chepeng cu un capac ce se deschidea numai la nevoie, pe unde gospodarul urca în pod pe o scară mobilă, confectionată din două stinghii verticale de lemn, unite prin altele mai mici, denumite „cuie”. Aici era locul cel mai misterios al casei, culcusul de vară al pisicii, de zi al liliecilor si locul unde se adunau vechiturile si uneltele folosite temporar la diferite munci. Acolo am găsit lăzi cu cărti si reviste cu femei frumoase, lada veche cu haine si încăltări de altădată, scorojite de vreme, postăvile si o postăvită ce a folosit drept leagăn al copiilor, obiectele pentru lucru: războiul de tesut, cu toate accesoriile (brâgle,spete, ite, tălpeti, suluri, fustei, sucale, vârtelnite), instrumente de năvădit, coasa, secerile si sculele de lucru la pădure, lada cu grâu. Iar pe suprafata ce mai rămânea se puneau stiuletii de porumb, peste care se plimbau în voie soarecii. Nu de putine ori îi auzeam noaptea, rontăind boabele, si pe mama blestemând motanul care nu-i bun să-i prindă si „mănâncă mălaiul degeaba!”, uitând câteodată că are accesul interzis din cauza cărnii puse la conservat.

Iarna, pe culmi din lemn, se puneau cârnatii, muschii, oasele si slăninile la afumat, la care motanul dădea deseori „atacul” si consecintele erau drastice prin bătaia la care era „condamnat”, ca să tină minte!. După tăiatul porcului, o perioadă bună, motanul era tinut sub supraveghere. Scara de la pod era luată si se astupa streasina în dreptul stâlpilor de la tindă, pe unde pisicile se puteau urca în pod. „Embargoul” se încheia când carnea putea fi introdusă în „lada porcului”, prevăzută cu încuietoare specială împotriva „răufăcătorilor felini”, dar nu si a soarecilor care mai găseau câte o crăpătură pe unde să se strecoare. Locul cel mai misterios al copilăriei a fost podul casei, pe care vara, cam după vârsta de 4-5 ani, îl exploram singur, în speranta firesc de copilărească de a găsi aici toate comorile din povestile bunicii, ascunse de Zmei, Feti-Frumosi si Ilene Cosânzene. Aici, îmi plăcea deosebit acel miros dat de lemnul răsinos al sindrilei acoperisului, afumată de fumul lemnului de fag, asociat cu al cărnii deja afumate, pentru care nu am cuvinte să-l descriu si care poate fi înteles numai de cel ce l-a mirosit, măcar o dată!

Tavanul casei era făcut din bârne cam tot asa de groase ca si peretii. Interiorul si tavanul odăii - sobă erau cercuiti cu jumătăti de nuiele, pentru a fixa tencuiala din pământ lutos, amestecat cu paie. În fiecare an, înainte de Pasti, tencuiala era văruită. Bucătăria nu avea tavanul tencuit si, în loc de var, tot de Pasti, peretii erau spoiti cu humă, un pământ argilos, bine subtiat. Pardoseala era realizată din acelas pământ, dar bine tasat si nivelat. I se acorda o grijă deosebită în treburile zilnice, să nu se ude, fiindcă apa îl înmuia si puteai aluneca pe el. În ziua de azi este greu de imaginat cum într-o asemenea casă puteau locui familii compuse din bunici, părinti si peste cinci copii, mai ales că tot aici, în zilele iernii, se monta si războiul de tesut, care ocupa destul din spatiul și așa mult prea mic. Când m-am născut eu, aici erau numai trei persoane, cu mine, patru. Tata era mai mult plecat, asa că, de obicei, locuiam numai trei persoane, în camera de 4x3 metri, dar bine burdusită si cu alte lucruri. Cum dormeam noaptea, în vreme de iarnă? În timpul acela... bine, din moment ce se complăceau si nu-i incomoda. Vara era mai simplu, fiindcă se improvizau paturi în tinda casei, în podul unui sopru cu fân, sau chiar la o claie cu alte feluri de furaje.

Aproape în toti anii de liceu, în vacanta de vară, am avut „dormitorul” în podul cu fân de deasupra grajdului, un loc intim si ferit de puricii nelipsiti din casele tărănesti. Somnul meu linistit si profund era alinat de un zgomot monoton si liniștitor, produs de rumegatul vacilor ce sălăsluiau dedesubtul „patului meu”. Aversele nocturne constituiau muzica minunată ce întregea plăcerea unei relaxări totale, având consecinte benefice asupra odihnei.

Spălatul zilnic pe mâini si fată se făcea în tinda casei, cu aruncarea apei peste pridvor, iar lesiatul, adică baia generală, se făcea rar, într-o albie asezată iarna în mijlocul casei, prilej de ceartă a copiilor care se fereau de apa veșnic mai fierbinte, spre a fi suportată cu plăcere. De Crăciun si de Pasti, precis ni se făcea baie si primeam reprosuri pentru râpul (murdăria) depus vizibil pe abdomen, torace si picioare. Privată sau closetul de azi nu exista. Nevoile firești se făceau prin grădina casei, la adăpostul vegetatiei, vara, si după clăile de fân și coceni, iarna. Curătenia locului se făcea imediat, prin contributia majoră a câinilor si orătăniilor. Totul era natural si nu mirosea a dejectii umane. Noi, copiii, când mergeam la locul stabilit, aveam la pârleaz o joardă lungă cu care să ne apărăm de ciocurile gurilor vesnic înfometate ale găinilor care, numai văzându-ne intentia, ne urmăreau în cârd, să ciugulească produsul cald al burtilor noastre, prin care trecuse fasolea si mălaiul. Prezenta lor era agasantă si o mică neatentie se termina cu un ciupit chiar din locul intim de evacuare si nu era deloc plăcut, dacă nu chiar dureros! Pe fundul meu am simtit, poate nu de putine ori, lipsa mijlocului de apărare, joarda! Din când în când, ploaia spăla si pământul „treburilor mici”, îmbogătind solul nisipos cu mineralele eliminate odată cu fluidul acumulat în bășica fiecăruia. Asa a fost!

... În această casă se mai găsea, în discrepantă totală cu mobilierul, un ceas de perete, care nu mai functiona, dar care stătea atârnat deasupra patului bunicii si care provenea din mostenirea rămasă de la sotul ei Ion, cel care, înainte de a pleca în războiul 1916 – 1918, avusese în asociere o prăvălie, la Brăila. Bunicul Ion, desi avea posibilităti financiare de pe urma prăvăliei sau cârciumii la care era asociat, pentru casa din Văianu nu a făcut nimic si ea a rămas asa cum a mostenit-o de la părintii lui. Venea în vizită la nevastă o dată pe an, mai punea de un prunc si se întorcea la locul de unde câstiga cât câstiga iar din care câstig trimitea ceva de Pasti si acasă, ca să fie de unele si de altele, ca de mare sărbătoare creștinească!

Într-o ladă din podul casei, se găseau depozitate, printre fâsii de cârpe îmbătrânite si îngălbenite de vreme, farfurii, cesti, ceainice, platouri, toate din portelan fin, si tacâmuri din alpaca. Erau aduse odată cu ceasul de perete si nu tin minte ca noi să le fi folosit pentru destinatia lor. Deveniseră obiectele mele de joacă naivă, multe fiind sparte cu acest prilej, dar pentru care n-am primit nici o pedeapsă, în afară de câteva sudălmi cu care mă obisnuisem.

În vara anului 1937, ne-am mutat în casa nouă, cea de azi, făcută de părintii mei, vis-a-vis, în grădina de peste drum a celei vechi. Casa veche a mai rămas functională până în anul 1941, când acoperisul a cedat si s-a prăbusit sub greutatea stratului de zăpadă, neglijat a fi dat jos , cum normal ar fi trebuit, apoi, din anul 1944, a fost transformată în grajd. Curtea veche a devenit staul al animalelor noastre, vaci, capre si porci, care au crescut ca număr, semn al unei mici prosperităti. Am evoluat, nu?! Salcia a ajuns lemne de foc, găinilor li s-a mutat habitatul într-un corcodus, în noua curte, iar mult mai târziu au beneficiat si ele de un cotet si noi de un closet, construite la insistentele mele, când eram de-acum în cursul superior al liceului si începusem să pricep cum trebuie să fie rosturile unei case mai civilizate, potrivită pretențiilor membrilor ei.
Fratii mei s-au născut în această casă. Pot să mă „laud” că am fost martorul terminării si îmbunătătirii ei. Initial, a fost acoperită cu sindrilă de fag. Prin anul 1950, s-a refăcut acoperisul cu sindrilă de plop. Regres fată de sindrila de brad! Soba, camera de locuit, era la drum si avea pardoseală din cărămidă arsă. Odaia, camera bună, era spre curte si a stat multă vreme neterminată. Avea sobă de încălzit, dar nu se folosea decât rareori. În anii 1960, după mai bine de 30 de ani, s-au adus îmbunătătiri substantiale întregii locuinte: dusumele de scândură, pridvor cu balcon, acoperis din tablă galvanizată, beneficiile curentului electric. În deceniul următor, s-a modificat și anexa. Din pivnită, bucătărie de vară si sopru s-a făcut o constructie cu pivnită tencuită, bucătărie cu un pat, cameră de dormit, cu sobă de teracotă, cămară si debara, iar clădirea a fost acoperită cu tiglă, în loc de sindrilă. În curtea acestei case, au fost aduse zeci de care cu balast, pentru a face din loc de grădină, bătătură de locuintă. La drum, era un măr plantat de străbunici, cu altoi dublu: popesti si dulci, atractia copiilor ce treceau pe acolo si care uneori, profitând de lipsa de acasă a stăpânilor, mai aruncau cu bătul să doboare ceva mere. Până la colectivizare, în curte erau două sălcii pletoase, care asigurau un ambient plăcut, după care, din motive că nu mai aveau via ce trecuse la CAP, tata a realizat pe locul lor un pat cu vie ananas si italiană. Vinul obtinut de aici era inferior celui de la via din Dos, dealul de la miazăzi, vie preluată la colectivizarea agriculturii si apoi abandonată.
Tata revenise în sat, era pădurar în zonă si se putea ocupa si de casă. Acum, nu se mai interesează nimeni de ea. Nu are un stăpân cert, noi, în indiviziune, demonstrăm delăsare, via s-a distrus, gardurile au putrezit iar iarba si buruienele din curte au luat locul florilor si trandafirilor. Pe unde cândva se mătura, acum trebuie cosit...
Apusul s-a lăsat si în acest loc, altădată întretinut, cultivat, dorit si umblat.
De s-ar mai pune masa cu peschir si ulcelele cu apă si s-ar mai aprinde focul de mucenici, pentru pomenirea celor ce ne-au lăsat acele locuri, sufletele părintilor mei s-ar întoarce vesnic multumiti din morminte, să vadă că n-au trudit degeaba!...
Cer iertare Mamei si Tatei, pentru lipsa de întelepciune ce am dovedit-o în acest caz!...

**






MĂTUȘA GHEOGHIȚA

...Era o femeie la corp mărunțică și frumușică, o mignonă, cu ochii căprui, părul saten, nasul drept si perfect proportionat, cu fata ovală, punctată rar cu mici pistrui ce-i dădeau o notă aparte de frumusete discretă. Născută si crescută în satul Văianu, unde a cunoscut sărăcia si tristetea vietii fără sperante, sortită unei orfane de tată. Lipsită de posibilităti materiale, a învătat de la mamă că numai munca dârză si cinstită poate să-i ofere un trai mai bun.
După terminarea celor patru clase primare, lucrând alături de mama ei, a învătat arta împletiturilor din lână, torsul, tesutul râurilor pe cămăsi si catrinte, unica sursă de venituri pentru traiul zilnic. Mă consider un fericit al familiei că sunt în posesia unei scoarte tărănesti, bine păstrată si cu un colorit nealterat de vreme, pe care o am în camera mea din casa de la Văianu , lucrată de ea, împreună cu maică-sa, primită în dar de la bunică, acum 63 de ani, când am împlinit vârsta de zece ani. Mi-au oferit-o conform ritualului, prin dare de pomană, cu colac si lumânare si cu rostirea dorintei: „Să fie Gheorghitei!”, de la moartea căreia trecuseră sase ani.
... Odinioară, la vârsta de 15 ani, împreună cu mama si fratele Constantin, mătusa Gheorghita a plecat la Brăila, orasul unde tatăl ei avusese o prăvălie si multe relatii, din care nu mai rămânsese aproape nimic, cu speranta de a recupera ceva din bunurile ce li se cuveneau si a găsi un loc de lucru, fiindcă în sat nu aveau din ce să trăiască si copiii crescuseră. Copilă curată si harnică, a fost remarcată repede de lumea în care venise si, pe măsură ce timpul trecea, s-a maturizat si a devenit tot mai frumoasă, fiind deosebit de admirată de cei care o cunosteau. Desi se integrase în stilul vietii de la oras, îi plăcea să se îmbrace în costumele ei tărănesti, lucrate cu grijă de ea si de maică-sa, care o făceau să fie admirată și pentru curățenia sufletească și trupească de care dădea dovadă. Si-n „lumea bună” se purtau astfel de haine, dar pe Gheorghita, floare pură de grădină, „picau” mai bine, o „prindeau”, îi întregeau frumusetea, aveau altă valoare! Vorbele îi erau domoale, vocea plăcută si, datorită inteligentei native, si-a însusit repede vocabularul orasului de pe Dunăre.

... Timpul lucra în favoarea ei. Dintr-o tărăncută drăgută, devenise o domnisoară de oras, care a început să fie curtată de băietii de vârsta ei, dar si de cei mai maturi, rămasi încă celibatari. Nu împlinise 18 ani când a fost cerută în căsătorie de Ionel Draica, negustor trecut de 30 de ani, chipes, dar cu o infirmitate, datorată unui accident în care pierduse o parte din laba piciorului stâng. Pentru el era o „bijuterie”, pentru ea, o sansă oferită de soartă. Acceptarea acestui mariaj i-a schimbat pozitia socială, devenind o doamnă, sotie de negustor, tânără si frumoasă, măritisul contribuind la schimbarea si slefuirea personalitătii sale. Din Gheorghita, fata de la tară, aciuată în cartier, devenise doamna Gheorghita Draica, statut ce a introdus-o în rândul negustorilor brăileni, oferindu-i ceea ce nici nu visase! Datorită înteligentei, se stilase, învătase să se comporte, să vorbească ca o doamnă si era iubită de sot si de lumea în care intrase si devenise acum si a ei. Pozitia sotului îi schimbase viata, dar, ca în basmele noastre străbune, frumusetea traiului era umbrită de lipsa unui mostenitor, pe care acest cuplu nu-l reusea, chiar si după multi ani de căsnicie.

Cred că era în anul 1938, la început de iarnă, fiindcă era frig. Având noi posibilităti, si acum, ca în fiecare an, mătusa Gheorghita a venit la Văianu, să-si vadă mama, fratele, cumnata si nepotii. Sosirea ei în sat nu a fost anuntată dinainte, tata nu era acasă când a venit si s-a pus la cale o păcăleală, pe cât de veselă, când s-a hotărât, pe atât de sentimentală, când s-a realizat. În vremea aceea, nu existau posibilități de comunicare, în afara scrisorilor, prin care să-ti spui toate datele sosirii, ba, mai mult, depindeai total de mijloacele de transport, precare în timpul acela. Printr-o scrisoare, anuntai că vii, dar nu stiai când ajungi si cu ce ajungi, nefiind nici mijloace sigure de transport. Până la Târgu-Jiu, lumea călătorea cu trenul, dar de aici, până la Ciuperceni, în afară de chirigiii cu cărute sau trăsuri, nu era altceva decât mersul pe jos. Cât despre autobuze, taxiuri, sau altă variantă, nici nu se vorbea, dar să mai si existe!

…Când Gheorghita sosea acasă, era întotdeauna încărcată cu bunătăti pentru fiecare si, în mod deosebit, pentru mine, febletea si sufletul ei. Îmi era mai dragă decât mama naturală, care, uneori, sătulă de strengăriile mele, mă mai si pălmuia. Gheorghita mă alinta si-mi făcea toate voile, mă purta în brate cu afectiunea celei mai bune mame care si-ar fi dorit copii. Pentru a nu se crea confuzii în casă, mamei naturale mă adresam cu apelativul mămică, ei, cu mămită. În bagajele ei, lucrurile, dulciurile si jucăriile pentru mine ocupau spatiul cel mai mare. În momentul sosirii ei în sat, tata era plecat de acasă, ca în fiecare zi, la lucru, undeva în satul Pesteana-Vulcan. Construia sobe, le lucra bine, era bine plătită munca aceasta calificată si era căutat de cei interesati. Acum era timpul lor, iarna „bătând la usă”, si cerintele erau pe măsură.
Se făcuse întuneric de mult si eu încă nu adormisem, cum se întâmpla în zilele normale, atunci fiind o seară specială, la care participam din plin, când Pufi, cătelul casei, cu un lătrat prietenesc, a dat semnalul că tata a intrat în curte. Conform celor stabilite, Gheorghita a trecut în camera alăturată, fără foc, rece si neprimitoare, iar noi ceilalti l-am primit pe tata cu o veselie ce nu era firească pentru locatarii casei, la acea oră.
Eu, cel mai inocent, eram vesel din cale afară pentru o oră la care altădată dormeam dus si ochii mei iscoditori de copil naiv erau îndreptati spre ferăstruica dintre cele două camere, intersectându-se cu ai mătusii, care privea si urmărea cu emotie cuvintele si nedumerirea tatei, atâtat si de Veta Bălasii, omniprezentă la evenimentele casei, care-i trezeau curiozitatea prin vorbe aluzive.
- „Bă, voi îmi ascundeti ceva!” zise deodată tata si, bănuitor, se întoarse spre locul unde mă uitam eu. A pus mâna pe clanta usii dintre camere, a deschis-o si dintr-o dată a ajuns în bratele surorii sale! S-au cuprins cu mâinile si, asa îmbrătisati, nervii au cedat unui plâns de fericire, cu ei odată si noi, ceilalti, de parcă murise cineva. Era un plâns amplificat de bucurie, care ne făcea bine, dar ne și tăia respiratia. De aceea, si acum sunt încurcat la scris de izvorul lacrimilor mele, care-mi umplu ochii de nu mai văd ce scriu, desi au trecut de atunci aproape 70 de ani si mai am în imaginatie doar umbrele eroilor din această poveste, pe care-i port în suflet si dintre care supravetuitor am rămas doar eu…

…În acea iarnă, mătusa Gheorghita obtinuse consimtământul părintilor să mă înfieze, eu îi spuneam de acuma cu toată convingerea mămică si, în serile lungi de iarnă din casa noastră, la care veneau femeile si fetele tinere, Măria si Ioana, surorile mamei, Măria Joitei, Veta Bălasii, Floarea Trușcoanii, Măria lui Guvernu, se fierbeau boabe de porumb si, la lumina lămpii, se lucrau cusături la cămăsi si se cântau toate melodiile „în top” ale timpului. Gheorghita, cu vocea ei plăcută si caldă, moștenită de la bunică-sa Ileana, si-a propus să le învete un cântec nou pentru matca Văianului, lansat în marile orase… „Roata morii se-n- vârteste”, dar, neaducându-si aminte toate cuvintele, a promis… „că la anul vine cu el scris”.
„Ce frumos cânti tu, Gheorghito!”, asa îi ziceau si o lăudau suratele ei.

În vara anului următor, pe când tata era la concentrare si lucra ca soldat la calea ferată Caracal-Bucuresti, bunica Măria a fost chemată la Brăila, să participe la moartea fiicei sale, Gheorghita, în anul în care ar fi împlinit 31 de ani. În urechile neînfiatului Ion s-a întipărit ideea fixă că a fost bolnavă de mitră, după cum povestea bunica femeilor care o întrebau. Traduceti-o voi în diagnostic actual!
În agitata si destul de frumoasa mea viată, de multe ori m-am întrebat: ce soartă as fi avut, ce-aș fi ajuns în viață, prin ce colț de lume, dacă trăia această minunată mătusă ce-mi putea deveni mamă? Un singur lucru este cert: nu mă mai numeam Ion Gociu, fiindcă deveneam Ion Draica si eram singur la părinti. Alte aprecieri devin doar speculatii fără nici un rost. Asa a fost să fie!...


***












































ÎNTÂMPLĂRI PE DRUMUL LUNG AL TÂRGULUI


...Soarele se lăsase spre chindie, când, de pe drum la vale, o femeie singură venea spre casă, călcând fără alegere prin colbul gros si fierbinte al soselei, ce o ardea la tălpile goale. Vitele fuseseră slobozite din oboare, iar pe lângă casă se mai găseau doar păsările, porcii si câinii, care si ei, cuprinsi de vipie, stăteau ascunsi la vreo umbră răcoroasă, în locurile dosnice.
Femeia mergea cu pas grăbit si, dacă te uitai atent la ea, usor îti dădeai seama după fata ei că era frământată de o situație deosebită, mai mult decât grijile zilnice. Pe umăr ducea două traiste, făcute din pânză de tort, tesută în război, legate de băieri una de alta, bine umplute cu ceva greu, lucru usor de constatat după starea incomodă ce o lăsa asupra femei. Fata îi era crispată si plină de broboanele sudorii abundente, ca de altfel tot corpul încălzit de căldură si efort. Grija ei era să ajungă cât mai repede acasă, unde o asteptau o sumedenie de treburi, să lase gospodăria în ordine, să se roage de cineva să aibă grijă d-ale mici, să se pregătească pentru a merge la Târg cu carul, treabă care nu era chiar simplă.
„ Să strig si pe la Veta lui Gociu, să văd, ea merge? gândi femeia, iar să se uite pe la mine o rog pe doda Tomita lui Nicolae. Ce crezi , poate vom sta mult la încărcat si fetele-s mici!”
- Vetă ă ă ă!... Mergi deseară la Târg cu carul, să luam porumb de la gară? strigă ea, oprindu-se din mers la poarta casei unde o văzuse pe Veta prin bătătură.
- Merg, fă ă ă ă , de ce să nu merg! Nu vezi că la noi nici anul ăsta nu se face nimic?
Într-adevăr, era un an cu greutăți pentru tăranii din partea locului. După ce că pământul era asa cum era, cu sol argilos, neproducător, se mai abătuse si o secetă prelungită, de secase si apa din bunare. Porumbul zăletise pe locuri, se înspicase la coceanul necrescut si fără rod iar frunzele începuseră să se usuce prea devreme. Putine erau locurile unde se mai vedea ceva rodit, în lunca Tismenei sau pe lângă casele oamenilor, unde se însământase mai de timpuriu, în rest era o adevărată calamitate.
Bărbatii fuseseră chemati la concentrare, războiul „bătea la usă” iar ambele femei, ca multe altele, purtau singure grijile gospodăriilor.

Să tot fi avut vreo sase ani, când am auzit discutia între mama si Lena lui Iovita, care s-a grăbit să ajungă cât mai repede acasă, nu ca-n alte dăti, când se prelungea taifasul pret de-o oră si mai bine. În seara aceasta, plecau la oras, un miraj pentru mine, despre care auzisem numai lucruri minunate, că la drum se spune stradă si-i luminată si noaptea, că lumea se plimbă în trăsuri, iar cei bogati în masini care au goarnă de sunat, să te dai la o parte din calea lor, că nimeni nu umblă descult pe stradă, că te-ar arde cimentul la tălpi, că are grădină publică, pe unde te plimbi vara când e cald...

Plecarea la Târg era o chestiune căreia i se acorda o atentie deosebită. Presupunea rezolvarea multor treburi, atât în gospodărie, cât si pentru drum si până în seară nu mai era mult. Acasă rămâneau copiii, vitele mărunte, porcii, păsările si nu puteau fi lăsate în neorânduială. Era nevoie să rămână turtă de mălai proaspătă, cea veche se acrea, mâncare pentru copii si câte alte griji și treburi într-o gospodărie. Unde era un bătrân sau un copil mai mare, treaba era mai simplu de rezolvat, dar acolo unde lipseau, cum era cazul la Lena lui Iovita, era foarte greu.
Aproape toti bărbatii lipseau de acasă. Cei apti pentru armată fuseseră concentrati sau mobilizati, altii erau plecati „la stăpân, să câstige un ban”, fiindcă nevoile erau tot mai mari. Armata se pregătea de război, începuseră rechizitiile, cine avea doi cai dădea unul, la patru vaci, dădeai una. Femeile împleteau ciorapi si flanele pentru soldati, care se strângeau la primărie si tot ele duceau greul gospodăriilor, pentru asigurarea hranei zilnice, care a fost si rămăsese o problemă pentru toti.

La Târg, plecau seara, imediat după asfintitul soarelui. Carele se porneau în caravană si primul care se punea în miscare era ultimul din sat, după el adunându-se si celelalte. Oamenii mergeau toată noaptea, drumul fiind lung si anevoios. Călătoria izolată noaptea se făcea numai în caz de mare nevoie. Câte lucruri neprevăzute se puteau întâmpla într-o noapte, să ti se rupă o roată sau osia carului, să te atace hotii de drumul mare, care misunau peste tot, sau câte alte necazuri! Drumul în coloană era sigur din toate punctele de vedere, timpul se scurgea mai repede, fără să simti oboseala si nesomnul, aveai sentimentul sigurantei tale si a avutului tău. Câte care n-au fost atacate de hoti, luându-le oamenilor si vitele de la jug, sau banii din punga de la gât! Erau locuri pe unde nu se umbla de unul singur noaptea, ca Dealul Bujorăscu sau Ceovârnăsani, iar călătorii de departe rămâneau să-si petreacă noaptea în curtea vreunui gospodar cu „suflet”, din satul mai apropriat locurilor pe unde atacau hoții.
Boii de la car trebuiau tot timpul îndemnati să meargă, altfel se opreau, chiar se culcau în mijlocul drumului, prin urmare chirigiii nu dormeau. În cel mai bun caz, ”furau” câte un pic de somn. Fiind mai multi, puteau sporovăi în voie toată noaptea si multe lucruri se mai aflau: de ce n-a luat-o cutare pe aia, de ce nu mai plouă Dumnezeu, cu cine a rămas grea a lui…Și asa erau tocate toate evenimentele din sat si împrejurimi. Drumul în coloană mai avea avantajul că nu trebuiau să plece doi oameni dintr-o casă, cum se făcea când plecau singuri. Nu pierdeau timpul prețios și mai călătoreau si cu frică. Totul era bine drămuit, asa că mama trebuia să meargă ca toată lumea din sat, singură cu carul ei. Si dacă ar fi avut nevoie de un ajutor n-avea de la cine, din familie. Bunica rămânea cu toate grijile casei, iar noi, copiii, eram prea mici pentru a fi de vreun ajutor.

Vestea adusă de Lena lui Iovita i-a dat mamei semnalul că treaba este serioasă si, cum avea nevoie de porumb, trebuia să meargă în avantajul său, să înfăptuiască acest transport.
De altfel, despre acest lucru se stia mai demult, de când Spahiu, primarul comunei, îl trimisese pe Modoran cu toba prin sate să anunte că „ toti gospodarii care au care si două vite de jug sunt obligati să aducă de la târg un transport de porumb, dacă vor să primească partea lor”. Nu se stia exact data de chirigie, dar când va veni vagonul se va anunta „din gură-n gură”!
Când nu făceai pe chirigiul de la Târg, până-n comună, nu primeai porumb dacă aveai car si vite de jug. Transportul se făcea „de clacă”, adică fără plată, dar primeai în schimb o cotă de porumb pe care o plăteai.

„Le las pe toate baltă… si m-apuc de pregătiri!” îsi zise în gând Veta lui Gociu, doar m-o ajuta Dumnezeu să le cuprind, că-s multe de făcut”! Cu acest gând, mama trecu la înfăptuirea treburilor care erau destule si la pregătirile pentru drum. Stia când pleacă, dar nu stia când vine. Sentimentul de stăpână cu răspunderi îi dădea senzatia că rosturile casei numai de ea, o mână forte, pot fi conduse. Îi plăcea să dea porunci si acum se ivise prilejul să-i spună soacră-sii ce trebuie făcut în lipsa ei, dar cu grijă să n-o supere, că-i „sărea tandăra usor”.
- Mumă, asa-i zicea când erau în toane bune, adică necertate, să-l trimiti pe Ion cu caprele cu copiii de la Deal, iar matale să rămâi acasă cu iezii si viteii! „Bine că am vacile pe aproape că mă duc de le iau si le dau fân în iesle!” Să te uiti pe la clota aia, că asta ne mai trebuia... pui tomnateci! Să nu-i mănânce vreo mâtă!
Closca era încă pe cuibar la clocit, în podul soprului. Eu îi stiam cuibul si o vizitam zilnic. Îmi plăcea cum cârâia si se foia la mine, când mă apropiam si-i băgam mâna sub aripi, unde pipăiam ouăle fierbinti si lustruite de timpul așteptat pentru împlinirea sorocului, simtind o plăcere si o bucurie pentru ceea ce avea să se întâmple. Closca încerca să-si apere cuibul, burzuluindu-se la mine, dar stia că-s inofensiv si nu mă ataca violent, ca pe Pârtoc, motanul casei. Câteodată, mă mai pisca cu ciocul, parcă să-mi spună: „Lasă-mă în pace!, dar ne obisnuiserăm, eu cu ea si ea cu mine.
Si i-a mai amintit mama soacră-sii „ că, pe locul de peste Matcă, fasolea s-a uscat, că dacă nu pleca în seara asta la Târg, mâine o culegea, de dimineată pe rouă, să nu crape tecile, că de la capre din cotet ar trebui măturat gunoiul si dus în capul grădinii de la Puturoasa, că în ogorul de cânepă a intrat căteaua Andreichii cu nunta după ea si-a tăvălit totul si n-am cules cânepa de vară, că pentru lături de porc să nu ia decât dovleci de-ai cruzi… Și multe altele, de m-au băgat si pe mine la idei.
- Da bine, Vetă, tu nu te mai întorci de unde pleci? Că mă lasi si cu împelitatii ăstia să mă urle de mâncare!
- Stiu când plec, dar nu stiu când vin! Vârtopenii au stat o săptămână. Mi-a spus Opregoanea, care i-a descântat la a lui Vlagiu, când a fost deocheată de Visana...
Când s-au întors acasă, nu-i mai cunosteai de murdari ce erau. Numai dintii li se vedeau în gură. Mă duc să m-apuc de treabă, că acum se înserează, zise mama, ca să nu mai lungească vorba cu soacră-sa si să mai revină cumva la cele poruncite.
Mai întâi a prins un cocosel timpuriu, pe care l-a ademenit cu o mână de boabe si l-a băgat sub o postăvită întoarsă cu gura-n jos, să stea acolo până dă în clocot apa de opărit. A atâtat focul la gura cuptorului, a aninat căldărusa de tuci cu apă, în zălar. S-a uitat în putineiul cu lapte pus la acrit si, printre treburi, i-a mai spus soacră-sii „ să aibă grijă să nu mulgă caprele când trece Zmerendoaica pe drum, că se miră si pierd laptele. Anul trecut s-a mirat de iada Lebăda că-i frumoasă si grasă si ne-a luat-o lupul”
„Doamne, uitasem în ce mă îmbrac!, că doar n-o să fiu fiecum mâine la târg”, îsi zise Veta, furată de treburile gospodăresti. Se întoarse din drum si merse în odaia bună, ridică de pe lada de zestre capacul si puse ochii pe costumul cusut cu arnici negru si soartele brodate, cumpărate de la Bâlciul Sânpetrului. La astea se „potriveste” pantofii din piele de sarpe, dar era oarecum în cumpănă, să-i ia, să nu-i ia, cugeta în sinea ei. Dar cum altii nu mai avea, trebuia să se încalte în ceva, doar n-o să meargă descultă prin atâta lume!
Scoase poalele si ciupagul, dădu si peste vesta brodată cu fir auriu, căută si brăcirile si fugi spre bucătăria de jos, să vadă ce face focul. Mai trebuia si cămasa dată cu „fierul” , dar mai era timp până se făceau lemnele cărbuni.
Toate treburile fuseseră luate în serios si fiecare a fost rezolvată într-o ordine anume, stiută de o femeie tânără, cu miscări precise si repezi, asa că, până în seară, totul a fost terminat: lipia coaptă, untul scos din lapte, cocoselul fript, cămasa călcată, carul uns cu păcură, vacile mulse, fânul pus în car si acoperit cu cerga de lână, că noaptea-i frig, gata si papornita cu hainele de târg si traista cu de-ale gurii.
Din carnea cocoselului, nouă ne-au rămas capul, gâtul, aripile, ghearele si sosul în care a fost fript, în care s-au mai adăugat niste bambe si s-au spart ouăle luate din cuibare. Laptele bătut a împlinit masa de seară, dar în mintea mea stăruia puiul rumenit, bucătile de muschi de porc scoase din garniță si bucata de brânză, care, împreună cu ouăle fierte si castravetii murati în oala de pe prispă, îsi găsiseră loc în traista anume pregătită.
- Mămică, ia-mă si pe mine la oras, ca să mă tin la vaci când încarci sacii! Ai văzut că te-am ajutat si la fân, că rupeau jugul dacă nu eram eu… i-am vorbit eu mieros, ca s-o înduplec si să nu mă refuze. Faptul că-i prezentasem si argumentul cu potrivirea prezentei mele făcea parte din viclenia copilului care încearcă, în interesul lui, să-si convingă musai părintii de ceea ce nu-i în stare să facă.
- Ba, ferească-mă Dumnezeu! Numai grija ta îmi lipseste, să te pierd prin lumea aia … S-apoi cine vrei să se ducă cu caprele, Mosu’ care a murit? Vezi, poate le pierzi si când oi veni să aud că le-a mâncat lupii, că dracii sunt ai tăi!... Postura de stăpână si plăcerea de a da porunci le luase de la mătusă-sa Chiva, măritată în Cornereva, în Banat, după un băcui bogat, mai în vârstă, dar si mai domol în toate, cu argati în curte si pe la sălasurile de oi. Stătuse vreo doi ani la ea, pentru a-i mângâia dorul de Regat si de neamuri, fiindcă n-avea copii, iar mamei nu i-a fost usor să se lase de plăcerea „aerelor” celor ce stiu să dea ordine, măcar la cei din casă.
În imaginatia mea de copil, orasul arăta ca-n povestile bunicii, pe care le ascultam seara, când adormeam cu capul în poala ei, în sfârâitul fusului cu tort. Vedeam case frumoase, acoperite cu pleu (tablă galvanizată) lucitor, sau cu tiglă rosie si cu lei sau cocosi pusi pe coama acoperisului, cu multe camere asezate unele peste altele, cu vitrine în care vezi cele mai frumoase lucruri, chiar si oameni făcuti din ceară si îmbrăcati de nu-ti vine să crezi. Drumurile se numesc străzi si sunt pavate cu piatră lustruită, iar lumea merge pe poteci de ciment ca să nu se murdărească pe picioare, că are gară unde vine trenul, o masină cu mai multe trăsuri după ea, de le spune vagoane, în care se suie oameni si bagaje si care merge cu aburi făcuti din foc si calcă drept pe sinele ei, pufăind si scotând fum mai negru ca norii cerului.
Mama pleca la Târg cu carul ei, așa că era potrivit să merg si eu, că loc aveam destul! Mama se ducea mai des la oras, fie pe jos, sau cu vreo „ocazie”, adică un chirigiu plătit anume pentru treaba asta. Eu pe jos nu puteam merge, că mă dureau picioarele, iar la chirigiu n-aveam bani să-i dau. Acum era cel mai bun prilej de a vedea orasul mult visat!
- Stai închinatului cuminte si nu te mai smiorcăi atât, că nu intră zilele în sac! Numai tu lipsesti de acolo, când lumea nu-si vede capul de griji, interveni bunica duplicitară, dar cu gândul că nu avea cine să meargă cu caprele la păscut, treabă pentru care fusesem stabilit si pe care o mai făcusem si altădată, de nevoie...
Dar dorinta de a vedea orasul pusese stăpânire pe mine si devenise o obsesie, cum numai la copii se fixează. Rugămintile si plânsul meu n-au impresionat pe nimeni, iar prezenta mea la o asemenea acțiune, într-un loc unde lumea nu-si „vedea” capul de treburi, ar fi fost nu numai ridicolă, dar îi crea mamei si destule greutăti”. Nu mergeam la bâlci, la nedeie sau la distractie ca să-ti iei cu tine si odraslele, să vadă lumea „ce copii frumosi ai!” Un copil luat după tine la târg presupunea să-i duci grija culcatului, la dus si la întoarcere, să-i dai apă si mâncare de câte ori îti cere, să-l îmbraci în „hainele de tinut”, nu fiecum, ca pe acasă. Spre oras, carul era gol, dar la întoarcere era plin cu sacii de porumb, ce se ridicau până deasupra loitrelor. Nu de putine ori a fost cazul când oameni mari au căzut adormiti din car si au fost omorâti sau schiloditi, doamne fereste! Asa a murit Măria lui Morjan, de au rămas două fete orfane pe lume”…
Deci, era clar: N-am ce căuta ...

- Lasă, mamă, că-ti aduc eu tie un urs si o rată de zahăr, mai mari si mai frumoase ca alea de la Pirta. Ti-aduc si o minge de cauciuc rosie, să te joci hoina pe Văianu, să se mire toti copiii de tine! La noapte, o să fie frig si poate „ploaie”, că n-a „ploiat” de mult , că toată ziua umblă purceaua cu mătura în gură, găsi-o-ar dracii si pe aia, că horhoanele si voi m-ati mâncat! Horhoanele însemnau animale, în graiul celor din satul meu.
Mi-am luat „căroiul” legat cu o ată, pe care tata l-a cumpărat de la un rudar, ce-si vindea marfa pe drum si pentru care a dat un ciurel de mălai, si m-am dus să mă joc în matcă unde nisipul încă mai ardea, desi venise seara, beneficiind de îngăduință într-o asemenea împrejurare, altfel mi se dădea vreo muncă de îndeplinit, pe măsura puterilor mele.
Odată cu înserarea, conform obiceiului din mosi-strămosi, apăru Iovitoanea si opri carul în drum, tinând vacile de funie si, cu vocea-i sonoră, îsi marcă prezenta de muiere vrednică.
- Vetă, esti gata? Eu mân înainte si te astept la Hoapă. Acolo se adună toti…
- Bine, fă ă ă, înjug si eu si vin imediat după tine!
Un car trebuia să fie „stafetă”, care-i dădea stăpânului o recunoastere de om vrednic, iar Lena lui Iovita o confirma. Era de aceeasi vârstă cu mama, făcuseră nunta în aceeasi zi. Ion Iovita, bărbatul său, o adusese de la Câlcesti si era foarte mândru de sotia sa. Cânta din gură foarte frumos si nu se lăsa mult rugată, când suratele sale o chemau să-si arate talentul pe la clăci. Avea o voce plăcută, ca de soprană si se bucura de toată admiratia. Dacă ar fi fost scolită, putea ajunge cineva. Când o aveai pe Lena la muncă, treaba se făcea cu mai mult spor. Ea avea întotdeauna ceva de spus si era ascultată cu plăcere chiar si când mintea.
Cu ajutorul bunicii, mama înjugă vitele la car, două vaci dolofane, bune de muncă, dar nu si de lapte, mai verificară o dată papornita cu haine si traista cu mâncare, îsi potrivi pe ea toalele de drum, puse în car o nuia de alun, să o aibă de mânat vacile, mai intră o dată în grădinita de flori, de unde, pe pipăite, din locul stiut, smulse o tufă de busuioc si, înainte să zică hăis la vaci, mai „dete” câteva porunci la soacră: să nu uite să pună frâul la iezi, că dracii ăia sug tot laptele si n-au copiii ce mânca, să „hoiască” să nu vină vulpea, după care, cu mâna pe frânghie, lângă vaca de cea, adică a din stânga, se puse în miscare, făcându-si semnul crucii, însotit de „Doamne ajută!”
*

...Coloana carelor se deplasa agale, trase de dobitoace obosite, înaintând încet, dar sigur spre orasul aflat la „o noapte” distantă. Chirigiii, în grupuri de câte doi–trei , mergând pe lângă care, îsi povesteau tot ceea ce era mai nou de aflat si, cum „desteptaseră” cu picioarele goale destule pietre de pe drumul acoperit cu nisip și pietriș, se despărtiră să se urce fiecare în carul lui, să-si mai crute efortul pentru a doua zi, când erau multe de făcut. Luna încercănată se urcase de un „stat de om” pe cer, răspândind o lumină încă difuză peste câmpurile adormite. Linistea noptii era spartă de hurducăielile carelor, ale căror roti cu sinele lor de fier sfărâmau pietricelele din cale, si de mugetul bovinelor care, din mers, îsi rumegau hrana mâncată, înaintând pe un drum care nu se mai termina. Încolo, nimic deosebit în acea noapte răcoroasă, care prevestea apropierea lunii lui Răpciune, după o vară uscată, îmbâcsită de praf, care crease multe necazuri acestor truditori ai pământului.
Obosită si ea, Veta Stătienii, că toți cei de seama ei asa-i mai ziceau, cu gândul de a se odihni si atipi oleacă, din mers puse piciorul stâng pe protapul carului si cu elanul tineretii se aruncă în zgăul burdusit cu fân, îmbietor la un repaus cu somn, ce se astepta să vină. Cu multă grijă, cât mai aproape de oblonul din fată, ca să poată supraveghea dobitoacele, îsi făcu un culcus în fânul mătăsos si plăcut mirositor, molesit de umiditatea noptii, si, asezându-se în cuibul făcut, trase cerga peste picioare, să n-o ia frigul ce se lăsase.
Deodată, simti că ceva nu este în regulă în car. O frică stranie, nejustificată poate, dar ciudată, puse stăpânire pe fiinta ei. Ce să fie în fân? Când a tras de pătură, a simtit ceva ce miscă, ba chiar a atins-o. Nu putea să fie numai o senzatie aiurea pentru ea, o femeie obisnuită cu asemenea treburi nocturne. Nu era prima dată când mergea cu carul la oras! Ea îsi pregătise carul, ea pusese fânul, cerga, papornita, traista cu mâncare, nuiaua… Întunericul o împiedica să distingă totul cu claritate si dintr-o dată, pentru a se linisti, iar gândul că „ar putea fi un sarpe sau altă sălbătăciune” îi mări teama.
- Polinooo, miscă ceva la mine în car! strigă ea la verisoara lui bărbatu-su, care mâna carul imediat în spatele ei.
- N-aud, fă ă, ce zici !
- Vino, fă, până aici, că nu stiu ce-am în fân, că mă prinseră fiorile si am o frică de crapă inima în mine!
- Ce să ai? Ce-ai pus! îi răspunse sec mai tânăra tovarăsă de drum.
Dialogul fu auzit si vestea se transmise iute în rândul călătorilor. „La Veta lui Gociu este ceva în fânul din car, că sări femeia din car de se speriară si vacile”, se transmise din gură-n gură, de-a lungul coloanei.
- Opriti, măăă, carele, să vedem ce este, strigă Nicolae al lui Pătru, cantonierul zonei, nelipsit de la nicio actiune obstească, lider bărbătesc în solutionarea multor treburi. O fi vreo nevăstuică si-o muscă mai rău ca vipera, de-ajungem de pomina lumii! Și caravana se opri.
Dintr-o dată, se lăsă o liniste apăsătoare, plină de frământare emotională, toti călcând în vârful picioarelor, de nu se auzeau pasii celor ce se apropriau de car. Doar câte un lant de la jugul boilor mai zăngănea în noapte, sau vreo vacă obligată de nevoia plinului ei, profitând de pauză si nestiind de nelinistea stăpânilor, îsi slobozea cu zgomot lichidul adunat în burdihan.
- Ce zici, fă, că-i în carul tău? o întrebă un băiat neînsurat, pe nume Dumitru lui Besoi, cântăret proaspăt la Biserica Nouă, tovarăs de ocazie al grupului de chirigii.
- Nu stiu, Mitule! Când mă suii în car si trăsei pătura peste picioare, mă îmboldi ceva în soldul drept, de mi se tăie răsuflarea. Fânul eu l-am pus din pod, pală cu pală, iar în car nu era nimic, eu l-am acoperit cu cerga, apoi lângă oblonul din fată am pus papornita si traista cu mâncare.
- U-iu-iu, să nu se fi băgat vreo mâtă în traistă, îsi dădu cu părerea Floarea Truscoanii, care mai preciză că „ astă-primăvară, când am plecat la arat, am dus mâta până-n Câmpul Soti”, poveste ce umplu de mirare grupul de femei, prezent în preajma locului cu descoperirea ce-aveau s-o facă.
Nicolae a lui Pătru, după o scurtă, dar profundă cugetare, hotărî ca Mitu, mai tânăr si cu mai mult curaj, să treacă imediat la actiune, pentru a scoate la iveală ce se ascundea în carul Vetii. Nu se vedea chiar bine din cauza întunericului, că niste zurbagii de nori care făceau curte lunii tocmai acum i se asezaseră dinaintea-i, mărind misterul produs la acest ceas al noptii, la care erau martori si ceilalti astri ai cerului.
Mai întâi fu pusă întrebarea dacă n-are cineva o furcă de fier la el, obiect indispensabil pentru a scotoci noaptea în fânul din car. Trebuia si-un felinar, dar si acest obiect lipsea de la cărutasii de ocazie.
- Să mai stăm oleacă, să se risipească pârdalnicii ăstia de nori, să se mai odihnească si vitele si mă duc eu să aduc toporasul, zise Nicolae al lui Pătru.
- Adă dumneata toporul mai repede, că ne prinde ziua aici! comandă energic Dumitru lui Besoi, cu ochii atintiti pe cerul cu stele, cătând Closca cu pui, constelatie ce apărea în a doua jumătate a noptii de sfârsit de vară, martor ceresc al grabei mărturisite.
Din tufele aninisului de pe marginea drumului, a tăiat un lăstar potrivit, din care a confectionat un par destul de lung, iar pentru mai multă trebuintă si sigurantă, cu usurintă si rapiditate, capul cel mai subtire al parului, prin cioplire, a fost ascutit încât putea să intre ca o săgeată si într-o piele de bivol bătrân!
Înarmat cum se cuvine, ca în fata unui lucru neprevăzut si misterios, cu toporul în mâna stângă si parul în dreapta, Mitu, în admiratia usor oftată a tovarăsilor de drum, se aproprie de car, în timp ce luna, si ea curioasă, îsi dădea la o parte perdeaua cernită a norilor, aruncând asupra grupului oprit o lumină clară cu nuanțe albastre de peruzea, risipită în cascade din înaltul cerului.
Steluta, vaca de cea, blândă de felul ei, dar văzând apropriindu-se spre ea o asemenea „arătare”, a cărei umbră pe pământ se prelungise cu mult mai mult decât înăltimea ce o avea si care mai purta în mâini si obiecte amenințătoare, cu toate că în mintea ei de vacă o stia bine pe stăpâna ce-i dădea de mâncare și o mulgea de lapte, simți și ea un pericol si instinctiv zvâcni în jug înainte si în dreapta, cu directia spre santul soselei, moment ce a creat panică în rândul femeilor care au început să țipe de au spart linistea noptii în lunca adormită.
- Mai lăsati, făăă, chirăitul si vino, Vetă, de tine-ti vacile de funie, că se speriară de mine ca de ucigă-l toaca! zise autoritar tânărul Dumitru, cu un ton de apostrofare, ce se impunea din vocea lui de cantor bisericesc, cu vibrații și calităti de tenor în devenire.
- Du-te, fă, acolo, că-i carul tău! interveni Lena lui Iovita, dar bagă de seamă să nu sară ceva pe tine, continuă ea prevăzătoare. Doamne, că multe i se mai pot întâmpla omului cât trăieste, că ti-e frică si de umbra ta, continuă Lena să turuie ca o masină de cusut, debitând vorbe într-o clipă, cât altul într-o oră.
Si, când treaba fu îndeplinită de Veta, stăpână pe vaci si car si prinse din scurt funia legată de coarnele dobitoacelor si cu voce domoală linisti sufletul animalelor, Dumitru lui Besoi se urcă atent pe protapul carului si usor, cu vârful ascutit al parului ce-l avea la îndemână, începu să dea la o parte pătura de peste fân, gata fiind să folosească si toporul în caz de pericol. Dumitru era un bărbat înalt si, din pozitia în picioare, sub lumina clară a lunii, începu să deslusească totul si rămase pironit de ceea ce îi fu dat să vadă! Grupul îl urmărea cu răsuflarea tăiată si cu mare teamă de ce vedea omul acolo. Timpul încremenise, secundele păreau minute si situatia era apăsătoare, că nici vitele de la jug nu se mai miscau.
Ioana Lăscoanii nu-si mai putu controla burta si tăcerea fu curmată de un pârăit ce băgă în sperieturi femeile pironite de spaimă. Mirosul pătrunzător provocat de fasolea mâncată în acea seară aduse linistea si membrii grupului se bucurară că, slavă Domnului! nu fu ceva mai rău decât efectul fasoliii bătute cu usturoi.
- Ia veniti, mă, să vedeti ce-i aici1 strigă al lui Besoi, dar fără să-si schimbe pozitia, fapt ce mări si mai mult misterul. „Doamne, fereste-ne si apără-ne!” , începură femeile să se jelească, făcând crucea mare, dar nemiscându-se din locul în care stăteau.
- Ce-i, Dumitre? Spune-ne o dată si nu ne mai omorî! Că ne crapă fierea-n noi si nu mai ai cu cine lua porumbul! zise Măria lui Suican, cea mai înaltă dintre toate, care privea spectacolul peste capul celorlalte.
- Da bine, Vetă, aruncă Dumitru vorba peste umăr, tu nu stiai că „mânzul” tău doarme în fân?!
Asistenta răsuflă usurată după momentul de spaimă creat si femeile „că scăpaseră cu bine!” „Au-au-u, găsi-l-ar ucigasii de împelitat! Doamne, când s-o fi suit în car, de n-am stiut eu?! Ce-o zice Baba când nu l-o găsi dimineată în pat?! Cine să se ducă mâine cu caprele? Baba îl stie acasă.”. Și asa continuă văicăreala mamei, în timp ce spectatorii chirigii se apropriau de car să vadă „arătarea” ce-i băgase în sperieti. Larma iscată în jurul meu si frigul care mă cuprinsese după dezvelirea de sub pătură m-au trezit din somnul meu nevinovat, profund si legănat de vise…


*


Acasă, pe când convoiul se pusese în mișcare, după ce carul mamei mă depăsise de locul unde stăteam ascuns, la podul de ciment, am mers un timp furis înapoia carului, apoi tiptil, în timp ce mama mergea pe lângă vaci, mânându-le la resteu, m-am urcat în car pe la oblonul din spate, m-am cuibărit în fân si am tras cerga peste mine. O bună parte din timp am fost martorul nevăzut al discutiilor mai libere de care, de obicei, nu prea au copiii parte, când sunt în preajma oamenilor mari, dacă vin să „caste gura” la taifasuri, fiindcă-s alungati „că n-au ce căuta acolo” să asculte vorbele oamenilor mari. Când sunt numai ele, ce slobode-s la gură si muierile, că-i întrec pe bărbati! Vorbe ca „ de când nu te-ai mai regulat, fă” si alte chestii mai porcoase atunci le auzeam de-a dreptul, că mi-am băgat si degetele în urechi de rusine ce mi-a fost, până am adormit. Nu stiu când am intrat pe Soseaua Mare, Drumul Târgului, că mersul lent în moliciunea culcusului, sub pătura de lână, care se asemăna cu plăcuta căldură de sub closca din podul soprului, m-a trecut repede în grija lui Morfeu, cu gândul „că mâine voi vedea Târgul meu mult visat”...

- Hăis, hăis, boule, răsunară în noapte vocile femeilor si carele se puseră în miscare în zăngănitul lanturilor si scrâsnetul sinelor de la roti ce călcau fără alegere pietrele iesite din umplutura soselei . Coloana care număra peste zece care începu agale să intre în ritmul de deplasare, întrerupt doar de „ emotionantul eveniment” al descoperirii mele în culcușul din car.
Somnul pierise întrucâtva la toti chirigiii si, cu ton ridicat pentru a acoperi zgomotul produs de roti, reluară discutiile, fiindcă aveau de-acum ce mai discuta. Unii dintre ei au verificat propriile căruțe, să se asigure ca nu cumva să fie o conjuratie a copiilor, că acasă aproape fiecare avea câte unul de vârsta mea si, vezi Doamne, putea fi o întelegere între „drăcusorii” ăstia neastâmpărati…
La toti le-a venit în minte câte o trăsnaie făcută de ei când erau mici, dar femeile respirară usurate că numai Vetii i se putu întâmpla ce avură parte să vadă. Erau multe întrebări cu răspunsuri în „dungă”, ce se puteau pune si care se discutau: cum s-a suit copilul în car, de Veta n-a băgat de seamă?, ce face cu el în gară, că n-are decât cămasa pe el, n-are izmene, iar cămasa-i toată pătata de mure si mâncare?
O vreme, mama n-a zis nimic. Poate îsi făcea un plan, sau chiar si-l făcuse, din moment ce-i căzuse beleaua pe cap si nu mai avea altă solutie.
De atâta hărmălaie făcută în jurul meu, somnul mă părăsise, frigul si umezeala noptii mă cuprinseseră si, chircindu-mă tot mai mult în „patul” meu de ocazie, asteptam cu inima făcută purice reactia si atitudinea mamei, acum când eram numai noi doi. Grupurile se spărseseră, fiecare se urcase în carul său, cu gândul să se odihnească cât de cât, pentru ziua ce urma.
Pentru mama, situatia devenise dificilă si în mintea ei încerca să găsească o solutie ce părea imposibilă. Era o greutate ce-i apăsa sufletul si nu putea s-o dreagă , cel putin în momentele acestea. Nu prezenta mea o frământa acum, ci situatia în care mă găseam. Un copil în car nu era un lucru grav, chiar putea fi de ajutor, să tină vacile de funie, dar faptul că eram aproape fără haine era de nerezolvat. Pentru ea, avea în papornită costum national si pantofii „ai buni”, iar copilul era numai într-o cămasă de tort si aceea murdară. Unde să mă tină o zi întreagă, poate două? Să-mi cumpere ceva de îmbrăcat costă scump si nu avea bani pentru asa ceva! De la cine să ceară părerea, când nimeni nu putea să-i dea nici sfaturi si nici altceva concret si material?

... Carele înaintau în mersul domol al dobitoacelor obosite de neodihnă si efortul depus, când vocea mamei mă aduse la realitate din meditatia mea cu gândire de copil.
- Ce-o să mă fac, prăpăditule, mâine în gară cu tine, unde-i atâta lume si forfotă, de cade acul în cap de om?! O să fiu de râsul lumii cu un dezmătat ,nespălat si cu curul gol, în atâta omenire venită la târg!... O să mă stie un judet de ce ai fost în stare să-mi faci! Doamne, ce-mi este dat să-ndur, nu-mi ajungeau câte am pe cap! Ce-o face Baba aia, singură cu atâtea treburi si când o vedea că tu nu esti acasă? O să cheme lumea din sat, să facă hurc, să te caute viu sau mort, să mă stie toată comuna… Da! Cred c-o să te las la Rudari, să mă scap de tine si să nu te mai văd cât oi trăi! hotărî mama, în finalul monologului ei.
Stiam că mamei îi trece repede supărarea si că mă va ierta până la bariera orasului. A mai zis că mă dă lui Ion de la Racoti, un nebun pasnic, care cersea prin sat, dar nu m-a dat. Mi-a „promis” că mă bate cu nuiaua pe curul gol, dacă mă sui în mărul de la poartă si, când m-a găsit urcat în vârful lui, nu m-a bătut! Nu m-a bătut nici când am demontat ceasul pendulă cu cadran de portelan, adus de mama Măria de la Brăila, mostenire de la prăvălia bunicului Ion. Asa că nici acum n-o să mă bată, sau să mă dea rudarilor. Dar, și dacă mă lasă la ei, o să mă joc cu copiii lor, cum m-am mai jucat atunci când făceau postăvile si lingurile la poarta mamei de la Vale.
Ce-o mai fi spus nu mai stiu, dar lucru cert este că, în potopul de amenintări abătut asupra mea am adormit repede sub pătura de lână groasă si-n culcusul jilav din fân cu miros de iasomie, în timp ce, asa cum mă învătase tata, încercam să număr stelele de pe cer.
*


... Deodată, am simtit că s-a tras pătura de pe mine si, în lumina diminetii răcoroase, am auzit-o pe mama care, în timp ce cobora din carul oprit, m-a strigat încetișor, cu îngăduintă si căldură de mamă, ce-au sters supărarea ce i-o făcusem în această noapte de pomină.
- Scoală-te, amărâtule, să vezi si tu tunurile si Podul Jiului, că m-ai bătut destul la cap să-ti spun cum sunt! Satură-te de văzut si să-i spui si lui frate-tu, când ne-om întoarce acasă!

De câte ori n-o bătusem la cap cu întrebări de copil: cum sunt stânele de oi, care la noi nu erau, cum arată locomotivele, vagoanele, tunurile, carele blindate, sau despre război, dar nu cel de tesut, si multe alte lucruri auzite din discutiile oamenilor mari si insuficient întelese de mine. În prezenta copiilor, se discutau toate evenimentele timpului: că rusii au intrat în Basarabia, că s-a dat mobilizarea pentru război si iar vor muri oamenii tineri, dar erau multe lucruri nelămurite pentru întelegerea si priceperea mea si încercam să le aflu de la mama.
Coloana de care era oprită la bariera orasului, unde o „prăjină pusă de-a doua” bloca drumul de intrare. Aici, un gardian mustăcios controla si punea întrebări, la care se cuveneau răspunsuri scurte, demne de auzit de autoritatea ce-o reprezenta. Când controlul s-a terminat la întreaga coloană, din „suericiul” legat cu un snur de veston a dat un semnal care m-a cucerit si am încercat să-l folosesc, când ne jucam de-a hotii si vardistii, întrebuintând propriile mele degete. Sub actiunea unor greutăti, bariera s-a ridicat, în timp ce un paznic a slobozit frânghia care o lega de alt stâlp pe partea opusă a străzii. Semnalul fusese dat, ordinul executat si coloana avea liberă trecere în orasul încă adormit.
Chirigiii si-au intrat în rolul de conducere a vitelor, de frânghie la resteu, pentru a nu se speria la trecerea Jiului, pe podul de fier. Cerul era ca sticla si soarele nu apăruse încă la orizont, iar în aer se simtea răcoarea toamnei care se apropia. Doar trecuse Sfânta Maria a Mare si la ce te mai puteai astepta, de-acum?!
Un huruit monoton si prelung, creat de intrarea carelor pe pod, crestea în intensitate pe măsură ce înaintam. Grinzile de otel, arcadele si barele încastrate preluau zgomotul rotilor, amplificându-l si eliberându-l într-un sunet plăcut mie, deosebit de zgomotul cunoscut al podurilor de lemn. Intram astfel într-o altă viată si luam prima dată contact cu realizările nemaivăzute până atunci ale tehnicii moderne.

...Un cap de copil cu părul ciufulit si ochii mari, înăltat deasupra loitrelor, cerceta cu luare-aminte măretia orasului care începea cu acest pod lung de peste o sută de metri, intrat în istorie în Primul Război Mondial. În semn de omagiu adus rezistentei depuse de cetătenii urbei împotriva dusmanului atacator, la capul podului străjuiau două tunuri, îndreptate cu tevile spre apus, directia din care venise inamicul nemilos să atace orasul.
Copilul de numai șase ani cerceta cu luare-aminte totul, tunurile, arcadele, balustradele din fier forjat, multitudinea de nituri folosite la îmbinarea tablierelor. Coloana de atelaje, aliniate perfect de-a lungul majestuoasei lucrări, se scurgea domol, trasă de bovinele ce se propteau de protap, înfricosate de zgomotul podului si de vuietul apei ce trecea pe sub el. Mersul era lin, cu zgomot sacadat, produs de la îmbinarea tronsoanelor, unde fiecare car lovea cu rotile de două ori, la câteva secunde, care, amplificat cu numărul de atelaje si de tronsoane, realiza un zumzet continuu, cu sunete ritmice, parcă anume proiectate, să nu intre cu lucrarea în rezonantă. Istoria consemnează multe lucrări de artă, poduri si viaducte metalice care s-au dărâmat nu din cauza greutătii la care au fost supuse, ci a efectului urmat de starea de vibratie a corpului, când asupra lui se exercită o actiune periodică, având o frecventă mai mare decât frecventa proprie vibratiei corpului respectiv. După zeci de ani, în scoala militară am fost instruiti că „trupele ce mărsăluiesc pe poduri nu trebuie să meargă în cadentă”, tocmai pentru a evita pericolul intrării în rezonantă a unor asemenea lucrări genistice.

...Podul rămăsese în urmă si orasul îsi etala măretia într-o tăcere complice, în care se ascundeau treburile matinale ce se efectuau în fiecare clădire, iar linistea diminetii de dinaintea răsăritului de soare era tulburată doar de huruitul caravanei care înainta domol pe strada pavată cu dale de granit, lustruite de trecerea timpului. Măturătorii comunali, cu ochii umflati si cu fetele răvăsite de nesomn, în timp ce-si încărcau gunoiul adunat în niste „cotigi pe două roti”, îi suduiau pe tăranii „nespălati”, care le murdăreau strada cu bălegarul slobozit din pântecele dobitoacelor de tractiune. Si, cum fiecare meserie îsi are riscul ei, efortul suplimentar depus de acestia după scurgerea coloanei intra pe seama lor, fiindcă mai marele peste ei făcea controlul curăteniei mult mai târziu decât ora la care ne aflam noi acolo si strada trebuia să fie curată.
Multe lucruri si evenimente mai văd si acesti slujbasi ai urbei! În întunericul noptii, când lumea se retrage spre odihna trupurilor obosite, pe lângă gunoaiele obisnuite ale străzii mai apăreau si alte „încurcături”, ce dădeau nastere la nemultumiri în rândul celor de la salubritate. Un câine sau o pisică moartă în curtea cuiva erau aruncate în stradă, unde mai găseai fecale umane făcute pe trotuare, în locurile neiluminate sau mai dosnice, lucruri bizare si fără de folos, depuse în sectorul de responsabilitate al unuia si mutate de el la celălalt, si câte altele. Dar strada mai oferea si unele satisfactii mai mici sau mai mari, după cum era „norocul”. Un portmoneu găsit putea fi plin cu bani si nu mai ajungea la stăpânul sau, chiar dacă avea si un buletin de populatie. O haină parfumată, zburată dintr-o trăsură în goana cailor mânati de vizitiu la cererea clienților cheflii, era binevenită pentru un măturător sărac. Multi purtau pe ei câte un obiect de îmbrăcăminte ce nu se potrivea cu statutul lui social. Acestea erau găsite sau primite ca donatie pentru un serviciu mai deosebit făcut proprietarului initial. Multe mai vedeau si stiau acesti măturători si multi erau agenti informatori ai autoritătii, care se îmbrăcau în haina omului de la salubritate, mascându-si identitatea în rândul borfasilor nocturni.

- Ioane, clădirea asta mare este liceul unde am să te aduc, ca să ajungi domn, dacă ai să înveti carte! mi se adresă mama cu o bucurie ce sticlea în ochii ei verzi–albastri, ca florile de Nu-mă-uita. Era preocupată să mă vadă domn, să nu rămân tăran sau să ajung covrigar, cum acceptau altii, pentru copiii lor. Faptul că fusese plecată de acasă o perioadă de timp, la vârsta copilăriei si văzuse si altă lume, nu elevată, dar care nu se asemăna cu cea din satul natal, si că exista obiceiul să-ti dai copilul la învătătură, să ajungă în viată mai mult decât ceea ce esti tu, pentru ea era o deviză! La noi, singura solutie acceptată în acest caz era să fac liceul. Mama îsi propusese de când mă născuse să mă facă contabil si s-a tinut de cuvânt…
Clădirea liceului mi se părea imensă si o vedeam ca pe cea mai mare si mai frumoasă din oras. Avea etaj cu ferestre multe, încadrate în ornamente ceramice, frumos smăltuite, „ca străchinutele de la bâlci”si din fier forjat, ce mi-a încântat privirea si mi-a impus respectul numai când am văzut-o. Portalul, de o arhitectură deosebită, m-a coplesit, iar ideea de a veni aici să învăt m-a înfricosat, că nici la scoala din sat nu credeam că o să mă mai duc. „Cum adică, să mă aducă pe mine să învăt aici, când mie îmi era frică si de învătătorul Novac, cel ce locuia în capul satului si, când trecea călare pe bicicletă, fugeam si mă ascundeam sub podul de lemn, din matca Văianului! Cu cine să stau eu, unde o să dorm si ce o să mănânc?! Cine o să păzească vacile, că asa ne înteleseserăm: eu cu vacile, iar Ritu cu caprele?!..” Erau întrebări ce se amestecau în capul meu, dar stiam eu că mămica nu face chiar tot ce zice si nu credeam că o s-o facă întocmai chiar și pe aceasta.
Si astfel, încet, încet, am traversat târgul care se destepta la o nouă zi, într-un sfârsit de vară când noptile începuseră să crească si să se simtă, prin răcoare, apropierea toamnei. Pe un cer sticlos, soarele îsi arăta fata palidă în răsăritul său obisnuit. Uriasul miriapod, format din carele și căruțele tărănesti, ajunseseră la destinatie, oprindu-se pe rând pe o stradă lăturalnică si paralelă cu linia ferată. Aici, casele nu erau tot asa de arătoase precum cele din oras, câinii lătrau pe la garduri sau prin curti, cu capul scos pe sub portile ogrăzilor, cârduri de păsări domestice, slobozite cu intentie, ciuguleau de pe stradă grăuntele căzute din alte cărute ce plecau încărcate, iar copiii îmbrăcati sumar si sărăcăcios îsi făceau aparitia în deschizătura portilor, murdari pe obraz, cu părul vâlvoi, netuns si nepieptănat.
- Aici se spune „la mahala”! Nu mă mir dacă ar avea si păduchi nespălatii ăstia! vorbi mama, ca s-o aud si eu. Si eu arătam la fel, dar eu eram în car si fugisem nepregătit de acasă. Păduchi nu aveam, dar de râie abia scăpasem, după multe spălări si ungeri cu alifie făcută din unt si pucioasă. La oras nu trebuia să vezi asemenea copii. Capre si vaci n-aveau, atunci ce le trebuia să fie curati si spălati? Apă si săpun! Ce făceau mamele lor de nu se ocupau de ei, că nu mergeau la săpatul câmpului?!
Strada aceasta avea ceva respingător, dezolant, iar dinspre curti venea un miros stătut de mucegai si nespălare, fapt comentat de mama, ca o consecintă a lenii dovedite de populația aciuată în case mizere, formată din tărani fugiti de muncă sau din orăseni betivani si „fără de niciun căpătâi!”
Ascultând vorbele mamei la adresa oamenilor de aici, am devenit tot mai atent si abia acum am observat că era îmbrăcată în toalele ale bune, aduse în papornită, fapt ce era în contrast cu peisajul haotic, în care se amestecau zeci de căruțe printre mormanele de gunoaie neridicate de multă vreme. Mama era o femeie frumoasă si tânără si a vrut să intre în oras în „toalele ale bune”, s-o admire toată lumea ca pe o nevastă „simtită”, dar contrastul era foarte mare. Si bărbatii arătau altfel. Aveau pe cap pălării noi, cumpărate în vară de la bâlci, veste si chimire îngrijite, iar în picioare purtau încălțări de cauciuc. Acești oameni simpli de la sat acordau atenția cuvenită locului pe care-l considerau superior, orașul, față de ce-l în care trăiau, dar periferia îi contrazicea.
Înainte de a ajunge la bariera târgului, coloana făcuse o pauză scurtă, dar binevenită, s-au spălat cu apă neîncepută din râul Susita, si-au schimbat hainele prăfuite si mototolite de pe ei, iar femeile mai tinere au sfărâmat si o creanga de busuioc în palme. Primeniti si spălati, arătau acum asa cum erau, simpli, dar curati la trup si la suflet! Eu, „element de prisos”, strecurat clandestin în car, rămăsesem cum plecasem de-acasă. Făcusem „pisu” din mersul carului pe drum, dar nu eram spălat si, în afară de cămasa, asa cum era, n-aveam altceva de îmbrăcat.

*

S-a dus vorba din gură-n gură „că vom sta mult. Sunt care venite si de-alaltăieri si nu s-au încărcat! A fost năvală mare si nu s-a putut intra pe linii. „Ce va fi, vom vedea, asta-i!”
S-au luat măsurile de așteptare. Mai întâi, au fost dejugate vitele si li s-a pus dinainte câte un brat de fân, din care au început să mănânce cu lăcomie. Apă băuseră la trecere prin Susita, cum era obiceiul înainte de a intra în oras, dar acum si lor le era foame.
Chirigiii se adunaseră în grupuri și stăteau la taifas, reluând povestile neterminate, iar din unele boccelute și-au scos câte o sticlă cu tuică de corcoduse, care au început să circule din mână în mână, pentru a fi golite înainte de a mânca. Primii beau bărbatii, deh, cruce de voinic!, ca pe urmă tot ei să închidă cercul. Era un obicei al pudorii si al bunului simt ca, după ce gustai, să stergi cu podul palmei sticla la gură, gest la care, din simpatie, următorul „protesta”, că să rămână asa… că doar n-are nimeni nicio boală! Bărbatul care bea după o femeie tânără se mai lingea si pe buze si, clipind complice din ochi, aprecia... „ce bună este!”, dar nu spunea ce anume… Multe lucruri auzi când esti copil, dar tâlcurile vorbelor de atunci le pricepi si le întelegi numai când ai ajuns mare!
Din ulciorul cu apă pus în traista cu mâncare, mama mi-a turnat în palmele făcute „căus” să mă spăl, dar, nemultumită de felul în care rezolvasem problema, a insistat cu propriile-i mâini să înlăture de pe obrajii mei urmele dubioase si amestecate ale unor resturi de mâncare din ziua precedentă, ce nu mă deosebeau de copiii mahalalei si nu m-a iertat, gratulându-mă în stil propriu: „Afurisitule, o să stai aici în car până o să faci bureti! Să fugi tu de acasă în halul ăsta! Să nu iei pe tine măcar pantalonii adusi de tac-tu, de la Călărasi, de la ibovnica aia…Halal copil, nestăpânit te-ai mai făcut!”
Mă bătuse pe mine gândul să-i îmbrac si să-mi pun si basca cu care mă pozasem la Sânpetru, dar am renuntat, fiindcă dădeam de bănuit. Ce ar fi făcut mama si bunica, dacă mă vedeau seara îmbrăcat de sărbătoare? Trăgeau concluzia că sunt hotărât să fug după car si m-ar fi supravegheat cu atenție. M-ar fi dezbrăcat si poate mă închideau în hodaie, cum au făcut cu Ritu când a plecat după lână, la Cornereva.

Soarele se ridicase pe cerul senin, dar încărcat de o pulbere ce făcea lumina difuză, creând cercuri concentrice ale spectrului de culori, fără însă a împiedica pătrunderea spre pământul uscat de seceta prelungită a razelor lui fierbinti, o ultimă zvâcnire înaintea toamnei ce se apropia. Roiuri blestemate de muste si tăuni bâzâiau vitele în odihna lor, care încercau zadarnic să se apere cu mătura părului din vârful cozilor în continuă miscare.
Chirigiii se retrăseseră la umbra copacilor si discutau aprins despre ceea ce aveau de făcut. Nicolae al lui Pătru, bărbat mai în vârstă fată de ceilalti si cunoscător al treburilor de prin târg, unde lunar venea pentru a prezenta activitatea muncii sale de cantonier pe drumul inter-judetean, se întoarse cu vestea care umplu de sperante inimile consătenilor săi : „Vagonul cu porumb pentru comuna Ciuperceni a sosit de azi-noapte si se găseste tras pe „linia moartă”, că deocamdată nu se pot face manevre, linia pentru descărcarea vagoanelor fiind ocupată, și că până în seară totul se rezolvă, așa că în noaptea asta totul va fi terminat”.
Toti respirară usurati si vestea le linisti sufletele apăsate de neprevăzut. De acum, începea numărătoarea inversă a orelor de asteptare.

În gară, treaba era bine organizată. Printre linii, din loc în loc se găseau stâlpi de brad unsi cu catran, pe care erau montate lămpi electrice pentru iluminatul statiei, permitând ca lucrul să se desfăsoare si noaptea. Până atunci, mai era timp suficient ca fiecare să mai facă si altceva, unii să se odihnească în patul oferit de propriul lor car, să bea o bere la cârciuma lui Albulescu, care nu era departe, sau să meargă pe la prăvălii, să-si mai cumpere din cele necesare si care n-au fost aduse la Bâlciul de vară din comuna lor.
- Polino, eu mă duc să cumpăr ceva de la prăvălie, se adresă mama fetei lui Vasile al lui Burciu, verisoara tatei dinspre mamă. Vacile-s legate de protap, fân „le dedei” si văd că se culcară. Fii cu ochii pe împelitatul asta, să nu plece încotrova! O să mă întorc repede si, dacă-i cuminte,o să-i aduc un oricel…
Polina era fată domoală si bună la suflet. Făcuse patru clase primare si fusese premiantă la școală, dar Cărăbel, asa era poreclit tatăl său, n-ar fi conceput s-o dea la liceu. Ce-i trebuia ei asa ceva? gândeau părintii. Cui să rămână pământul pe care-l agonisise cu trudă, din banii câstigati din vânzarea covrigilor si acadelelor, la nedeile si horele săptămânale? Avea gospodărie frumoasă, casă cu trei camere si acareturi, pentru a asigura existenta unei familii numeroase, car cu osii de fier, plug tot de fier, boi de povară si vaci de lapte. Măria, mama Polinei, era cea de-a doua sotie, căci prima murise si pământul ei îi rămăsese lui. Cu prima sotie, avusese doi băieti care învătaseră carte si plecaseră care încotro! Cu Măria, avea încă doi copii, pe Polina si pe Vasile, care erau de vârsta nepotilor de la copiii cei mari. De-acum, Cărăbel era om bătrân si avea nevoie de un ajutor si sprijin în gospodărie si toată nădejdea lui se mărginea, cel putin deocamdată, la Polina, care, fiind mai mare, era bună si de muncă.
- Ioane, hai să mâncăm câte o gogoasă si pe urmă venim la car să mai stăm! îmi zise Polina, luându-mă de mână și îndreptându-ne spre taraba unde se făceau aluaturile cu miros ce umplea tot cartierul si care începuse să-mi fie cunoscut de la bâlciuri si nedei.
Locul unde stationam mă împiedica să văd gara, miscarea locomotivelor si a vagoanelor, forfota multimii ce se agita în permanență. Strada era croită de-a lungul căii ferate, iar magaziile ce străjuiau rampa si gardul împrejmuitor, înalt si confectionat din scânduri bătute des, nu-mi permiteau să trec cu vederea dincolo de trotuar. Am încercat să mă uit eu printr-o gaură „de cui”, nod de brad iesit, dar n-am observat ceva neobisnuit, cum mă asteptam. Ce era în stradă era si dincolo de gard: aceleasi gunoaie, aceeasi lume ce umbla bezmetică, fără astâmpăr si gălăgioasă în treburile ei. Eu dorisem să văd trenul, mașina închipuită de mine în fel și chip și acum o aveam în față, minunându-mă de zgomotul metalic al tampoanelor, de fumul scos de locomotive si de aburul eliberat zgomotos. „Cum trage locomotiva de atâtea vagoane, cum sunt vagoanele prinse între ele si de ce nu cad de pe sine?” erau întrebări născute în mintea mea si imaginate în cu totul alt mod, decât cel real. Din cele auzite, îmi creasem imagini proprii asupra orasului și prăvăliilor, asupra oamenilor de aici, trenului, masinilor, birjelor si acum, pus în fata lor, unele mă fascinau întrecând imaginatia mea, iar altele mi se păreau nesemnificative.
Gardianul de la bariera Târgului era mai înfricosător decât jandarmul din comună, avea mustăti mari, suerici si o privire bănuitoare, vorbea autoritar, pe când caporalul Banu de la postul de jandarmi, cam tuciuriu la piele, când i-am arătat pădurea cu mesteceni, s-a jucat cu mine si m-a învătat să fac cercuri de alun, ca legături la măturile de nuiele. Prima trăsură care a trecut pe lângă noi era sărăcăcioasă, trasă de doi cai costelivi, mânati de un vizitiu nu prea arătos, pe când a preotului Patica era o trăsură cu acoperis din piele, să nu-l plouă sau să-l „ardă” soarele, banca era capitonată cu plus albastru, caii roibi, înalti, cu stea în frunte, erau frumosi si cu hamuri noi, ornate cu tinte strălucitoare.
Iată că aveam totul în fața ochilor, iar aspectul copiilor de la mahala, care erau tot atât de murdari ca mine, îsi pierduse din misterul presupus.
Plecarea cu Polina după gogosi pentru mine a fost o binefacere. În plimbarea ce o făceam, ea mă proteja, în timp ce eu luam aminte la lucrurile din juru-mi, prin aglomeratia de nedescris. Gogoseria nu era departe de locul nostru de popas, dar, ajunsi aici, lăsaserăm în urmă gardul si magaziile care-mi luau vizibilitatea si acum puteam să admir cu privirea partea cealaltă a statiei, adică ceea ce pe drept cuvânt se numeste clădirea gării, sinele cu vagoanele stationate, locomotivele învăluite în abur si fum, precum si un turn în care stătea cineva si supraveghea activitătile pe acest teritoriu.
-Vezi, tu Ioane, casa aia mare?! Acolo este gara si peronul de unde se urcă si coboară lumea din tren! Si asa a început Polina să-mi explice pe îndelete cum se cumpără biletele de călătorie, cum astepti trenul, de unde bei apă când îti este sete, unde te duci „pe-afară”, când ai nevoie de la burtă, cum te urci în tren si multe altele. Ea stia foarte bine regulile călătoriei cu trenul, fiindcă fusese de mai multe ori la fratele său vitreg, Ion de la Galati, cel mai mare fiu al lui Cărăbel din prima căsătorie, însurat în acel oras si bine situat, fiind asistent sanitar la un spital. Polina se ducea de sărbători să le ducă vin si carne de porc. Desi erau frati vitregi după tată, se aveau bine. Nu se stia când bagajul Polinii era mai greu, la ducere sau la întoarcere!? Multe bunătăti aducea Polina de acolo si mult mai valoroase decât vinul, trandafirii sau ouăle duse de ea , dar nu se făceau asemenea calcule, fiecare fiind multumit de darurile ce la primea si fericit pentru ceea ce dădea. Ion Burciu, fiul cel mare, era generos și atent cu toți cei rămasi acasă. Avea casă și serviciu stabil la spital, fapt ce-l împiedica să vină oricând în sat de la asa distantă, dar, în schimb, îsi trimitea vara pe Viorel, unicul fiu care era de vârsta mea si a lui Vasile, fratele Polinii, care-i era unchi în rangul lor familial. Când venea Viorel, copiii mici nu îndrăzneau să vorbească cu el. Tinuta lui impunea respect. Era îmbrăcat cu bluze frumoase, cu mâneci scurte, viu colorate, pantaloni scurti din stofă fină, sandale din piele si bască bleumarin pe cap, să fie ferit de soare. Pusi lângă el, eu si Vasile, îmbrăcati în cămăsute de tort în tort, desculti si cu picioarele crăpate, netunsi, nepieptănati si „arsi” de soare, arătam exact asa cum vă imaginati...
Ceea ce ne apropia cel mai mult era sufletul curat de copil, înclinat spre joacă si ștrengării, indiferent de mediul din care venea. Noi trebuia să ne acomodăm cu Viorel, nu el cu noi. Ca noi, erau si prin mahalalele Galatiului, dar ca el, noi nu aveam altul în sat! Si, cum bunicii nu catadicseau să respecte întotdeauna dorintele fiului, în scurt timp Viorel arăta ca noi. Hainele de oras, desi lejere, îl „încorsetau” si repede renunta la purtatul lor. Rând pe rând, erau abandonate mai întâi basca, apoi sandalele și pe apoi toate celelalte veșminte. La pantaloni era mai greu să renunte, fiindcă nu avea cămasă lungă, dar renunta la chilotii care-l încălzeau prea mult la jocul cu turca sau cu mingea. La finele șederii sale, Viorel arăta cam ca si noi. Stiau părintii lui ce se întâmplă si, când venea de-l luau, aduceau alt rând de haine, asa, ca să nu-si strice reputatia la întoarcere în Galati.

...Am mâncat câte o gogoasă, pudrată din belsug cu zahăr măcinat pulbere si am băut din sticle cu dopuri de portelan, prinse cu un sistem de sârme ca să nu se piardă , un lichid dulce, de culoarea gutuii. Continutul acidulat al limonadei mi-a piscat limba si imediat mi-a provocat zgomote venite din burtă, ce au atras atentia cumpărătorilor, si asa mirati de prezenta mea în peisajul citadin.
O fetită cam de aceeasi vârstă cu mine, dar cochet îmbrăcată, nu mă slăbea din priviri, mirată de modul cum eram îmbrăcat si probabil de felul în care mâncasem gogoasa, de la care mai păstram pe obraji urme albe ale zahărului pudră si ale uleiului în care fuseseră prăjite.
Întorcându-ne spre locul unde stationau carele, Polina m-a întrebat „dacă n-am nevoie să merg la privată”, la care i-am răspuns negativ. De unde să stie ea că, în timp ce chirigiii stăteau de vorbă, eu intrasem sub car si mă usurasem de nevoile firesti. Aveam locul stabilit si nu-mi mai trebuia altul.
- Atunci, rămâi la car, că eu mă duc până-n gară, îmi zise Polina, care, ca orice fiintă, avea si ea nevoile ei… Să nu te misti de aici până nu mă întorc! îmi spuse ea imperativ, ca o măsură să preîntâmpine orice neprevăzut.

Sub apăsarea căldurii prăvălite din ceruri asupra târgului, strada începu să se linistească. Cărutasii în asteptare se retrăseseră la umbră, sau plecaseră după mici treburi pe care le mai aveau de rezolvat, că, vorba aia, „tot veniseră la oras!” Mahalagiii intraseră la umbra grădinilor, iar câinii, cuprinsi si ei de vipie, dormeau întinsi pe sub streasina caselor. În atmosferă domnea un permanent zumzet provocat de mustele si bărzăunii care sâcâiau oamenii si animalele. Doar în perimetrul gării activitatea nu înceta. Acolo se opera manevra vagoanelor, se descărcau si încărcau mărfurile în locurile stabilite, mentinând permanent larma specifică. Printr-un loc anume, de după o poartă, în gălăgia cărutasilor care îsi suduiau dobitoacele încovoiate de greutatea poverii, ieseau cărute si furgoane supraîncărcate. Acolo era ceva necunoscut, care mă atrăgea ca un magnet si pentru care nu-mi găseam astâmpărul.
„Orice ar fi, trebuie să mă duc să văd trenul!”, mi-am zis în sinea mea. N-are de ce să-mi fie frică. Ce, oare copiii ăstia de la mahala sunt mai destepti decât mine?!”
Permanent, un grup de copii, pe care nici căldura nu reusise să-i domolească, trecea strada, se strecura prin gardul în care făcuseră o hudă, scotând niste scânduri pe care tot ei le puneau la loc să nu se cunoască, adunând de printre linii, în mici boccelute, boabele de porumb, pe care le duceau acasă. Aceste boabe se scurgeau din vagoane si nimeni dintre oficiali nu le luau în seamă, ba erau chiar multumiti că se făcea curătenie, fără să se observe risipa.
Si, cum scăpasem de sub supravegherea Polinei, fără să mai stau pe gânduri m-am furisat tiptil pe lângă gard si, cât ai zice „peste”, eram lângă prima garnitură de tren.
Am rămas înmărmurit de ceea ce vedeam! Aveam în fata ochilor vagoane adevărate, mai mari decât în închipuirea mea, asezate pe roti de fier, cu „buză”. Arcurile lor erau mai mari decât cele de la trăsura moasei Mitoioanea, în care mă jucam „de-a pitulusu” cu Menta. Totul era încremenit pe sinele ruginite de nemiscare și îmbrobonate de roua noptii.
Dincolo de aceste sine, pe alte linii, activitatea era în toi si puteam vedea cu usurintă, chiar pe sub vagoane, munca depusă de o mulțime de lume. Cu această uimire, am văzut pe cineva venind spre mine din partea opusă a trenului. Pentru a nu mă întreba „ce caut acolo?”, m-am ferit într-o parte. Ajuns lângă tren, pe la mijlocul unui vagon, omul acela s-a aplecat si a trecut pe partea opusă. În acel moment, la fel si eu, dar în sens invers, am trecut dincolo, în altă lume, unde mi se deschidea perspectiva colosului creat de om, adică statia de cale ferată. Sinele emanau o căldură de foc, care mi-a sensibilizat puternic tălpile picioarelor, la atingerea lor.
Erau multe sine asezate perechi, pe traverse din lemn unse cu catran, ce emanau un miros puternic si specific, plăcut nasului meu inocent de pui de tăran. Din loc în loc, erau grupuri de vagoane cu obloanele deschise, din care în furgoane, cărute si camioane se descărcau tot felul de materiale. Spatiul era strâmt si dădea multă bătaie de cap stăpânilor de căruțe. La fiecare miscare si manevră a trenului pe alte linii învecinate, dobitoacele tăranilor, neobisnuite cu acesti „monstri” si speriate de ceea ce vedeau, icneau în jugurile apăsătoare si cu greu erau stăpânite de cei ce le tineau de funie. Si când te gândesti că eu îi promisesem mamei că, dacă mă ia la târg, o să „tin vacile de funie”!

- Bă, să-i spui lui tac-tu să-ti cumpere o cărută ca asta de pe linie! mă aduse la realitate un chirigiu care observase cum priveam cu luare-aminte ceea ce vedeam pentru prima dată. Omul credea că sunt al cuiva ce era la încărcat, în imediata apropiere, nu venit tocmai de cine stie unde, într-o „explorare” pe cont propriu, în care-mi pierdusem orientarea. Si, ca să evit orice întrebare, ce smecheri sunt copiii!, fără să privesc la cel ce mă abordase, am plecat printre linii, spre un loc mai convenabil si mai atractiv, care nu s-a lăsat mult căutat.
Cam pe la mijlocul statiei, într-un spatiu mai larg, ce nu împiedeca vedrea în toate directiile, am observat un cort păzit de niste soldati, loc ce a constituit o fascinatie pentru curiozitatea mea de copil. Pentru prima dată vedeam soldati si „casa” lor, lucru aflat doar din povestirile tatei. Trecusem de multe ori pe lângă postul de jandarmi din comună, dar ei stăteau într-o casă ca toate celelalte, nu într-un cort legat cu sfori de stâlpi de lemn. „Ce căutau soldatii aici”? era întrebarea care mă făcuse să mă apropii de acel loc misterios, într-o lume pe care o descopeream cu uimire firească. Dincolo de cort, pe trei picioare de fier, se găsea asezată o „puscă” foarte mare, mai mare ca a jandarmilor cunoscuti de mine. În spatele ei, avea un scăunel de tablă pe care se putea sedea, iar deasupra un „ochean” prin care te puteai uita. Prin burta ei trecea o centură de fier pe care erau însirate „gloante” mari, lucitoare. În umbra cortului care avea „poalele ridicate”, trei soldati mâncau pâine si altceva, parcă fasole, din niste cutii de tablă. Unul mustăcios îmi facu semn cu mâna în care tinea un cutit ca al lui Ciufanu, cu care tăia porcii, si, cu gura plină de mâncarea neamestecată, mă îndeamnă să mă duc la el. Timid, cu ochii nemiscati si fixati pe mâncare, am făcut câtiva pasi, după care curiozitatea a iesit învingătoare în fata fricii.
- Cum te cheamă si de unde esti? mă întrebă soldatul care avea două table albe, prinse pe umerii hainei închise la gât. M-am uitat lung la el si am ezitat să-i răspund. Auzisem de la mama Măria Bălăsoanea „că au buit turcii peste noi” si... dacă ăstia erau turci?! Dar nu erau turci, dacă m-a întrebat cum mă cheamă. Ce, turcii stiu limba noastră si stau printre noi?
- Hai, vino să-ti dau un pesmet ! m–a invitat din nou mustăciosul.
- Uite, bă, asa-i copilul meu! se adresă camarazilor cu care mânca, iar vorbele lui îmi dădură curaj. Simțeam că nu era om rău si nu-mi făcea nimic dacă si el avea un copil acasă. Mi-am adus aminte că si tata era concentrat si când a plecat de acasă au plâns si mămica, si el. Eu n-am plâns că-mi era rusine si mă miram de ce plângeau. Când pleca la Călărasi, unde avea o ibovnică, nu plângeau. Cred că si mustăciosul a plâns când a plecat de la casa lui, iar acum stă degeaba, în cortul ăsta din gară… Poate tot asa o sta si tata, pe unde o fi!
Furat de gândurile mele, aproape nici n-am observat când un soldat cu fată de copil m-a luat de mână si m-a dus la „masa” lor, asezată pe o pânză de culoarea cortului, întinsă pe un pat „pitic”. Multi ani au trecut până am înteles că aceasta era o grupă de luptă antiaeriană, dotată cu un tun de calibru mic, destinat să apere gara orasului de un atac aerian prin surprindere. Oare de-atunci să mi se fi deschis dragostea mea față de armament si să devin, la timpul potrivit, ofiter de guarzi ?! În scoala militară, am descoperit prin asemănarea păstrată în memorie că acel tun era un Oerlikon calibru 20 mm și că pânza folosită ca fată de masă era o foaie de cort din dotarea fiecărui soldat.
- Hai, ia si mănâncă! Și-mi întinse o „azimă” mică si pătrată, pe care pusese un strat de marmeladă. Stiam gustul marmeladei, fiindcă ne adusese odată tata de la târg. Era bună si-mi plăcea, dar cum să iau asa, dintr-o dată, si asteptam să mă mai îmbie, să nu creadă că-s „himisit”.
- Eu mâncai gogosi cu Polina si nu-mi este foame! Beui si limonadă prămbie „di-colo”, de la colt! Și, ca să fiu convingător, am arătat cu mâna într-o directie, aiurea.
- Nu mă refuza, că nu-i frumos! zise iar soldatul mustăcios. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă?
- Ion. Si am venit azi dimineată cu mămica si cu alti oameni, să luăm porumb. C-a zis Lena lui Iovita că, dacă nu venim si noi, nu ne dă nimic de la primărie. A venit si Nicolae al lui Pătru si Floarea Truscoanii, „a venit” multe care si am mers toată noaptea, zău!! Mi se dezlegase limba si prinsesem curaj în fata acestor soldati necunoscuti, care se amuzau de un copil pierdut prin gară si îmbrăcat sărăcăcios.
- Si de unde esti tu, măi Ioane ? mă întrebă soldatul mai bătrân.
- De la Văianu!.. Nu stii unde-i Văianu? Încolo, departe... Și iar am arătat cu mâna într-o directie unde credeam eu, dar în niciun caz încotro trebuia.
- Si mămică-ta, unde este?
-A plecat la prăvălie, să cumpere ceva! Mi-a promis că-mi aduce un oricel… Vrea să-si cumpere pânză de topit, că la bâlci n-a găsit. Poate o găsi si gaz de lampă, că s-a terminat si la Mândruleanu nu mai este. O să pună războiul si n-o să vadă să tese. Mi se dezlegase limba si începusem să le dau detalii, cu seriozitatea ce o arată mai totdeauna copiii ce trăiesc grijile părintilor.
- Si carele unde sunt?
- Pe strada aia, unde „se face” gogosi!
Mustăciosul s-a uitat lung la mine, a văzut că-s îmbrăcat numai într-o cămasă murdară, a aflat că mama este plecată prin târg si nu i-a fost greu să se convingă de aventura mea.
- Dar tu stii să te întorci la car? m-a întrebat din nou, în timp ce-mi întindea încă o portie de pesmet cu marmeladă.
- Da! O iau pe acolo, trec pe sub vagoane, apoi este o ulucă desfăcută si ies la care. Vacile-s culcate si rumegă, c-au mers toată noaptea!...
După cum arătam eu cu mâna locul de unde venisem, subofiterul era convins de dezorientarea mea, fiindcă direcția era invers fată de cum le explicam eu locul, cursiv si „convingător”.
- Vasile, cred că-l duci tu, că nu mai stie încotro s-o ia si-l poate tăia trenul în manevră! zise mustăciosul soldatului cu fata de copil mai mare. Auzi-l că trece si pe sub vagoane!
- Dar am văzut că mai trec si altii si pe ei nu-i taie trenul?! am replicat eu cu curaj de om mare.
- Tu ai mai trecut până acum vreodată? Tu nu stii câte se întâmplă pe-aici! Săptămâna trecută, manevra a lovit o femeie care n-a fost atentă si cred că a si murit la spital. Nici nu stii când pleacă manevra de pe loc, iar când vine nu o auzi! Măi, copilul meu, cum plecasi asa singur, prin gară ? Cine stie pe unde te-o căuta mumă-ta acum ! Spui că te cheamă Ion, da, si mai cum?
- Ion al Vetii Stătienii !
- Dar pe tatăl tău cum îl cheamă ?
- Costăin!
- Constantin si mai cum?
- Costăin al Mării Gugioanii.
- Lasă, Vasile, că-l tinem aici, până vine cineva după el! zise mustăciosul către soldat.
- Ba nu rămân, că nu-mi mai dă mămica oricelul pe care mi-l cumpără din târg!
Hotărârea si seriozitatea mea îi făcură pe soldati să râdă. Aveau si ei spectacol gratuit, creat de prezenta mea, un fel de Gavroche de Gorj, venit la oraș si rătăcit prin gara târgului de pe Jiu...
De când plecasem de la car si până ajunsesem aici, trebuie să fi trecut mult timp. Soarele se suise pe bolta cerească si acum era aninat la amiază, stând în cumpănă, să coboare spre seară. În gară parcă toate erau întoarse pe dos. Nimic nu mai semăna cu cele de la Văianu. Si răsăritul venea parcă dinspre Măiag, nu de la Biserica Nouă, dar n-am întrebat-o pe mama de ce! Sub pânza cortului, era o umbră deasă si pe sub poalele răsfrânte se crea un curent de undă răcoroasă si plăcută, fată de năbuseala de afară. În cort, se aflau trei paturi acoperite cu pături din lână de culoare vânătă, pe care erau scrise trei litere mari si rosii.
- De ce sunt puse astea aici? am întrebat eu, punând degetul arătător pe prima literă.
- Mâncă-l tata de copil, cum vrea să stie el tot! spuse mustăciosul, trăgându-mă spre el si pupându-mă pe frunte. M-a ridicat pe genunchi si a început să-mi explice semnificatia si importanta marcajelor de pe obiectele militare, în timp ce eu, cu dosul palmei, mi-am sters „pecetea” de pe frunte si mi-am băgat degetul cu care arătasem în gură, pe la încheietura buzelor.
- Scoate mânuta din gură, că nu-i frumos si ai să faci si bubite. Aici scrie că această pătură este a Armatei si n-are voie nimeni s-o fure !
Acum m-am dumirit si eu de ce mosul Dumitru era iscălit pe toate străchinile smăltuite, ce se foloseau la nunti si pomeni, ca să nu i le fure, bag eu seama…
- Dar cu pusca aia de-afară, ce faceti? Și întinsei mâna spre arma care mă fascinase.
- Asta nu-i puscă, e un tun de doborât avioanele dusmane, care vin să bombardeze gara!
- Si pe ce cunoasteti avioanele dusmane, că eu am văzut multe pe cer si nu m-au bombardat ?!
Auzisem de bombe de la Gheorghe, fratele mamicăi, care mi-a stricat cuptorul din malul de la matca Văianului, aruncând cu pietre în el, până s-a surpat. Mai zbârnăia si din buze si venea cu mâinile întinse ca aripile avionului. Îi plăcea să mă vadă plângând si zicea că asa-i în război. Dar asta era joacă de copil rău! Era mai mare cu patru ani ca mine si stia de bombe de la scoală, unde începuseră să se facă si cu elevii pregătirile de apărare civilă.
- Când o să fii mare, o să le înveti si tu, copile ! continuă mustăciosul „lectia”. Avioanele lor nu seamănă cu ale noastre, au alt zbârnăit si vin pe furis. De la primărie se dă alarma cu sirena si lumea fuge din case si intră în adăposturile săpate în pământ.
- Ce-i ăla adăpost ? întrebai eu.
- Un sant adânc, cât omul de mare si acoperit cu lemne si pământ, în care stai nemiscat până trec avioanele, îmi explică mentorul meu de ocazie.
Primele notiuni despre războiul care „bătea” la usă le-am primit aici, în gara Târgului, capitală de judet, si am pus atâtea întrebări câte cuvinte necunoscute auzeam. Adusesem o picătură de veselie, de inocentă în viata dură a protectorilor mei, cărora le înlăturasem plictiseala pentru o scurtă perioadă de timp si, poate, le umpleam un gol în sufletele zbuciumate după viata dorită de fiecare si grijile pentru ceea ce avea să se întâmple.
M-au dus la tun, m-au urcat pe scaunul ochitorului-trăgător, care, încălzit de-atâta soare, m-a ars la fundul aproape gol, să mă uit prin „ochean”, aparatul de ochire, dar mic asa cum eram, n-am văzut decât două „fire în cruce”...

- Uite-l, fă, cu soldatii, la tun! se auzi distinct vocea Polinii, inconfundabilă pentru mine, răzbind prin zarva necontenită a gării, care mă trezi la realitatea mea de pierdut în multime.
- Pună-s-ar buba neagră pe el, de drac împielitat, că mi-a mâncat sufletul din mine si asa amărât de atâtea necazuri! Nu credeam c-am să-l mai găsesc viu, în buimăceala asta! Doamne, ia-mă tu pe mine, să mă scap de un neisprăvit! Unde-i tată-său, să-l joace în picioare, că eu i-am spus „cu ăsta n-o să mă mai înteleg!”
Revederea mea după atâtea căutări i-a creat o stare de emotie, ca în fata unei situatii limită, ce-o făcea să nu-si poată stăpâni vorbele si gesturile, care cu adevărat m-au înfricosat, gândindu-mă la ceea ce avea să urmeze. Ce mai putea crede când, la întoarcere de la cumpărături, a găsit-o pe Polina disperată că eu dispărusem de la car! Povestise cum s-a dus la privată, dar de emotie încurcase firul faptelor, s-a încurcat în explicatii, care nu se potriveau cu ale celorlalti chirigii si s-a mărit starea de tensiune. M-au căutat pe la case, la copiii din mahala, unde credeau c-am fost atras la vreun joc. Îsi făceau fel de fel de gânduri, care mai de care mai sinistre, asa că, de-acum, vederea mea viu si nevătămat le-a creat o stare agresivă, greu de stăpânit, după defetismul prin care trecuseră.
- Frumoaso, ia nu te mai zborsi la copil, că-i cuminte si destept! Venisi la târg si plecasi hai-hui , îl lăsasi singur la car, în loc să te ocupi de el, să-i dai să mănânce, să-l culci la umbră, cum ar face o mamă pentru plodul ei. Bărbatul ti-e plecat la concentrare, iar tu te îmbrăcasi ca la nedeie !! Si-a mai zis protectorul meu mustăcios câteva vorbe, pe care eu nu le-am înteles, dar mama atât s-a rusinat, încât a tăcut.
- Hai! Nu esti tu Veta Stătienii din Văianu? Întrebarea a pus-o pe mama într-o si mai mare încurcătură, când i-a spus cum o cheamă si de unde este. Polina se fâstâcise de tot, ca-n fata jandarmului comunal Săndulescu. Au schimbat între ele priviri cu subîntelesuri, dar siguranta subofiterului le adusese la tăcere.
- Domnu’ gradat, zise mama cu glas mieros, vedeti dumneavoastră! Ăsta a fugit de acasă, ascuns în fânul din car. Are pantalonasi scurti, bască albastră, bluză de oras, cumpărate cu bani munciti de tată-su si uitati-vă cum a venit, să mă facă de râs, nu alta! încercă mama scuze, pentru justificarea discrepantei între felul cum era ea îmbrăcată si cum mă înfățișam eu.
- Da, da, s-o crezi mata! intervenii eu insolent si încurajat de protectia ce mi se acorda de soldatii care priveau cu interes la nevestica tânără, cu păr saten si ochii albastri, îmbrăcată ca la horă si cu bărbatul plecat de-acasă. Alea nu le-a cumpărat, i le-a dat ibovnica tatei de la Călărasi, care are prăvălie si bărbat bătrân!
- Ce să mai zici, Polino, de diavolul ăsta? Te face de râs când nici nu te astepti si când crezi că-ti este lumea mai dragă!
Au râs soldatii cu lacrimi de nu mai pridideau să si le steargă! Domnul gradat m-a ridicat în brate, m-a sărutat pe ambii obraji, alintându-si dorul de copilul lui, i-a mai spus o dată mamei că nu-i potrivit îmbrăcată pentru gară, la descărcat de vagoane, si să nu cumva să-mi de-a vreo palmă, că nu sunt eu cel vinovat.
... Când am ajuns la care, numai al mamei si al Polinii se mai găseau în marginea străzii. Toate celelalte plecaseră la încărcat porumbul din vagon. Dar nu era niciun bai, fiindcă de acum se astepta la rând cu vitele înjugate la care, ce le obliga să suporte greutatea protapului pe grumazul si asa mult prea obosit.
Mama s-a dus într-un loc ferit si s-a schimbat de toalele ale bune, s-a îmbrăcat în hainele prăfuite cu care venise pe drum în timpul noptii, iar în privirea ei se citea o tristete pe care si eu am luat-o în seamă si-mi părea rău de necazul ce i-l creasem. Să fi fost o consecintă a ceea ce îi zisese gradatul? Parcă i-a zis ceva si de tata dus la concentrare, să-l mănânce păduchii, iar când i-a pronuntat numele de Veta Stătienii a buimăcit-o de tot… În tăcere, mi-a dat oricelul, o pungă cu un ursulet si o rătuscă de zahăr candel, iar când m-a mângâiat pe obraz i-am sărutat mâna arsă de soare, care încă mai mirosea a busuioc.


***



VÂNĂTOARE PE PLAIURI DOBROGENE

…V-am mai povestit eu odată cum decurgeau zilele libere de toamnă, când le consacram cu pasiune partidelor de vânătoare. Dar sunt unele care chiar nu se pot uita! Nu conta starea vremii, bună sau rea, pentru mine era totuna, fiindcă erau dedicate vânătorii. De data aceasta, îmi amintesc câteva crâmpeie de la partidele de vânătoare pregătite în Dobrogea, pentru care, fără retinere, mă deplasam de la Târgu-Jiu, la Constanta, unde rămâneam doar trei-patru zile. Au fost câtiva ani la rând si merită cu prisosintă readucerea lor în amintire.
Vânătoarea, ca sport, ca si turismul montan m-au pasionat si le-am dedicat fără sovăire multe clipe din timpul meu liber, atunci când am dispus de el. Dobrogea, fâsie de pământ între Dunăre si Marea Neagră, îmi era bine cunoscută din anii tineretii, când, ofiter tânăr fiind, participam la tragerile din Poligonul Capu Midia, iar în perioadele de relas vizitam împrejurimile, de la Histria, până la Mangalia. Zona unde altădată se executau tragerile cu tunul si unde supravegheam functionarea pe timpul acestora a tunurilor antiaeriene, devenise locul de încercare a armei de vânătoare calibru 12, împotriva unor zburătoare aflate în tranzit prin tara noastră, alungate de iarnă din habitatul lor nordic si ajunse la noi numai pentru hrană.
George, fost prieten din copilărie si rămas prietenul meu loial pentru totdeauna, ajunsese să aibă o functie mare la Judeteana de partid Constanta. Atributiile ce decurgeau dintr-o asemenea functie îl făceau cunoscut în tot judetul. De el aveau nevoie toti si tuturor care apelau la el le satisfăcea dorintele. Avea putere, relatii, inteligentă si a stiut să si le folosească la maximum si în interese proprii. La el mai găseam si eu câte ceva din produsele mai „acătării” si ne mai „dedulceam” în familie cu bunuri la care plebea de rând nu avea acces, fiind destinate nomenclaturii, că, de…, îi eram prieten, apropiat ca vârstă si, în plus, aveam aceeasi pregătire la origine. Toamna, când de comun acord stabileam data, se organiza în functie de timpul de care dispuneam câte o vânătoare „pe cinste”, la care participau numai stabii din Constanta. Vânătorile se desfăsurau, de regulă, două zile. Prima zi era la gâste si rate, în zona Nuntasi-Histria, a doua, la răpitoare, mistreti si fazani, în zona Negru-Vodă până la Topraisar.
La gâste si rate ajungeam când soarele mai era încă pe cer. Intram în zona băltilor si asteptam cârdurile de orătănii să se întoarcă bine săturate, de prin lanurile de coceni ale CAP-urilor, pline cu stiuleti de porumb, neadunati sau lăsati înadins, în timpul culesului.
Parcă la un semnal bine stabilit, în scăpătat de soare, începeau să sosească în siruri nesfârsite si gălăgioase gârletele si gâstele, grupurile rapide si răzlete de rate si cormorani, grăbite spre a-si ocupa locul de înnoptre și dulce odihnă pe luciul apei. „Dormitorul” lor îl asigurau băltile, loc de adăpare si de sigurantă. Înnoptau aici, unde erau ferite de răpitorii lor nocturni, dar nu si de noi, vânători fără milă si, uneori, fără discernământ, ascunsi cu grijă în vegetatia ofilită de brumele toamnei, unde ne cream locasurile de tragere. Nu mi s-a spus, dar nici eu n-am întrebat câte păsări poate împusca un vânător, la o iesire. Eu, cu experienta mea, cu o îndemânare relativă la vânatul păsărilor, n-am trecut niciodată de cinci , ceea ce cred că era sub baremul legal. Dar localnicii admisi în cercul restrâns al actiunii împuscau… de nu le puteau căra! Omorau câte 15-20 de păsări într-o seară, pe care le târau apoi până la locul de întâlnire, legate pe sfoară. Foarte multe păsări rănite se prăbuseau în mijlocul apei, unde nu se putea ajunge cu cizmele noastre, câine de aport n-aveam, asa că destule rămâneau si prădătorilor. „Măcelul” era admis, fiindcă, de la aceste vânători, o cotă apreciabilă era pusă în masina lui George, masină în folosintă personală, primită de la Judeteană si care purta un număr de înmatriculare ce era salutat cu smerenie de toti agentii de circulatie. Cine ar fi îndrăznit să-si „vâre nasul” în portbagajul vehiculului, burdusit cu zeci de păsări, împuscate doar pentru doi vânători?!
Când noaptea se lăsa de-a binelea, ne retrăgeam la locul de stationare a masinilor, păzit de soferul credincios, unde organizatorul, de regulă un oficial local, ajutat cu sârg de participanti, scotea din ranitele burdusite bucate alese, ca pentru musafiri de onoare, udate cu tuică din caise si vin de Niculitel.
După întâia mea vânătoare, când am ajuns acasă, la domiciliul ce-l avea „tovarăsul George”, un apartament spatios într-o vilă unde locuia ca un nabab, am rămas surprins, dar asta numai prima dată, că partea mea de vânat a fost de 12 gâste, introduse cu grijă într-un sac, în portbagajul masinii, de crediciosul sofer, pe când eu vânasem doar trei. Partea lui George a fost de cel putin 20 de zburătoare, desi nici el nu vânase mai mult de sase-sapte. O zi întreagă au muncit două angajate, femei drăgute cu trăsături exotice, două „cadâne” frumoase, alese parcă pe sprânceană, să le jumulească de fulgi si să le eviscereze. Nici ele nu munceau degeaba, revenindu-le, ca de fiecare dată, câte o gâscă si măruntaiele de la toate. Stiau „băietii” să se pună bine cu sefu’!... Iar el, din partea lui, mi-a mai dat vreo cinci, sase gâste, de-mi făceam probleme cum să le transport peste 500 km. Până acasă, schimbam două trenuri, dar „săracul” nu trebuie văitat de traistă! Am fost „pricopsit” si cu gâste făcute pastramă, primite de la „colegii vânători de ocazie”, de la care el urma să primească toată toamna asemenea delicatese, care meritau gustate numai de cei apropiati si care stiau să le aprecieze.
La Constanta, în acea vreme, locuinta lui George era situată într-o casa nationalizată, cu etaj, asezată pe faleza din nordul orasului. Avea mai multe apartamente ce apartineau Gospodăriei de partid, care erau folosite drept spatiu de cazare pentru oaspetii importanti din teritoriu, ce doreau o anumită intimitate, mai ales pe timpul sezonului estival.
Dimineata, soarele generos scotea capul din adâncul mării si răsărea chiar pe balconul casei, punâdu-i în evidentă frumoasele stucaturi cu care era ornată fatada clădirii, pe care le mângâia cu căldura razelor lui binefăcătoare. Fusese construită de un armator grec, ce avusese afaceri prospere în anii 1925-1939, fiind o clădire de patrimoniu, ca multe altele din străvechiul Tomis.
... Dacă la vânătoarea de gâste participantii erau în număr redus, vânătoarea de mistreti se făcea cu personal numeros, cu hăitasi care trebuiau să scotocească pădurile dese ale platoului dobrogean din zona de sud a judetului Constanta, care se întindea până la granita cu Bulgaria. Participau somităti ale timpului, la nivelul sefilor de directii judetene, de la silvic, militie, secretari de partid, cum se zice, numai „lume bună”! Printre ei si eu, prezentat doar cu apelativul „tovarăsul...”, de la Bucuresti, fără nicio altă precizare, că doar eram o cunostintă veche. Oricine putea crede că sunt vreun mare activist, dar nu se discuta, că nu era nevoie de justificări. Vânătorile începeau duminică dimineata, pe la orele 10, si se terminau după-amiază, către orele 16-17, când venea seara si totdeauna, ca din întâmplare, ziua se încheia lângă un canton silvic, cu mese întinse, pline cu mâncăruri calde, cu tuică fiartă si vin de Murfatlar din toate soiurile, că, deh, o dată vin to’arăsii să se destindă! Serviciul de protocol la masă era oficiat de ospătărite, dar numai din cele mai tinere, ca să priască vinul distinsilor meseni…
Vremuri bune, „dom-le”, nu alta! Multi regretă, eu n-am de ce, fiindcă nu-mi erau în obisnuintă. Poate George, de altfel generos si cu simtul măsurii, dar care mă invita si din vanitate, ca să văd eu în ce „ape se scălda el”…
„Pomana” asta a ținut vreo câtiva ani la rând, când eram cu serviciul în Economia Natională, la o brigadă de muncă în exploatările gorjene de cărbune. Altfel, nu puteam pleca asa de usor dintr-o brigadă operativă, mai ales că eram loctiitor de comandant.

…Ceea ce este trist - si de care si acum mi-aduc aminte cu multă durere - a fost un eveniment nefericit, petrecut în anul 1988, la ultima vânătoare de mistreti pe plaiurile dobrogene. Era o zi de toamnă frumoasă si târzie, numai bună pentru o vânătoare de succes, când ajunseserăm în marginea unei păduri de esentă tare, Quercus cerri (cer), care se întindea pe multe zeci de hectare. Totul fusese organizat „ca la carte” si, după spusele organizatorilor, vânatul mare, adică porcii mistreti, era destul si pe măsura planului de recoltare. Distractie, nu glumă!!
Dintre participanti, s-au format două tabere, prima, dintre somitătile vânătorii, si a doua, din plebea gonasilor. S-a făcut instructajul de rigoare, s-au semnat documentele, iar noi, vânătorii, prin tragere la sorti, ne-am ocupat locurile în standul stabilit, pe un aliniament în adâncul codrului de „aramă”. Hăitasii, bărbati si copii, adusi special de organizatori, au plecat la locul de unde începea „bătaia”, mult spre lizieră, ca să cuprindă un spatiu cât mai întins si adânc în care se presupunea că exista vânat.
În standul cu vânători, eram încadrat de George în dreapta, iar în partea stângă îl aveam pe seful Militiei municipale Constanta, un bărbat mai tânăr decât mine si destul de simpatic. Vânătoarea a început, glasurile gonasilor, amestecate cu sunete de goarnă, spărgeau linistea pădurii, stârnind din somnul lor adânc toată suflarea sălbăticiunilor adăpostite în culcusurile lor moi si căldute.
Noi, vânătorii, eram numai ochi si urechi, privind cum trec printre noi, în salturi disperate, căprioarele, printesele alintate ale codrului arămiu, și iepurii trecuti sub protectie, în care nu se trăgea. Au urmat sirurile de fazani care alergau bezmetici când în dreapta, când în stânga, iar când ajungeau în bătaia pustii se ridicau pe verticală, în fâlfâit sacadat de aripi, căutând cu disperare scăparea. Începuse infernul! Focurile de armă erau slobozite continuu de pe linia de vânători. La mine si la vecinii mei nu venise încă nimic. Priveam invidiosi spectacolul si norocul altora! Mai târziu si mai departe de bătaia pustii, în fata noastră a apărut o vulpe care, probabil, simtindu-ne, si-a schimbat drumul de fugă prin pădure. Pierise pur si simplu din vizor! Hăitasii începeau să se apropie si noi nu trăseserăm nici măcar un foc! Nu era nimic. Era prima „bătaie” si ziua era lungă…
La un moment dat, când nu se comandase încă încetarea focului, am văzut în stânga mea, aproximativ pe directia vecinului militian, un copil ce învârtea voios un instrument care scotea sunete ca o cârâitoare. Din fata lui sări în salturi, spre vânători, o altă vulpe disperată. Simultan, vecinul din stânga sloboade focul, nu o nimereste si mai trage o dată si încă o dată, avea armă automată cu cinci cartuse, iar eu îl priveam cum se „lupta” inegal, dar nu pentru el, cu siretenia animalului. La terminarea zgomotelor de focuri de armă, s-a auzit un plâns de copil. Era copilul cu cârâitoarea, plângea de i se înnodau lacrimile sub bărbită! Înconjurat de mai multi gonasi si tinut de brat de un bărbat, a venit la linia vânătorilor, cu fata plină de sânge si cu mâinile tinute la ochi. Bărbatul ce-l aducea era paznicul de vânătoare al pădurii, iar copilul era fiul său. Amândoi tremurau, tatăl de emotie, fiul de durere si de spaimă. Din nefericire, o alică ce era destinată vulpii ajunsese în ochisorul copilului de numai 12 ani, venit pentru prima dată la o vânătorare, adus la spectacol de nefericitul si neinspiratul lui tată.
Nu-i greu de bănuit ce a urmat si mie mi-ar fi greu să mai povestesc, de aceea mă opresc aici… A fost ultimul meu an de vânătoare în Dobrogea, care s-a încheiat în chip nefericit. Anul următor a fost plin de evenimente, de zbucium politic în tară si-n întreaga Europă, cu spectaculoase căderi de regimuri comuniste, cu spargerea zidului Berlinului si cu Revolutia Română, începută în Orasul Erou Timisoara...
Două luni am dormit în unitate, n-am mai fost la nicio vânătoare, iar armele au stat în custodie, la depozitul garnizoanei, până în primăvara anului următor.
Ce-o mai face micul invalid, „vinovat” că a fost prezent într-o situatie, într-un loc si într-un moment nefericit? Soarta asa i-a fost să fie…
**





cronică de Prof. Alexandru Metea 11/5/2010


Contact:









Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

Ora exacta pe site-ul tau - afiseaza un ceas flash la tine pe site:

Ora exacta pe site-ul tau - afiseaza un ceas flash la tine pe site:

Facebook

Facebook

STIRILE GORJTV DIN VAIANU LA TORONTO

FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR

RADIOUL ÎNVĂȚĂTORULUI


...Primul aparat de radio pe care l-am văzut a fost în casa învăţătorului meu din clasa a 3-a primară, Dumitru Popescu.
Era în iarna anului 1943. O iarna pe cât de geroasă, pe atat de bogată în zăpadă. În dimineaţa aceea, domnul învăţător ne-a promis „că dacă suntem cuminţi şi vom fi atenţi la lecţii”, are pentru noi o surpriză: ne va duce acasă la el să ne arate un aparat de radio, de care ne vorbise la ore. Abia aşteptam să se termine orele de şcoală şi să mergem să vedem un aparat de radio, „prin care se aude muzică şi vorbe”. Imaginaţia de copil lucra, dar nimic nu a corespuns cu adevărata realitate.

Timpul s-a scurs mai greu, orele s-au terminat, clasa a fost adunată în curtea şcolii şi cu toţii am pornit voioşi și neastâmparaţi, să ajungem la casa dascălului nostru. Ştiam unde locuieşte şi drumul îl cunosteam ca spre casa mea, dar domnul învățator ne-a făcut precizarea: „Trebuie să mergem peste câmp, nu pe drum, ca să ajungem mai repede, că vă este şi vouă foame!” Ne-am încolonat câte doi, în faţă băieţii, secondaţi de fete, care trebuiau protejate de zăpada abundentă ce fusese “cernută” din ceruri în noaptea aceea.

Prin zăpada aproape neîncepută, doar o urmă se vedea că trecuse în dimineaţa aceea pe acolo, pe unde am mers noi, o clasă de copii care am bătătorit cu opincuţele noaste o potecă adevărată, prin troienele câmpului de la gura Văianului.

...Când cu fețele îmbujorate am ajuns în curtea casei, întrând prin poarta din spate, pe lângă privată, şurele de coceni şi coteţul porcilor, mama domnului învăţător ne-a întâmpinat surprinsă de prezenţa noastră, atâţia copii veniţi deodată şi pentru ce motiv? Din două vorbe ale domnului învăţător, neauzite de noi, distinsa doamnă s-a dumirit şi a deschis uşa unei camere din cele trei.
Încolonaţi şi disciplinaţi, copiii au urcat în tinda casei şi numai din prag priveau misteriosul aparat, prezentat acum de binevoitorul dascăl a fi radioul de care ne vorbise la școală. Nu se pătrundea în camera respectivă, unde intrase numai el, fiindcă încălțările copiilor erau ude și, din zăpada care se topea datorită căldurii ieșită din piciorușele tinere, s-ar fi adunat multă apă pe scândura aproape goală a odăii, acoperită parțial cu preșuri înguste, făcute din betelii de cârpe, țesute în război. Când mi-a venit rândul, am văzut că în acea odaie, în care nu se făcea focul, era o cutiuţă mică şi neagră, care nu vorbea si nici nu cânta, nefiijnd mai mare decât o găină din bătătura noastră. Înainte de plecare, domnul învăţător s-a justificat “că radioul său nu merge” fiindcă n-are baterii, fără a ne explica ce mai sunt şi acelea. Cutia numita radio stătea într-o cameră neîncălzită iarna, deci nu funcţiona.
Atunci, pentru ce ne-a adus şi a vrut să ne arate un aparat de radio? După mulţi ani, am înţeles că domnul învăţător Dumitru Popescu nu avea pârtie să vină la şcoală pe drumul lui obişnuit, care era cel mai scurt, adica peste câmp! Iar noi, copiii, fuseserăm invitați să-i vedem radioul, doar ca să-i facem... pârtia prin zăpadă!

***

Mugurel
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0

FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010




AM, CUM SĂ N-AM…

După Cârnelegi, de când a fost la praznicul de Sfântul Ion, la Sfrăncioaca, nora Gugioanii s-a îmbolnăvit rău, motiv să plece la Târg, la bărbatu-su, s-o ducă la doctor. A avut ceva „semne” încă de la tăierea porcului, când Ciufanu a umplut ceaunul cu carne de au mâncat toți pe săturate, dar a crezut că „i s-a aplecat” de prea multă untură…, ca după postul Crăciunului, nu că ar avea vreo boală. Când a fost la praznic, i-a venit silă când a văzut degetul mare de la mâna dreaptă a Sfrânciocii pe buza străchinii cu ciorbă acră, cu zeamă de varză, adusă la masă. Degetul acesta i-a puroiat o vară întreagă, apoi s-a înnegrit și s-a uscat de când s-a înțepat, zicea ea, într-un os de șarpe dintr-o pală de fân din Fundul Lupoii, și a rămas strâmb și încovoiat. Era întors peste marginea vasului ca mânerul umbrelei și atingea mâncarea. A trebuind să bage lingura în strachina cu ciorbă, să mănânce ca toată lumea,cu toate ca stomacul îi „ajunsese în gât.”
La spital, deși arăta rău, n-au ținut-o mult și doctorii l-au sfătuit pe bărbatu-su s-o ducă înapoi acasă, că „nu mai au ce-i face… și ca să se facă bine trebuie să țină regimul prescris.” Iar l-au chemat pe Dumitru lui Toacsen, cel care a dus-o la Târg , s-o ia înapoi. Avea zgăul sănii plin cu fân și, cu două pături de lână au astrucat-o bine, ca măcar să nu mai sufere pe drum și de frig.

Se dusese vorba în tot satul „că Veta lui Gociu îi bolnavă rău”… Popa Constantin a venit s-o grijească pe ea și pe soacră-sa și să le facă un maslu creștinesc, așa cum este datina. A fost chemată și baba Opregoanea să-i descânte și, după ce a plecat de la ea, baba a zis: „că trebuie să-l cheme pe Luță că-i treabă rea și să-i taie de sub limbă, că altfel moare!” Vorbele astea i le-a spus lui Dumitru și Stătienii, dar ca să nu audă și bolnava.
Lumea din sat ocolea casa Vetii, ferindu-se ca de ciumă. Cine a intrat la ea o dată și a văzut-o în halul cum arăta se „ducea în lumânări” și nu se mai întorcea.
Din femeia tânără, dolofană și frumoasă, cu ochii albaștri ca florile de Nu- mă-uita și obrazul persiciu, rămăsese doar o „umbră”, de se fereau până și copiii ei de ea. Nu trecuse mult de când spunea că o doare burta și dintr-o dată s-a ofilit ca o floare neudată, a slăbit de nu mai stăteau opregele pe ea, nu mai avea vlagă nici măcar să se scoale din pat, iar obrazul și pielea de pe mâini îngălbeniseră ca lămâia. Era clar… „Era bolnavă rău!” spusese Opregoanea moașei Mitoioanea, cu care s-a întâlnit pe drum, când se întorcea spre acasă.
- Mărie, așa o chema pe Mitoioanea, să știi că nepoată-ta îi bolnavă rău. Eu i-am descântat, zise cu îndoială în glas baba Opegoanea, dar mi-e frică de mai rău. S-a ofilit de tot și-i numai os și piele. Vezi, dacă te duci pe la ea, să le spui ălor ei să-l cheme pe Luță să-i taie sub limbă că, altfel, muierea moare.
Până în seară, Dumitru, tatăl Vetii, a plecat la Vișoi să-l cheme pe Luță, omul priceput la toate. Luță n-avea decât patru clase primare, dar făcuse armata la cavalerie, unde învățase multe lucruri bune, de care se folosea și acum, la bătrânețe. În comună, făcea pe agentul veterinar fără vreo recunoaștere oficială, dar era apreciat de toată comunitatea care, când avea nevoie, pe el îl chema.

A doua zi, pe un ger de „crăpau pietrele” , descălecă la poarta Gugioanii, de pe o iapă în păr roib, Luță, care era renumit în jugănirea taurilor, scopirea armăsarilor și a tuturor animalelor de pe bătătura omului. Se dusese buhul, ca de popă tuns, că și-a scopit ca pedeapsă cocoșul porumbac, care fusese oprit de la tăiere pentru prăsilă și care o vară a călcat găinile degeaba, că din ouăle clocite n-au ieșit pui.

…Focul mai ardea în sobă în dimineața aceea. Soacră-sa zăcea într-un pat,ea în altul. Copiii, Gore și Lora, noaptea dormeau pe jos. Ion era la târg la liceu și sta cu tat-su.
Stătiana, mamă și cuscră, încă nu plecase de la ea și era venită decuseară , să facă curat și ce mai trebuia de mâncare, știind că vine Luță și-i rușine să fie primit cu casa în neorânduială…

- Ce face fata, Stătiano?, o întrebă Luță pe mama Vetii, când ea îi descuie poarta să intre în bătătură, ținându-se la câine, să nu sară la om.
- Rău face, Păntilie!, că așa îl chema, Luță fiind porecla. Toată noaptea le-am păzit. Ea într-un pat, soacră-sa în ailalt. Mi-e c-o pierdem! Așa s-a prăpădit și Stanca lui Pomaje, care avea tot gălbinare, ca și Veta.
- Dacă mă chemau la Stanca, eu o făceam bine, dar n-au vrut și a murit! Pe cine am „operat” eu, pe picioare l-am pus în două săptămâni! Ai văzut ce bine ți-am jugănit pe Prian și ce smerit a stat când l-am prins de coaie și i le răsuceam. Mai scotea el limba, dar se făcuse blând ca mielul, iar voi nici la car nu puteați să-l înjugați.
Luță băgă iapa în obor, o priponi de mărul de la poartă și îi spuse Stătienii:
- Adă-i o pală de fân să roadă până facem treaba, că altfel n-are astâmpăr, că-i a dracului și asta, de n-are pereche! zise Luță supărat pe iapă. După ce-mi face un mânz, o scopesc eu cum știu, că era să mă arunce din șa pe la Vișana, când săriră cânii după noi.
- I-o fi venit de armăsar, că văd că nu-i bătrână! La iepe le vine de goniță și iarna, nu-s ca vacile, remarcă Stătiana diferența între o vacă și o iapă, apreciere valabilă și pentru femeile de la țară. Intră în casă, să nu stai în frig până vin eu, că mă sui să iau fân de pe pătuiagul din oborul vacilor.

Luță intră în casa cu două bolnave. Soacra, Măria Gugioanea, se ridică din așternut „în capul oaselor”, dar nu coborî din pat. Răspunse la binețe și se plânse că n-a dormit toată noaptea și crede că n-o mai duce. „Dar îi păcat de Veta, că-i „tinără” și are trei copii. Îl mili pe Costăin, fi-su, că rămâne văduv și „o să fie vai de capul lui! Eu măcar îs bătrână și nu-mi pare rău”…
Veta, întinsă cu fața în sus pe patul ei, schiță doar un surâs șters și îngăimă ceva parcă de mulțumire pentru cel venit, în speranța că nea Păntilie va fi vindecătorul ei. La spital, nu rezolvase nimic și fusese trimisă acasă, Opregoanea îi descântase degeaba, așa că ultima nădejde îi era în Luță.
- Vetă, tu ce mănânci? o întrebă „doftorul” pe bolnavă.
- Aproape nimic, că nu-mi priește! răspunse cu glas stins Veta.
- În armată, la bolnavii de gălbinare le dam numai pâine, poame, lapte și urdă, preciză el ca laudă, că „ știe de atunci să trateze boala de gălbinare. ”
- I-o-a, de unde să avem noi acum așa ceva? Nici coricove n-avem! Poamele - așa se numeau fructele uscate pe aici - le-am mâncat chisăliță pe postul Crăciunului, iar vaca n-a fătat. Ce să fac? N-am decât să mor… Aseară, mi-au dat zeamă de varză îngroșată, că n-am voie la carne și ouă, și am crezut că mor azi-noapte de dureri de burtă. Azi, beau un ceai din frunze de gutui, până s-o termina puținul de zahăr ce-l mai am.

Din chimir, cu un gest larg, Luță și-a scos o cârpă în care ținea „bisturiul”, un brici de bărbierit, odată marcă de prestigiu, Solingen, moștenit de la tată-su și acum destinat „operațiilor” de tăiat sub limbă, și două sârme lucitoare, frumos arcuite. În șapte sate numai Luță făcea acest lucru! Totul era să-l chemi și să ai încredere că te face bine, dar de frică mulți mureau până se hotărau să apeleze la el.
Când Stătiana a venit în odae, Luță pregătea „instrumentele”. Le-a șters, le-a trecut prin flcăra unei lămpițe cu spirt și, cu ele în mână, fără a le mai atige de ceva, aștepta ca bolnava să se ridice din așternut. Știa starea de spirit și emoțiile care puneau stăpânire pe „pacient” și de aceea se grăbea. După ce termina, stătea la taifas, bea și o oală cu vin și dădea sfaturi pentru ce mai trebuia făcut. Acum, totul trebuia făcut repede.
Tremurând de slăbeală și emoții, cu ajutorul mamei sale, Veta s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului și asculta smerită ceea ce spunea vraciul. Si-a clătit de mai multe ori gura cu apă dintr-o ulcea adusă de la bunar și a scuipat-o în postăvița trasă de sub pat. Apoi a trebuit să bea multă apă, fiindcă o zi, poate două n-o să mai poată, că i se umflă limba cât o broască de-a mare.
Între timp, apăru și Dumitru, tatăl Vetii, care primi poruncă de la muiere să stea lângă bolnavă, ca să nu se miște la „operație”. Veta, încadrată între mamă și tată, se închină resemnată, iar când zise Luță ea deschise larg gura, întorcând limba cu vârful înapoi, sub care, de boală, se vedeau două vene proeminente, înnegrite de sângele acumulat în ele.
- Dacă ești cuminte, merge repede, dar să nu te miști că nu doare! zise Luță, ca s-o încurajeze. Apoi spuse Stătienii să aducă o cotovaică unde să scuipe sângele „al rău”, care iese din tăietură.
Lora, fetița numai de trei ani care stătea pe o pătură în cotul sobii, când l-a văzut pe Luță cu „brifta” la gura mamei sale s-a speriat și a început să țipe, „că-i taie limba!” Doar Veta îi băgase în cap fetii ei, în postul Crăciunului, „că dacă nu ține post și mănâncă de dulce, popa-i taie limba”! Acum fata vedea spectacolul real cu tăiatul limbii și de spaimă a începuse să țipe „ca din gură de șarpe!”
- Dumitre, ia fata și du-o la Măria Bălașii, că ajungem de pomina lumii!
Operația se mai amână până la întoarcerea lui Dumitru. Noroc că vecina Măria Bălașii sta la poartă de vorbă cu Tomița lui Nicolae și luă pe dată fata de mână și intră cu ea în obor, în țipetele disperate „că Luță taie limba mamei!”

Vestea cu Luță ajunse repede până în capul satului, și la deal, și la vale, dusă de Tomița, care plecase până la soru-sa, Victoria, să-i ducă trei caiere de fuior de in pentru pânza din război, pe care nu avea cu ce s-o mai facă, fiindcă terminase și ultimul ghem. Cu cine se întâlnea, la acela spunea: „Ce jale o să fie la Gugioanea că și ea, și noru-sa sunt pe moarte!”

…Repede venise seara. Veta stătea în pat, cu fața în sus, cu obrajii sfrijiți și galbeni ca turta de ceară. Ochii i se împăinjeniseră de tot și părea ca moartă. Acum, nici nu mai putea vorbi și simțea că nu mai poate nici respira, limba umflându-i-se cât era gura de mare. „Operația” s-a făcut repede, a durut-o, dar nu tare pe cât se aștepta, a curs mult sânge, mai ales când Luță băga și scotea sârmele din venele limbii, din care curgea un sânge negru ca din „gâtul porcului Floricel”, când l-a înjunghiat Ciufanu.
Înainte de a pleca, pe când bea vinul adus în ulceaua de pământ nouă, luată din pod, Luță a zis „că treaba lui s-a terminat, dar pentru a se face bine neapărat să mănânce mult lapte și urdă de vaci!”
- Așa i-au spus și doctorii la spital, dar… n-avem de unde! Ale noastre n-au fătat, a Stătichii, de la care mai luam, a înțărcat… zise Stătiana cu tristețe în glas.
- La Lisăveta n-ați încercat? Că are două vaci cu lapte, de la care toată vara a muls câte un șiștar cu lapte. În toți anii are câte o brădoaică cu brâză și una cu urdă, pe care le păstreză până la Săptămâna Albă, spuse Luță despre vecina lui, care era sora mai mare a lui Dumitru Stătienii, măritată în Vișoi.
Luță se sui în șa și plecă mândru și mulțumit de treaba făcută, mânând iapa în buestru, cum îi plăcea lui să fie legănat călare, amenințând-o „că o să vadă ea ce pateu, dacă îl mai supără cu năravurile ei.”
- Dumitre, mâine îi sărbătoare și, după ce ieși de la biserică, mergi la soru-ta să ne dea, până fată ale noastre, un castron de urdă, că ne moare fata de foame! Că, vezi bine, altceva nu mânâncă și-i păcat de Dumnezeu…
Discuția se termină și cei doi părinți rămaseră îngândurați și nu mai vorbiră vreme lungă.

…A două zi, când bătu clopotul la Biserica Nouă să cheme oamenii comunei la slujba Celor Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan, Dumitru luă prescura pentru popă și trei colaci din banița de pe polata din pivniță, pentru Doda Lisăveta, îi puse în traista cusută cu arnici, în care Stătiana băgase castronul de tablă pentru urdă, ca să nu se uite, și, cu Gore, copilul al mic al Vetii după el, plecară la biserică, cu gândul să meargă și la soru-sa Lisăveta, după urdă și lapte. Lisăveta era mai mare ca Dumitru și, conform datinii, Dumitru nu-i spunea pe nume, ci Dodă și mata. Când era cu tatăl lor și nemăritată, Lisăveta era a dracului fără pereche. Bătea la copiii ai mici de ziceai că-i omoară! Mă-sa murise, tac-su nu se mai însurase și ea era „șefă” peste șase frați, din care patru erau băieți, toți neastâmpărați. Cel mai rău pentru ăi mici era când trebuiau leșiați de Paști, sau de Crăciun. Îi băga în albie și, când vedea râpul de pe ei, îi lua la plesnit peste pielea goală, că era mai bine să nu fi fost pe acolo. Cum Dumitru era cel mai murdar, n-a fost dată de la Dumnezeu să nu fie chelfănit când trebuia leșiat. Mântuirea copiilor a fost când a venit băiatul lui Rovența din Vișoi și a pețit-o pentru a-i fi nevastă. Dar Lisăveta lui Răducanu, (și când era măritată, lumea din sat îi zice „tot a lui Răducanu”, numele lui tată-su) când rămânea singură, și rămânea foarte des, că omul îi pleca la stăpân la un negustor din Galați, mai venea pe la tac-su, să-l mai ajute, să-i mai facă vreo treabă, că de vrednică era vrednică și miloasă pentru părinte și era veșnic nemulțumită de mizeria în care-i găsea și-i plesnea pe cei mici din frații ei, așa ca să nu uite… Și Dumitru nu a uitat asta niciodată. Îi purta un respect deosebit și când amândoi deveniseră bunici, tot ce și cum spunea Lisăveta, așa rămânea. Că e albă, că e neagră, cum zicea ea era sfânt!

După ce dădu binețe, Dumitru, instruit de acasă de Stătiana, oferi colacii suroră-si și începu să-i spună despre fiică-sa Veta, care-i purta numele și pe care ea îl pusese când a făcut-o cumnată-sa Stătiana, în lipsa lui Dumitru care fusese luat în război. Era ora prânzului și, venind direct de la biserică, Lisăveta își întrebă fratele „dacă îi este foame”, la care răspunsul a fost, „Păi eu știu?!”Și continuă să vorbească, în timp ce Lisăveta pregătea totuși străchinile de mâncare.
- Dodă, Veta noastră îi bolnavă rău. Are gălbinare și i-a tăiat Luță de sub limbă! Era un argument că treaba era serioasă și de luat în seamă. Nu știm ce să ne mai facem, că n-avem ce-i da să mănânce, că de dulce n-are voie. Ne trebuie lapte și urdă și vacile noastre n-au fătat. Urdă n-avem nici pentru Săptămâna Albă, că am terminat-o de mult, că sunt guri multe. Cine și-a dat seama că dă necazul peste noi! Poate dă Dumnezeu și ieșim bine din iarnă, că altfel repede se alege praful și rămân copiii ăștia pe drumuri! Și arătă cu capul spre Gore.
Lisăveta îl asculta cu luare-aminte și, din când în când, cu privirea fixă pe un punct imaginar, închidea câte un ochi, semn că ea cugeta. În casă se lăsase liniștea, numai din cotul sobei se auzea un plescăit când copilul Gore încerca cu lingura să adune tot dumicatul din strachina de lapte cu mălai, cu care îl cinstise sora lui bunicu-su. Lapte fusese puțin, dar cu mălai în el vasul se umpluse. În asemea situații, copiii mănâncă „scurs”, adică aleg întâi mălaiul ca muietură, să-i ajungă și pentru alt dumicat, prelungind prezența laptelui pe fundul străchinii. Urechea lui era îndreptată spre discuția dintre frați și încerca să descifreze sensul vorbelor cu două înțelesuri, care nu lipseau de la niciunul,în conversația dintre soră și frate.
Lui Dumitru îi pusese într-o strachină niște varză fiartă cu slănină, bine ardeiată și o mânca nesățios cu mălai făcut în sobă, stând la masa înaltă. Și pe el îl pișca bine ardeiul la limbă, motiv pentru care o mesteca cu zgomot, ca deobicei. Fusese îmbiat și copilul, dar varza era prea iute și a spus „că-l frige ardeiul la limbă”… Atunci i-a pus lapte de care, acasă, nu mâncase de mult.
- Să-ți mai pun, Dumitre? îl întrebă Lisăveta pe frate-su, gândind ce să-i răspundă privitor la urdă. Deși nu se săturase, că Dumitru era un mâncău recunoscut în rândul fraților săi și Lisăveta îl știa, l-a întrebat totuși, cu gândul că o va refuza.
- De, eu știu?! răspunse Dumitru, ca să nu zică nici da, nici ba.
Pe copil nu l-a întrebat, că el ar fi zis da! Așa că masa s-a încheiat pentru amândoi.

…În timp ce ștergea cu palma firimiturile de mălai risipite pe masă, ca să le arunce în tindă la găini, care se adunaseră „ciorchine” de zăpadă și de frig, Lisăveta „dete” acum răspunsul la întrebarea lui Dumitru, pusă când înfuleca varza iute de-l ardea pe gât… „dacă are și poate să-i dea un castron de urdă pentru Veta, că altceva acum nu are voie să mănânce?”
- Dumitre, am urdă, nu zic că n-am, dar n-am început putinica!! În oala de pământ de unde îi pusese lui Gore laptele în strachină mai era vreo jumătate de kil și Lisăveta zise: „Laptele ce rămase de la copil ți-l dau să-l ei și să zică Veta bogdaproste, să fie mumii și lu’ tata.”
În casă se lăsă liniștea, Dumitru se sculă de la masă, zise bogdaproste, trase căciula pe urechi, luă traista de pe pat în care castronul pentru urdă pus de Stătiana sună a gol și zise, dând din cap:
- Gore, hai să mergem că acum vine noaptea și-i ger tare!...
Ieșiră în tindă, după ei veni și Lisăveta care închisă poarta bine, punând gujba și uitâdu-se pe linie, să vadă bine dacă nu cumva frate-su vrea să se întoarcă...
* *
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0

DARE-AI ÎN PUNGA LUI POPA RADU!


La sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, preot paroh în comuna mea natală era Radu Diaconescu, frate cu Giubega, proprietar de multe curele de pământ, moară pe apă şi gater mecanic. Aveau şi o bancă prin care se acorda „creditul agricol” din care prin dobânzi încasau sume substanţiale de bani, prin care şi-au mărit proprietăţile. Pentru timpurile acelea, ei făceau parte din elita comunei, bucurându-se de prestigiu şi respectul cuvenit.

Preotul Radu Diaconescu a fost printre oameni de frunte ai comunei Ciuperceni, care au contribuit la construcţia bisericii comunale, Biserica Nouă, cu hramul sfinţilor Cei Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, care se prăznuiesc în ziua de 30 ianuarie. Lăcaşul de cult, după pisania de pe frontispiciul clădirii, a fost săvârşit în anul de graţie 1905. În înscrisul pisaniei apare şi numele preotului Radu Diaconescu.
Ca dovadă a popularităţii acestui paroh şi după zeci de ani de la trecerea lui în nefiinţă, în vocabularul consătenilor săi mai stăruia numele lui, prin sudălmile adresate celor care îţi făceau necazuri şi te supărau. Aceştia erau adesea blestemaţi cu „Dare-ai în punga lui popa Radu”!! Sensul explicit al blestemului era să mori, pentru că la moarte se plătea ortul popii, sumă modică pentru slujba oficiată înaintea îngropării şi trimiterii pe lumea cealaltă.
Unul din copiii lui,pe care l-am cunoscut,a fost Nicolae Diaconescu, institutor şi persoană respectată, ca şi părintele său, care a avut patru moştenitori, două fete şi doi băieţi. Ca vârstă, fetele erau mai mari ca mine, iar băieţii mai mici. Mărioara, a doua fiică, era născută doar cu un an înaintea mea şi a urmat cursurile şcolii primare în comuna natală şi cele liceale în acelaşi oraş cu mine, iar pe timpul adolescenţei eram prea neînsemnat, ca băiat, să mă bage în seamă. Şatenă, cu ochii albaştri azur, precum cerul toamnei, era frumoasă, precoce şi curtată, acceptând băieţii de o condiţie socială mai bună decât cea din care proveneam eu. Niciodată nu m-a încurajat cu privirea s-o invit în horă sau la un dans, la balurile din comună. Precis nu mă plăcea, fiindcă eram mai mic şi mai sărac!
După revenirea mea ca ofiţer în oraşul din care plecasem la şcoala militară, ne-am reîntâlnit la un bal la Casa Armatei, creându-i o surpriză postura mea cea nouă, de care poate n-auzise. Soarta i-a hărăzit un soţ, tot ofiţer ca şi mine, ceva mai în vârstă, dar în timpul acela cu liceul neterminat. Poate şi această situaţie o apăsa, el urmând liceul la seral. Era un tip manierat, sârguincios şi, lucrând în acelaşi comandament, pot spune că l-am cunoscut bine. A murit timpuriu, de o boală necruţătoare, lăsând în urma sa un fiu care merită toată lauda. Interesant este faptul cum am aflat mai multe date despre familia Ciobotea - aşa se numea familia Mărioarei Diaconescu - tocmai pe tărâmurile Canadei, de la prietena ei, care întâmplător ca şi mine ajunsese să locuiască în acelaşi bloc, fiecare la copiii săi, unde fiecare vorbă românească pe care o auzeai te făcea să tresari, să cauţi și să afli de unde provine.
Dar iată, fără intenţie, m-am hazardat să intru în detalii care nu au nimic comun cu dorinţa mea de a prezenta o situaţie specifică oamenilor din locurile unde m-am născut şi unde bogăția era doar un nivel superior de înavuțire, fără prea mari deosebiri în modul de a trăi . Întotdeauna am făcut o diferenţă între civilizaţie şi cultură. Pe vremuri, când eram tânăr licean, se spunea despre germani că sunt mai civilizaţi şi despre francezi că sunt mai culţi!! Bogaţii pot fi mai civilizaţi că au tot ce le trebuie, ceea ce nu presupune că-i nevoie să fie şi culţi. Una este să ai o casă spaţioasă cu multe camere pentru toate nevoile, care să-ţi asigure toate capriciile, să dormi pe lenjerie fină, să te hrăneşti cu tot ce este mai bun, deci să ai un trai civilizat, dar să fii mitocan, şi alta-i să fi om cult, cu maniere, iubitor de valori culturale, chiar dacă eşti de o condiţie socială mai modestă.
Revenind la cazul în discuţie, nu este normal să fac vreo aluzie la nivelul cultural al institutorului Nicolae Diaconescu, profesor de Limba română la Şcoala gimnazială din Ciuperceni, dar povestesc cum am ajuns să intru în casa lui popa Radu Diaconescu, moştenită de fiul său, Nicolae Diaconescu, şi cum el m-a impresionat pe mine, la vârsta aceea.
În vara anului 1948, susţinusem examenul de admitere în cursul superior al liceului şi fusesem declarat admis. An de răscruce în învăţământul românesc, când, pentru admitere, se prezentaseră elevi cu trei şi patru clase de curs inferior, creând multă zarvă în rândul părinţilor şi multă mândrie în tabăra celor ce aveau copii care reuşiseră să intre în treapta a doua a liceului, având mai puţine clase inferioare.

Trecuse luna august, venise şi nedeia de Sfânta Mărie a Mică de la 8 Septembrie, care se ţinea la locul din străbuni stabilit, în poiana de lângă Biserica Nouă. Toţi părinţii copiilor liceeni, mai ales cei care intraseră în cursul superior, găsiseră prilejul să discute cu mândrie despre progeniturile care le făceau fală. La acea dată, mama mea, care avea 32 de ani, s-a îmbrăcat în ţoalele de sărbătoare, şi-a pus busuioc în păr şi a mers la hora satului, unde, conform tradiţiei, suflarea comunei şi a altora din satele vecine se distra pe muzica lăutarilor. Tinerii jucau înlănţuiţi în mai multe hore, iar vârstnicii îi priveau admirativ, supraveghindu-şi odraslele prinse la joc cu iubita sau iubitul. Nu lipseau nici orăşenii originari din comună, iar micii negustori ambulanţi vindeau produsele tradiţionale, care constituiau deliciul sărbătorii. Comunismul încă nu era cunoscut bine, republica populară având vreo opt luni de existenţă.
Mama mersese să-şi conducă soţul, care pleca la Târg, pentru a fi la lucru a doua zi (mergea pe jos cale de 30 km.), după care, până în seară, a rămas singură la nedeie, în mulţimea adunată. S-a plimbat printre lume şi nu puţine persoane au întrebat-o: „ Ce a făcut fiu-tu, a intrat la liceu?!”, întrebare parcă aşteptată şi la care, cu multă plăcere, răspundea prin da! şi că „Ion al meu este un copil deştept”!
Institutorul Nicolae Diaconescu a venit şi el la petrecere şi se plimba printre hore, unde a întâlnit-o și pe Veta lui Gociu. Când a văzut-o, cu vocea-i caldă şi inconfundabilă i s-a adresat verişoarei lui de a treia spiţă:
- Vetuţo, am auzit că și fiu-tu a reuşit la capacitate! Brava lui, dar l-ai înscris?!
- De ce să-l înscriu?! El a dat examen tot la Comerţ, unde a învăţat până acum!
- Da, măi fato, dar trebuie să facă cerere de înscriere în anul l al noii structuri şcolare, altfel nu-i luat în evidenţă!
- Da bărbatu-meu ieri a venit de la Târg şi nu ştia nimic, altfel mi-ar fi spus ceva...
- Ce ştie bărbatu-tu!... Trimite mâine copilul până la mine să-i fac cererea şi s-o ducă cineva imediat la secretariatul şcolii, altfel rămâne pe dinafară!
Mamei, temperament „vulcanic”, nu i-a mai tihnit sărbătoarea. A mai vorbit ceva cu Nicolae Diaconescu, el încercând să-i explice pe îndelete cum stau lucrurile şi care sunt regulile şcolare şi a asigurat-o că el va face cerere, dar mâine copilul să vină s-o ia!!
A doua zi, când vacile păşunate de mine îşi rumegau în tihnă iarba din burţile sătule, mi-am „luat în picioare” drumul de peste trei km., să primesc cererea de înscriere la liceu. Împlinisem 14 ani, învăţasem să vorbesc frumos şi-mi crescuse spiritul de observaţie. Nu-mi mai era jenă de poziţia mea socială. Trecusem peste handicapul stării de inferioritate şi mă consideram egal cu toţi
copiii liceeni ca mine, chiar dacă unii dintre ei aveau alt statut social, fiind fii de învăţători, de preoţi sau altele asemănătoare.
„Înarmat” cu un baston, am ajuns la poarta celui ce se oferise să-mi dea un sprijin, pentru a nu rămâne pe dinafară, deși eram cu examenele luate. Casa era în centrul comunei, o ştiam, dar niciodată până acum nu fusesem atent la detalii. Treceam pe lângă ea meteoric, mai ales că Mărioara, fiica lui, nu mă băga în seamă şi, dacă te opreai din mers, erai lătrat insistent de un câine de pază cât un viţel!

...Casa popii Radu Diaconescu, alcătuită din trei camere, toate de locuit, şi un beci, era aşezată într-o curte imensă, ce depăşea cu mult 15 ari de teren. Faţă de drumul comunal, se găsea la aproximativ 30 m distanţă, orientată spre răsărit, iar gardul de la drum avea peste 50 metri lungime. Latura din spate a curţii era ocupată cu anexe, şopru, pivniţă, bucătărie de vară şi coteţe pentru cârdurile de raţe, curci şi gâşte. Gardul din faţa curţii era confecţionat din ştacheţi de stejar, cu capetele frumos ornate, care între doi pociumpi formau o arcadă şi întreg ansamblul era de un bun-gust indiscutabil. Porţile de intrare în curte erau înalte, prevăzute cu acoperiş şi astereală, iar pe o scândură pe care patina vremii îşi pusese amprenta erau pictate nişte icoane, la care cu evlavie , cândva, cineva se închina. Gardul, deşi îmbătrânit de ploi şi vremuri, încă se menţinea pe poziţie. Părea că fiul moştenitor nu-şi prea adusese obolul cu ceva la menţinerea lui, fiind de la început bine construit.
Cu smerenie am bătut în poartă, dând naştere la un adevărat infern provocat de lătratul dulăului de pază, pe cât de mare, pe atât de rău, care, văzându-mă, s-a înfiinţat la locul cu pricina, căţărându-se cu labele pe porţile bine ferecate. Curtea părea pustie şi numai nişte curcani au început să gurguie, supăraţi de lătratul paznicului casei şi al lor, întărâtat de prezenţa mea inofensivă.
- Leu, fii cuminte şi vino aici! se auzi glasul stăpânului ce ieşea dintr-o cameră şi care nu prea a fost ascultat de la început, câinele continuând să-şi facă datoria de unic şi vajnic păzitor al curţii. Marş de-aici, potaie, că-ţi făcuşi numărul destul! îl mai dojeni stăpânul, în timp ce deschidea poarta de intrare.
- Tu eşti copilul Vetuţii? Ia te uită ce băiat mare are şi n-a trecut bine de 30 de ani! Brava, băiete! Am auzit de la Mărioara că şi tu ai luat examenul de capacitate. Tu ai făcut trei clase, ea a făcut patru, dar de-acum o să fiţi colegi de an. Aşa-i în viaţă, unii câştigă, alţii pierd! îşi continuă gazda mea monologul.
În timp ce mergeam alături de el spre scara casei, luam aminte la cele ce vedeam, fără a-l pierde din ochi pe răul de câine, care părea că se liniştise, după ce mă lăsase în grija stăpânului. Din curte, casa, deşi veche, mi s-a părut o bijuterie de construcţie! Scara din beton bine lustruit avea o balustradă pe măsură, în concordanţă cu restul tâmplăriei. Tinda şi balconul erau imense, împrejmuite de o prispă confecţionată din scânduri de brad duble, iar cele de pe exterior aveau aceeaşi lăţime şi aveau decupări florale. Stâlpii de susţinere erau şi ei îmbrăcaţi cu scânduri lucrate în acelaşi stil, iar pe sub streaşină atârnau ghirlande confecţionate din acelaşi material lemnos şi la fel lucrate. Totul era vopsit în albastru, un azur ce semăna cu ochii Mărioarei...
Când am ajuns în capătul de sus al scării, am rămas surprins de cantitatea mare de ştiuleţi de porumb, aruncaţi pe jos nedepănuşaţi, într-un strat ce atingea chiar 50 de cm. Călcând cu grijă, ca într-o casă străină, după domnul institutor, am intrat în camera de la drum, cameră spaţioasă şi impunătoare în imaginaţia mea. Era mobilată cu două paturi mari, cu capete înalte, frumos lustruite, cu intarsii şi sculpturi ce voiau să reprezinte ceva ce n-am înţeles, un dulap de haine, destul de încăpător, lucrat din acelaşi material ca paturile, având pe uşi încastrate oglinzi de cristal, şi un birou masiv, unde trona un scaun imens, capitonat în piele. Pe pereţi, erau agăţate două icoane, din care una cu rama filigranată din argint, şi un tablou cu un peisaj de la ţară. Biroul se asorta cu restul mobilierului şi probabil era moştenire, ca şi casa, şi avea pe blatul dezvelit, aranjate într-o anume ordine, o lampă cu petrol, de dimensiuni şi format cum nu mai văzusem până aici, o mapă de birou pe care se scria, confecţionată din piele maron, o călimară deosebită ca formă şi volum, cu cerneală, lângă care sălăşluia un suport pentru tocuri din lemn, cu diferite peniţe pregătite, un tampon cu sugativă şi un teanc din coli de hârtie albă. În cameră stăruia un miros jilav, caracteristic ştiuleţilor nedepănuşaţi. Cu oareşice efort şi o discretă sudalmă, binefăcătorul meu a împins ştiuleţii din încăpere, ajunşi până la birou, iar în locul eliberat a tras jilţul şi, sub privirile mele, a intrat în ritualul compunerii cererii către direcţia liceului. Scoase din dulapul biroului o sticluţă din care turnă în palma stângă un lichid care lăsă un miros discret de levănţică şi-şi frecă palmele cu insistenţă.
- Spune-mi, dragă, care-i numele dumneatale complet, rupse tăcerea ce se lăsase şi mă readuse la realitate prin reverenţa şi scopul întrebării.
- Gociu C. Ion, am răspuns, perceperea fiind confirmată cu o clătinare din cap din partea domnului profesor.
În cameră s-a instalat o linişte profundă, peniţa începuse să scârţâie pe coala velină, imaculată, dându-mi posibilitatea să „cotrobăiesc” cu privirea toată încăperea. Trăisem trei ani în oraş, învăţasem să mă comport civilizat, sesizasem forma politicoasă în care s-a adresat domnul profesor mie, proaspăt licean, şi luasem aminte în ce casă mă găseam.
Privind mai atent prin încăpere, am constatat că, în colţul tavanului din dreptul sobei de teracotă de culoare turcoaz, se formase un cocoloş din pânză de păianjen, înnegrit de praful verii sau de fumul ultimului foc. Paturile erau nearanjate şi, pe cel opus locului unde mă aşezasem, era expusă în mare neorânduială o plapumă cu feţe de atlaz albastru şi portocaliu, fără învelitoare de cearşaf, ceea ce eu n-aveam la mine acasă, rămasă aşa cum fusese lăsată de cel ce dormise noaptea în acel loc. Pernele erau şi ele în neorânduială, cu feţele încreţite de prea multă întrebuinţare, iar pe cea din patul pe care stăteam am văzut urmele puricilor ce trecuseră să viziteze noaptea pe cei care dormiseră şi nu păreau a fi schimbate de curând.
Mitul misterioasei case de intelectuali avuţi se destrămase prea repede, ca un balon de săpun, care te încântă prea puţin, faţă de cât te-ai fi aşteptat! „Vina” o purta cererea pentru care venisem.
- Gata, dragă, ţi-am făcut-o! Dumnezeu să-ţi ajute şi să înveţi bine, că numai aşa poţi ajunge cineva! Spune-i maică-tii s-o expedieze, ca să ajungă repede la secretariatul liceului, că pe 15 încep cursurile şi rămâi pe dinafară...
Mulţumind, am părăsit curtea, în timp ce pe porţile mari ale bătăturii intrau două care încărcate cu ştiuleţi de porumb abia cules, însoţite de o femeie necunoscută, care era de fapt soţia domnului Nicolae Diaconescu.
Unde era fiică-sa, unde era Mărioara, cea cu ochii întocmai ca azurul cerului de primăvară?!!


**

Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0



FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010



































Anișoara sudorița

„ Timiditatea – un defect al oamenilor mari ,
tupeul – defectul oamenilor mici”
Maurice Coyaud

…Învoirea în oraş era un drept, dar, pentru abateri disciplinare sau rezultate slabe la învăţătură, puteai fi „uitat”, mai ales că nu întreg efectivul de elevi era învoit concomitent. De acest drept beneficia până la 50% din efectiv şi aceasta numai duminica, între orele 14.00-20.00. Orice drept se acordă, iar dacă nu se acordă se cere! Aveai dreptul să ceri învoire atunci când te vizita cineva din familie. În rest, ţi se acorda ca recompensă, în cadrul procentului stabilit. Erau duminici în şir, în care nimeni nu era învoit, în afara excepţiilor create de vizitatori. Se găseau multe motive care determinau anularea învoirilor: o epidemie de gripă în oraş, o activitate colectivă, pentru prestarea unor munci „voluntare”, un ordin superior, pe care atunci nu aveam de unde să-i cunoaştem rostul şi încă multe altele…
În ceea ce mă priveşte, mergeam în oraş fără prea multă tragere de inimă. Aveam destule motive care mă reţineau. În primul rând, eram stânjenit de propria-mi înfăţişare: îmbrăcăminte din haine grosiere, cizme din piele de bizon, prea largi la carâmb pentru supleţea piciorului, tuns zero de podoaba capilară şi cu un „statut” umilitor pentru pretenţia mea de absolvent de liceu, creat de unele promoţii anterioare de ofiţeri, fără o pregătire liceală, care formaseră în rândul civililor o impresie nu prea favorabilă. Eticheta se pusese şi a trebuit să treacă mult timp, pentru a schimba această concepţie. Vremea rea, frigul şi oboseala, cât şi anotimpul rece completau lista motivelor care te invitau să stai în cazarmă şi să renunţi la învoire.
Era greu să legi o prietenie cu o fată, care să-ţi convină, să-ţi placă de ea şi să te întâlneşti în taină. Cum şi unde?!! În hainele militare, care fuseseră mutilate prin altoirea culorii şi a croielii ruseşti, se dusese de râpă orice credibilitate în faţa celor cu pretenţii, iar fetele de condiţie bună ne ocoleau. Rămăseseră la dispoziţie muncitoarele şi servitoarele venite de la ţară, care aveau „piaţă bogată” şi realizau rapid legături pasagere de câteva ore.
În această conjunctură nefavorabilă, am rămas fidel concepţiei mele şi am reuşit să-mi păstrez prestanţa („aurul străluceşte şi-n noroi”), chiar dacă eu eram aur cu prea puţine carate, şi, din acest motiv, nu m-am combinat cu nici o fată din Sibiu. Încă nu avusesem vreo legătură cu o femeie, doar în somnul cu vise frumoase, când frustrările reale dispăreau miraculos şi mă puteam „apropia” oniric şi de cine nu se putea întâmpla în realitate. Cu toate greutăţile şi nemulţumirile provocate de viaţa de zi cu zi, nopţile nu erau bântuite de coşmaruri şi în vise apăreau miraculos imagini din tot ce era mai frumos şi mai mult dorit.
Primeam frecvent scrisori de la o fată, elevă bineînţeles, care-mi ţineau prietenia legată de ea cu slovă caldă şi intimă, dusă până la un infantilism care, acum, ar fi luată în derâdere şi de un copil de la şcoala generală! Atunci, pentru mine reprezentau ceva şi-mi alimentau trăirile de copil mai mare, dar tot copil.
Ea fusese fata cu care mă sărutasem prima dată şi ne „şcolisem” reciproc în această taină a dragostei, adăpostiţi de întunericul nopţii, martori având doar luna şi stelele de pe cer. În această intimitate a doi adolescenţi, eu am fost mentorul experimentat, dar, după modul în care îmi răspundea, şi ea fusese şcolită cel puţin teoretic, din aceleaşi surse ca ale mele. Întâlnirile noastre şi îmbrăţişările erau activităţi practice în care aplicam cunoştinţele teoretice, mai întâi cu timiditate, apoi mai degajat, fără însă a coborî sub „linia de plutire” a sânilor.
Primul sărut i l-am oferit delicat, pe frunte, gest însoţit de o scuză „că poate am făcut o necuviinţă”, urmat de o pauză, într-o tăcere deplină. Mă emoţionasem complet şi mă temeam de o reacţie negativă din partea ei, deşi gestul îl făcusem după o lungă ezitare, timp în care apreciasem că nu voi comite o faptă reprobabilă, de care mă voi putea ruşina. Pe măsură ce timpul trecea, starea mea de spirit se complica, mai ales că ea nu zicea nimic. Eram salvaţi de întunericul serii ce se lăsase. Feţele nu ni se vedeau, dar palmele care ne erau împreunate frigeau şi asudau sub ploaia de stele.
Încurajarea mi-a venit din partea ei, care s-a dovedit mai hotărâtă şi mai îndrăzneaţă în momentul meu de cumpănă, când nu ştiam ce să mai fac. Palma ei, care stătuse cuminte într-a mea, s-a destins, degetele ei s-au împreunat cu ale mele şi m-au strâns delicat, lipindu-se şi mai mult de mine, până i-am simţit respiraţia caldă în apropierea buzelor mele. Nici nu ştiu când şi cum am ajuns să ne contopim într-un sărut prelung şi apăsat, care nu se mai sfârşea…
-Ţi-a plăcut?, am zis eu pentru a rupe tăcerea apăsătoare. Nu eşti supărată pe mine?
- De ce să mă supăr? Nu vezi ce întuneric este şi nu ne vede nimeni…

*

- La ce te gândeşti, Ioane?! mă trezi din gândurile mele colegul de bancă Stricat Constantin, care tocmai intrase în sala de meditaţie, unde mă retrăsesem să-i răspund la scrisoare eroinei din idila mea de odinioară.
- La iarna aceasta, care s-a aşezat pe noi ca boala rea! La noapte, sunt planton schimbul doi şi vreau să-mi spăl toate mărunţişurile: batistele, obielele şi gulerele, că s-au adunat cam multe.
…Gândurile cu amintirile plăcute îmi fuseseră întrerupte şi revenisem la realitatea unei zile de duminică, fără învoiri în oraş.

Faţă de Târgu-Jiu, Sibiul era un oraş cu o populaţie cel puţin dublă şi cu o istorie mult mai bogată şi mai lungă. Era un oraş cu amprentă săsească, cu o tradiţie culturală, cu teatru, filarmonică, muzee, cinematografe, biblioteci, săli de expoziţii, săli de distracţie, biserici pentru toate confesiunile, parcul de agrement, cu lac şi grădină zoo în Dumbravă, împrejurimi superbe şi încă multe altele.
În decursul „democratizării” după modelul bolşevic, au apărut şi forme ale „proletcultismului”, care se mărgineau la nişte săli de dans, patronate de diverse întreprinderi, cu denumirea de cluburi, în care sâmbăta şi duminica se adunau UTM-iştii, băieţi şi fete, care-şi consumau timpul dansând în nişte încăperi cu miros acru de mâncare, fiindcă în cursul săptămânii erau cantine în care se servea angajaţilor masa de prânz.
Aici veneau şi oameni fără niciun căpătâi, de vârstă chiar mai înaintată, beţivi şi libidinoşi, care ademeneau cu promisiuni fetele ce schimbaseră sapa cu o funcţie de servitoare sau de muncitoare la unele din multele fabrici de industrie uşoară, care se dezvoltaseră peste măsură, absorbind ca un aspirator tineretul din satele în care începuse colectivizarea, ademenit de viaţa de la oraş.
Săptămână de săptămână îşi dădea aici întâlnire această faună pestriţă, mulţi din ei având, în cel mai bun caz, o cameră sărăcăcioasă prin vreo mansardă, unde aveau loc întâlnirile amoroase, terminate foarte des, cu urmări nefericite pentru unul dintre parteneri. O gonoree era „floare la ureche”, fiindcă se trata mai uşor, dar un sifilis atrăgea după sine complicaţii şi tratament pe perioade de ani de zile. Cei ce locuiau în colectivităţi, fetele pe la cămine, ca şi băieţii, de altfel, fără prejudecăţi şi amatori de împlinirea poftelor atât de fireşti vârstei, foloseau locurile dosnice de prin parcuri, străzile întunecoase, curţile şcolilor sau ale bisericilor, pustii la ore târzii. Frică de Dumnezeu nu mai exista, că „se demonstrase la şedinţele UTM că dumnezeu nu există” şi necuratul deschidea larg porţile lăcaşelor sfinte, pentru potolirea impulsului ancestral al animalului din om. În întunericul nopţilor de vară sau iarnă, se consumau în acelaşi fel idilele de ocazie, cu promisiunea fermă a reluării în duminica următoare…
În jocul acesta al dragostei la „prima vedere” au fost angajaţi şi elevi ai şcolilor militare, care deveniseră mai căutaţi şi, la un moment dat, câştigaseră de partea lor „sexul slab”, iscând neînţelegeri cu partea masculină civilă, care degenerau în adevărate lupte, soldate cu spitalizări şi anchete. Mulţi elevi ai şcolilor militare şi-au ales partenere de viaţă din aceste medii, dar cele mai multe mariaje au fost nereuşite şi ulterior abandonate.
Electra, aşa se numea salonul de dans, unde, determinat de un coleg şi din curiozitate, am mers să văd cum decurge distracţia în acest mediu. Era iarnă. Construcţia era în incinta fabricii, la intrarea principală. Dansul se desfăşura într-o încăpere nu prea mare, cu un hol cu chiuvete pentru spălarea mâinilor, pe o latură, iar pe cea opusă avea cabine de WC. În cursul săptămânii, era una din sălile de mese pentru muncitorii fabricii. Plafonul era prea jos şi oferea puţin aer pentru suflarea adunată înăuntru, lucru ce făcea atmosfera înăbuşitoare, mai ales că era încălzită cu două sobe de teracotă, unde ardea încontinuu gazul metan. Bărbaţii erau îmbrăcaţi „la talie”, fără pretenţii, mulţi fiind doar în pulovere, iar fetele în rochii mai mult sau mai puţin colorate, din materiale ieftine. Paltoanele erau agăţate în nişte cuiere înşirate de-a lungul pereţilor, dând senzaţia unui lambriu pestriţ, ca şi lumea adunată aici. Muzica era transmisă prin nişte difuzoare suspendate pe pereţi, de la o staţie de amplificare, care trăsnea urechile cu decibelii împrăştiaţi fără măsură. Se cânta numai muzică de dans, transmisă fără pauză, în care alternau tangourile , cu valsurile şi, din când în când, foxtrotul, un dans mai dinamic.
În atmosfera creată de muzică, de căldura tineretului luat la „grămadă”, cât şi prin faptul că, înainte de a veni aici, servisem pentru curaj o cinzeacă de votcă, la început m-am simţit bine şi-mi reproşam „că deliberat m-am ţinut departe de acest loc de distracţie”…
Mi-am dezbrăcat mantaua şi, împreună cu colegul care mă adusese aici, căutam cu privirea un loc unde să le agăţăm. Dintr-un colţ al „sălii”, unde se găsea un grup de fete, ni s-a făcut semn cu mâna şi, fiindcă al meu coleg le cunoştea, ne-am îndreptat într-acolo. S-au găsit şi două cuie pentru mantalele noastre, care s-au amestecat cu nişte paltonaşe sărăcăcioase, pe măsura timpului şi posibilităţilor celor ce le purtau.
Au urmat prezentările, nu obişnuiam să sărut mâna, obicei la care m-am raliat mai târziu şi numai cu persoane feminine bine cunoscute, dar am remarcat că palmele strânse în mâna mea erau mai mult aspre, decât catifelate, fapt ce m-a făcut să fiu mai circumspect, ştiind sigur cu ce femei am de-a face.
- Cum ai zis că te cheamă, adică vreau să-ţi ştiu numele mic! mi s-a adresat una dintre fete, care, probabil ca şi mine, n-avea partener în seara aceea.
- Ion! am răspuns eu.
- Ion, sau Ioan? a continuat ea persuasiv, în intenţia ei „subtilă” de a ne încălzi din discuție.
- Ion şi nu altfel! Aşa sunt trecut în carnetul de serviciu, că buletin nu mai am.
- Pe mine mă cheamă Ana, dar prietenii îmi zic Anişoara! Te rog, aşa să-mi zici! Şi cam câţi ani ai ? Văd că nu te bărbiereşti!
- Nouăsprezece!, am răspuns eu mândru de vârsta mea.
- Iar eu am optsprezece, minţi ea cu sânge rece, fiindcă se observa vizibil că are mai mult. Şi, ca să mă conving de intuiţia mea, mai târziu i-am aruncat nişte întrebări ocolitoare, dar capcană, referitoare la ce şcoală a făcut, când a terminat cele şapte clase primare, de când lucrează şi unde anume. Şi aşa, uşor, uşor, am ajuns la concluzia că nu mă înşelasem şi că avea peste 23 de ani.
Anişoara, care în acea seară mi se autorepartizase, avea părul blond spre şaten, faţa puţin pistruiată pe pomeţii obrajilor, nasul drept, sprâncene lineare şi nepensate. Câteva liniuţe cu termen de rid se instalaseră la coada ochilor ei albaştri, dezbrăcând minciuna referitoare la cei 18 ani. Era muncitoare, sudoriţă la Uzinele „7 Noiembrie” din Sibiu şi locuia într-un cămin de nefamilişti. Am dansat de câteva ori cu ea şi am simţit că se lipea puternic de vestonul meu, cu pieptul ei destul de dezvoltat, de ţărancă din Siliştea Sibiului. În timpul tangoului, îşi vâra insistent piciorul destul de dolofan şi cald printre picioarele mele, încălţate în cizmele grosolane, model sovietic.
- Nu eşti prea afectiv! remarcă ea, în timp ce terminaserăm dansul care într-un fel mă plictisise cu monotonia muzicii lui.
În gesturile şi privirea ei persista ceva frivol, care nu era de natură să mă atragă. Nu-mi plăcea! Aş fi dorit să am ca parteneră în acea după-amiază pe alt-cineva, în măsură să purtăm o conversaţie pe o temă literară, să împărtăşesc unele impresii pe care mi le adunasem despre valorile artistice văzute în Muzeul Brukenthal, despre cetatea medievală a Sibiului, ale cărei relicve se găseau la tot pasul, despre imensa bibliotecă din care mă aprovizionam cu numeroase cărţi. Şi tot astfel... Ea dorea însă altceva şi eu, nu eram persoana căutată şi potrivită gândurilor ei. Eram mai înalt decât ea, deşi ea era mai focoasă decât mine! Nepotrivire… Chiar prezenţa mea aici era nepotrivită şi venisem mai mult din curiozitate, şi nu din nevoia unei aventuri.
Încercările ei de a-mi intra în „graţii” cu ceea ce probabil a avut succes la alţii, adică să se lipească strâns de mine în timpul dansului, să mă „împungă” cu sânii ei provocatori, care erau destul de mari, dar nu mai erau pietroşi şi probabil erau stăpâniţi de un sutien confecţionat din pânză ieftină, m-au deranjat, ca şi faptul că şi-a apropiat prea mult respiraţia oftătoare de urechea mea. Îi găsisem prea multe cusururi ca să mă eliberez, într-un fel, de această „povară”.
Nu era ceea ce mi-aş fi dorit şi plănuiam un motiv să mă retrag din această atmosferă, care întrunea mulţi tineri, dar nu pe gustul meu. N-avea ce să-mi placă, mai ales că şi această parteneră de ocazie era de o condiţie ce mă umilea. Ce dacă eram un necunoscut? În sinea mea eram mândru şi nu acceptam rabat de la principiile pe care mi le însuşisem. În mintea mea totul era poetic şi nu urmăream satisfacerea plăcerilor frivole, pe care nici nu le gustasem încă.
- Anişoara! Dansezi şi cu mine? i se adresă partenerei mele un individ cu obrajii colţuroşi şi cu părul lung, purtând cărare pe stânga, care, după modul de abordare, părea că se cunosc dinainte.
- Sigur! Mă scuzi, dragă… şi-mi eliberă palma din mâna ei aspră, pe care pusese stăpânire încă de la primul dans.
Am scos un oftat discret de uşurare, m-am retras uşor spre locul unde aveam mantaua, mi-am luat-o sub braţ şi am părăsit „infernul”, ieşind în holul răcoros şi liniştit, cu gândul de a-l părăsi cât mai repede posibil. Afară, totul era îngheţat, cerul era senin şi pe trotuarul fără zăpadă cizmele mele bocăneau fericite că-l duc „acasă” pe cel care le lustruia zilnic şi… ori de câte ori era nevoie!
Prietenul meu a rămas în continuare cu prietena lui, o cunoscută de mai multă vreme. Cine ştie, poate era mai „cu lipici”, fiindcă social făcea parte tot din aceeaşi categorie. Poate că şi el nu avea alte pretenţii, poate se „dedulcise” la ea şi deveniseră intimi, dar n-am catadicsit să-l judec pentru aceasta, niciodată.

„Să nu ai niciodată ghinionul să fii în locul şi momentul nepotrivit!” Eu am avut noroc, pentru că
epilogul serii s-a derulat într-un mod picant și picaresc.

„Ioane, bine că ai plecat!” îşi începu povestea colegul Emilian Codoban, care mă dusese la dansul de la Electra. „Nu ştiu ce oi păţi, fiindcă a venit patrula şi m-a notat şi pe mine, c-am fost prezent în sală.”
După plecarea mea, din nimic se născuse o gâlceavă între bărbaţii civili şi elevii militari, prezenţi în sala de dans.
„ A fost urgie!” povesteşte el. „La vreo jumătate de oră după plecarea ta, unul dintre artilerişti l-a plesnit cu centura peste faţă pe un civil, care în mod insistent venea şi îi tot lua fata la dans, împotriva plăcerii ei. Era şi băut şi fata nu-l simpatiza! Aşa-i obiceiul aici, pe oricine vine şi vrea să danseze cu o fată, aceasta nu poate să-l refuze, chiar dacă este în timpul dansului cu alt băiat. Dar nenorocirea a fost că băiatul acela nu era singur. Mai erau câţiva ca el şi scandalul a fost gata! Am înţeles că tărăboiul fusese plănuit mai demult şi s-a profitat că în seara aceasta erau mai puţini militari, faţă de civili. La intrare s-au postat doi civili cu câte un taburet în mână, care nu lăsau pe nimeni să intre sau să iasă din sală. Neinspirată a fost şi acţiunea artileristului, care, împreună cu încă cinci colegi şi tot atâtea fete, au fost imobilizaţi şi bătuţi până a venit patrula cu armele. Centurile şi paftalele artileriştilor n-au făcut faţă, iar cei de la celelalte şcoli militare au stat smeriţi, înapoia fetelor care îşi asumaseră rolul de partenere. La un moment dat, scandalul se amplificase şi nu se mai ştia cine cu cine se bate, iar ţipetele fetelor acopereau sunetele difuzoarelor. Martorii din stradă, care văzuseră prin lumina ferestrelor ce se întâmplă înăuntru, strigau ajutor şi chemau patrula garnizoanei”.

Aşa s-a încheiat acea seară dansantă, de la care m-am retras discret şi la timp, scăpând cu faţa curată, pe când colegul Codoban, prezent la scandal, s-a ales cu o consemnare în cazarmă pentru două luni, cu toate că nu făcuse nimic reprobabil.


Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0

FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010


NEA NICOLAE


„Mai bine mai târziu, decat niciodată”
Proverb românesc

Cu peste douăzeci de ani în urmă, pe vremea când temporar eram stăpâni pe casa de la Valea cu Apă, ne-am comportat cu toţi cei din jur ca buni cetăţeni, vecini şi gospodari ai satului. Ne-am câştigat simpatia consătenilor, ne-am coborât la înţelegerea lor şi am avut numai de câştigat, în sensul nobil al cuvântului. Prezenţa noastră acolo era un motiv de bucurie pentru vecini, care se ofereau să ne facă voluntar unele servicii, „fiindcă noi nu aveam timp”. Cât a trăit Mărioara, soţia lui Ionică Drăgoescu, când vedea că am sosit acasă, se prezenta ca la „raport” şi, de fiecare dată, venea cu farfuriile cu mâncare pentru doamna Nelly şi domnul Nelu. Satul era plin de nepoţi de botez şi fini de cununie, de-ai lui tata Ionică şi pe întrecute veneau la domnul colonel, să-i zică „Săru’ mâna!” Nu de puţine ori şi domnul colonel i-a mai ajutat cu câte o recrutare sau cu o mutare în zonă a unui copil luat la armată, prin depărtări. Eram un fiu adoptiv al satului şi am făcut tot ce se putea face pentru ei. Am venit în sat, am dat piţărăi şi ţuică fiartă, de stăteau bărbaţii vârstnici la rând, ca pe vremea lui boier Alexe, se închinau şi mulțumeau cerului „că în sat a venit un domn” care le dădea şi el băutură aleasă, îi băga în seamă şi nu se „ţinea mare”. Dar povestea mea de acum este alta...

...Era în ajun de Crăciun.Seara dăduserăm piţărăi, cu ţuică şi colaci din cei mai buni, aduşi de la târg, făcuţi din făină albă, o seară de vis pentru Mihăiţa, care a fost pentru prima şi ultima dată la colindat, cu fetele de seama ei din sat. Oare a uitat?

A doua zi, în ziua de Crăciun, am rămas să facem sărbătorile la ţară, mai ales că în ziua următoare se pregătea de-o vânătoare cu o echipă ce merita toată stima. Nu se „crăpase de ziuă” când cineva a bătut în uşa antreului. Iarna, dimineţile-s târzii. Noi încă mai „lâncezeam” sub plapomele moi şi călduroase, aduse în casă. Ca bărbat, am mers să văd cine este vizitatorul. Deşi aveam antecameră, Nelly s-a sculat, şi-a luat un halat şi asculta ce şi cu cine discutam eu în antreu.

În haine de sărbătoare, cu pălărie nouă de pai pe cap, deşi era iarnă, venise vecinul nostru de răzor, nea Nicolae Cilibiu, fost ordonanţă în război a socrului meu, să ne aducă „de pomană”, cum se obişnuia la ţară, având într-o sită acoperită cu un peşchir curat colaci copţi pe vatra sobei şi de-ale porcului, caltaboşi, cârnaţi şi muşchi prăjiţi, obicei îndătinat pentru pomenirea morţilor.
L-am invitat în casă. Cu smerenie, a intrat abia după ce s-a şters îndelung pe preş şi, scuzându-se de zăpada de pe încălţări, ne-a întins cu emoţie şi evlavie sita plină de bunătăţi, numind cu glas răspicat: „Să fie pentru...” toţi cei ce i-au fost lui dragi. Şi, cum la rândul nostru ştiam datina străbună, l-am invitat să ia loc, să facem şi noi acelaşi lucru, aşa cum am învăţat de la bunicii şi părinţii noştri, oferindu-i produse de „oraş”, cu semnificaţia cuvenită şi o cană plină cu vin din struguri novă.

... Nea Nicolae venise şi cu altceva. Purta în sufletu-i curat, de ţăran nealterat, obsesia unei vorbe aruncate de Rică, fiul său, când a fos adus la şedinţa de UTM pe comună, în care fata dascălului Şerbulescu, Cornelia, acum doamna Nelly, trebuia exclusă din sistem, ca fiică de exploatator. Asta se întâmplase cu mulţi ani în urmă. Rică a scos atunci din gură cuvinte neînţelese de el niciodată: „Pentru satul nostru, familia Şerbulescu a fost... bursa neagră!” Copila nevinovată a fost dată afară din UTM şi apoi din liceu, cu grele consecinţe pentru toată viaţa. Toamna i-a murit mama. Nea Nicolae Cilibiu a dus pe suflet păcatul acesta timp de 30 de ani şi venise nu doar „cu de pomană”, ci şi să ceară iertare pentru fiul său.
- Iertaţi-l, doamnă Nelly, că n-a ştiut ce vorbeşte, că aşa fusese învăţat să spună! Ce ştia un copil de la ţară ce-i aia „bursa neagră”!
Şi avea dreptate.

În primăvara următoare, ne-am dus să tăiem via şi să vedem ce mai este de făcut pe lângă casă, după o iarnă lungă şi cu zăpadă multă. Rică, eroul povestirii, vecin de gard, ne-a ieşit în cale cu treburile lui. Ne-a salutat respectuos şi ne-a urat bun venit pe la casa noastră.
„Rică, ce mai face nea Nicolae?”, l-a întrebat soţia mea, să afle ceva despre tatăl lui.
„Cred că bine, că-i la vale şi i-am făcut toate rosturile!”
În iarna aceea, tocmai murise, dar nu înainte de a ne cere nouă iertare pentru păcatul copilului său.
Dumnezeu să-l odihnească!



Mugurel
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines București
ISBN978-973-0-06811-0

FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”
22-24 octombrie 2010

Miracolul Ciuperceni

Din Văianu la Toronto”
ACTUALITATE - Luni, 13 Septembrie 2010
Manuela Novăceanu
(0) (0) (1) (0)rrently 0.00/54
• 5
Da-i o nota!


După ce a avut parte de o lansare la care au participat oameni de cultură din judeţul Gorj, cartea intitulată „Din Văianu la Toronto”, semnată Ion Gociu, a fost lansată şi la Ciuperceni, în comuna natală a autorului. Gorjeanul care s-a stabilit la Toronto a ales să-şi lanseze cartea în prezenţa colegilor de la şcoala în care a învăţat să scrie şi a prietenilor din copilărie.

„Din Văianu la Toronto” este carte semnată de colonelul în rezervă Ion Gociu, în care autorul şi-a povestit viaţa. Văianu este satul în care scriitorul s-a născut şi a crescut, însă foarte devreme şi-a luat zborul şi s-a stabilit la Toronto. De această dată Ion Gociu a ales să-şi lanseze cartea la Şcoala Generală de la Ciuperceni, şcoala unde i s-a pus prima dată condeiul în mână Dacă la lansarea oficială a cărţii, Ion Gociu a avut lângă el oameni de cultură din judeţul Gorj, de data aceasta lângă autor au fost consătenii săi, foşti colegi de şcoală şi prieteni din copilărie. În cartea sa „Din Văianu la Toronto” Ion Gociu nu uită să vorbească despre dragoste şi despre femei, unde face referire directă la soţia sa şi povestea lor de dragoste